Tristan Tzara – „De nos oiseaux” 2024 | Pianista Anca Elena, soprana Laura Tătulescu și violoncelistul Thibault Solorzano – trei buni prieteni muzicieni care au început, încă din luna august 2024, un turneu național și, în curând, internațional.
Turneul se cheamă De nos oiseaux („Despre păsărelele noastre” sau, dacă preferați, „Despre nebuniile noastre”) și are în centru liedurile pe care Anca Elena, inițiatoarea proiectului, le-a compus pe versurile din volumul eponim al lui Tristan Tzara.
Spectacol liric al fuziunii dintre arte (poezie, muzică, videoproiecție, dramatism), dar și clin d’œil avangardismului, turneul De nos oiseaux s-a auzit deja la Techirghiol și la Tescani, și continuă la București, Bruxelles, Paris – următoarele stații își așteaptă artiștii și publicul în 10 septembrie 2024, respectiv în 18 și 19 octombrie 2024.
Înaintea recitalului din 10 septembrie 2024 de la Institutul Liszt, care dă jumătatea turneului, ne-am găsit față către față, înaintea unor cafele și a unor întrebări: cum e să-l pui pe Tzara pe muzică, în ce se ascunde și se arată avangarda concertelor și care e semnificația gestului?
A ieșit o discuție… în bună tradiție avangardistă, fiindcă inspirația de moment, jocul și hazardul au dat măsura științei de a face artă.
Anca, prima întrebare e pentru tine. Ai compus aceste lieduri pe versurile lui Tzara. Ca să înțeleg cum ai făcut asta, explică-ne un pic, înainte de orice, cum se compune un lied. Și-apoi, ce stârnește și ce susține genul ăsta de formă?
Anca Elena: În primul rând, lied înseamnă cântec. Provine din tradiția germană, a fost legat de poezie – inițial avea o formă prestabilită, A-B-A. În timp, liedul a evoluat, de la formula voce acompaniată de un instrument, s-a ajuns și la lied cu orchestră!
Ce pot să-ți spun despre liedurile mele e că urmează forma poemelor lui Tzara, din volumul De nos oiseaux.
Dar care formă… (n.r. surâde) nu prea există!, fiindcă Tzara face acolo o succesiune de imagini, așa că… nici în aceste lieduri ale mele n-aș putea spune că există formă, decât la modul general.
Laura Tătulescu: Și asta e posibil pentru că în muzica secolului XXI e o mare libertate componistică, așa cum spune Anca – nu mai e totul după un tipar.
Deci vocea servește și ea această libertate generală a muzicii și, în cazul nostru mai cu seamă, a poeziei lui Tzara – liberă prin excelență.
Thibault Solorzano: Liedul german s-a popularizat în perioada romantică, dar îmi amintesc că în perioada barocă erau deja lieduri compuse…
Laura Tătulescu: … și Bach a scris foarte multe lieduri…
Thibault: Liedurile erau în formație camerală, cu bas continuu și voce. Compozițiile
Ancăi sunt în stilul mai impresionist din perioada interbelică, îmi amintesc de armonii de Ravel, au un fel de simplicitate, de fantezie, spirit comic, avangardist, ne putem gândi la Satie…
Laura: Au multă luminozitate…
Thibault: Un spirit mai pozitiv!
Întreb tot ca un necunoscător: liedul transpune și o muzicalitate intrinsecă a versului sau nu neapărat? A(ț)i translatat muzical, ai „tradus” în partitură, să zic așa, melodia versurilor lui Tzara?
Anca: Cu siguranță! Asta mi-am dorit: ca melodia cântată să fie o reflexie a versurilor.
Cuvântul are și înseamnă muzică. Ceea ce am făcut eu a fost să duc această muzică și mai departe și s-o transform în sunet cântat. Apropo de forma poemelor lui Tzara, totuși există și excepții în aceste poeme De nos oiseaux, de pildă în „Cântecele Dada”.
În final, la toate cele trei cântece din această serie, apare un refren, iar asta, de exemplu, poate fi considerată o formă.
Laura: Iar refrenul e: mangez du chocolat / lavez votre cerveau / dada / dada / buvez de l’eau…
Anca: (n.r. surâzând) Da, un refren al secolului al XX-lea, dar și al XXI-lea, pentru că toți suntem sau părem obsedați de nutriția sănătoasă și de viață sănătoasă…
Pe 10 septembrie, ora 19:00, sunteți la Institutul Liszt, aveți programat un nou recial din turneul care v-a dus la Techirghiol și la Tescani. De ce ați ales liedul, ca formă prin care să-i aduceți o reverență lui Tzara?
Thibault: Cred că liedul exprimă sugestiv teme romantice, iubire, dar și teme un pic bucolice.
Însă la Tzara, și asta e interesant de „tradus” muzical, nu sunt teme absolute, sunt mai mult contemplări, evocări de natură și fantezie, și chiar de natură umană – însă natura umană văzută din exterior, nu din interior. Momente, fragmente, un fel de caleidoscop.
Laura: Și mai e ceva: în lied, interpretarea, poetica interpretării e complet diferită de orice altă formă muzicală – mă refer la muzică vocală.
Liedul, aparent, e mai reținut: ai mijloace mult mai reduse, în comparație, spre exemplu, cu opera – unde ai machiaje, decor, personaje, ai o orchestră în față, deci o multitudine de elemente care pun povestea cap la cap.
În operă ai trei ore să spui o poveste. În lied ai trei minute. Și asta e o provocare – una din multele și frumoasele pe care mi le-a adus și pe care le propunem cu acest turneu de spectacole-concert.
Și-atunci interpretarea este altfel: neavând timp să dezvolți un personaj, interpretarea pornește undeva din zona de fuziune, de îmbinare a textului cu muzica, e o stare, de fapt, cea pe care o susții pe scenă. Dar totul se petrece mult mai repede, cu mijloace mult mai reduse.
Iar noi, toți 3, într-un fel sau altul, suntem aici soliști – Anca la pian, eu la voce, Thibault la violoncel, și alături de noi videoproiecțiile de artă semnate de Cristi Farcaș. Și fiecare din noi ajută la „narațiunea” momentului scenic, însă într-o cheie interpretativă mai concentrată, specifică, cum ziceam, recitalului de lied.
Aici dominanta o dă textul, care e foarte puternic de spus, și unde dicția trebuie să fie clară, iar prezența, puternică.
Anca: Tzara ne trimite în mod clar spre marile teme ale secolului al XX-lea, către oraș.
Aduce în față imagini foarte superficiale, în aparență, dar arătând felul în care ele concentrează o viață citadină care ne modifică creierul.
Laura: Referitor la întrebarea cu alegerea liedului ca reverență lui Tzara – alegerea e una naturală. (n.r. surâde) Poeziile lui sunt scurte, deci mă gândesc că e greu să faci o operă pe 4 versuri!
Laura, ce trebuie vocea să facă pentru a susține avangarda, dadaismul? Există un cod vocal pentru așa ceva?
Laura: Da, există. Trebuie să pui culori, cum le zicem noi, muzicienii. Cât mai multe culori. Ce înseamnă asta?
Înainte de orice, poeziile lui Tzara sunt, în aparență, foarte abstracte. Un cuvânt – aici, o altă idee – acolo, și între ele, teoretic, nicio legătură. Ei, noi trebuie, cumva, să le găsim sensul. Să găsim subtextul și să-l aducem la suprafață, să-l apăsăm în anumite cuvinte, în intonație. Ș
i lucrul ăsta se reușește cercetând: dacă vezi cum a apărut mișcarea dadaistă și cui se opunea – o mișcare de rebeliune împotriva ordinii, academismului, rigidității –, dacă pătrunzi acest sentiment, e foarte ofertant pentru un cântăreț să-l interpreteze scenic. Pentru că poți pune în valoare ceva care este aparent abstract în mii de feluri.
Te provoacă să găsești mai multe modalități de exprimare a acestei revolte și libertăți. Nu există una singură în poezie de genul acesta, găsești sute de variante, iar asta e deosebit de ofertant pentru mine, ca soprană.
Anca: Apropo de culori, da, am remarcat în interpretarea Laurei o multitudine de nuanțe, le interpretează mereu altfel, ceea ce mi se pare fascinant.
Laura: Da, dar pornește de la ceva compus de tine, deci tu ai avut ceva să-mi oferi mie…
Anca: Am căutat și eu culorile, e drept, adică un parcurs muzical variat, cu accente.
Thibault, unde intră violoncelul în avangardă, ce legătură are sau face el cu Tzara?
Thibault: Pentru că e un instrument care traduce dialogul sau, mai bine zis, acel efect dialectic pe care îl au poeziile lui Tzara.
În recitalul nostru, asta presupune un schimb de comentarii muzicale între mine și Laura, sau între mine și Anca. Violoncelul e un instrument care susține dramatismul: dacă un cântec s-a terminat, ori sunt niște pauze, violoncelul aduce un comentariu dramatic suplimentar.
Mi se pare, într-un fel, că are un rol narativ – culmea, chiar dacă nu e o poveste la mijloc.
E un paradox aici. Toți ați pomenit cuvântul „narațiune”. Și e interesant pentru că mai ales poezia lui Tzara nu are narațiune. Și totuși voi găsiți un sens, e un joc interesant raportarea voastră…
Laura: Știi, nu sunt așa convinsă că Tzara nu a găsit, de fapt, un sens în acel non-sens. Or asta facem și noi, și o facem ca o echipă.
E atipic, dacă vrei (n.r. surâde), dar noi nu suntem în formula solist și acompaniament, ci fiecare, în recital, are și rol solistic, și rol de acompaniament, și rol de sprijin. Rolurile sunt interșanjabile, și totuși egale.
Chiar și asta confirmă o mentalitate avangardistă, nu? Pe măsură ce discuția înaintează, observ tot mai multe moduri estetice și formale – implicite, subtile – prin care îl recuperați pe Tzara și crezul avangardist. Pentru că în poezia dada toate elementele sunt la fel de importante, sunt egale în sens și valoare.
Laura: Bine observat. Întocmai! Nu există o ierarhie.
Anca: Da! Cum nici la noi nu există, cu adevărat, acompaniator. Ci fiecare este personaj, alt personaj. Suntem, dacă vrei, ca un triunghi echilateral, asta e forma simbolică pe care o am în minte când mă gândesc la aportul nostru scenic.
Și tot în avangardă, răspunzând la întrebarea despre mijloacele prin care îl recuperăm pe Tzara, e „scris” și rolul violoncelului, fiindcă Thibault are câteva (4-5 măsuri) momente în care improvizează, pe liedul Cirque sau în Autour, de pildă – veți afla care sunt, dacă veniți pe 10 la concert!
Am lăsat anumite locuri mai libere, în care să se poată manifesta, el fiind un improvizator de talent.
Thibault: Și asta ne duce în aleatorism, în ceea ce în poezie ar fi dicteul automat (n.r. scriitură care accesează gândirea subconștientă, care se revarsă în fluvii, neținând seamă de logică). Firește, improvizația e doar o parte din spectacolul-concert.
Laura: Improvizația naște și foarte multă creativitate. La înregistrările în studio, nicio variantă nu a ieșit ca alta, în locurile de improvizație, mă refer. Și asta e o parte palpitantă, nu ai cum să te plictisești.
Anca: Da! Sunt vreo 45 de minute gândite cu un parcurs dramatic, 12 lieduri, intervenții poetice în franceză sau română, videoproiecții superbe.
Anca, dar cum ai ales totuși poemele după care să compui?
Anca: A fost o selecție aleatorie, în spirit dadaist!
Am deschis cartea și unde s-a deschis… (n.r. râde) Nu, exagerez! Le-am citit de mai multe ori și când am simțit că se condensează într-o formă muzicală, atunci am mers mai departe. Unele erau foarte frumoase, dar nu-mi sunau muzical. Mi s-a părut păcat, dar, cine știe, poate altădată.
Laura: Mai păcat e că nu se găsesc. Aceste volume de poezii aici, în România, ale lui Tzara…
De ce e necesară sau plăcută această redescoperire a poeticii avangardiste azi? Și de ce e necesară sau plăcută această redescoperire a unui stil multimedial de a face un act artistic?
Laura: Dau numai un început de răspuns, și îi las pe Anca și Thibault să continue.
Cred că e important să vedem unde era lumea când dadaismul a pornit la drum, unde era lumea când s-a oprit, cât a evoluat percepția între timp.
Fiindcă noi, azi, percepem avangarda și suprarealismul cu totul diferit decât cei care le-au întâmpinat la începuturi, când erau șocante. Dar șocul, azi, e moneda curentă…
Și-atunci prin ce mai rezistă?
Laura: Rezistă pentru că are sens.
Problema de azi e că lumea are o mai slabă dorință de a descoperi, de a pătrunde subtexte, de a corela. Dar sunt oameni cărora le place încă acest exercițiu… (n.r. surâde) avangardist, și aceia au o satisfacție imensă.
Anca: E absolut necesar să cunoaștem ce s-a scris în afara spațiului românesc, dar provenind din rădăcini românești.
Cineva spunea că „pentru a merge departe, trebuie să ai rădăcini”. Nu știu dacă e plăcut sau necesar pentru public, dar publicul, noi toți, de fapt, trăim într-un mediu dadaist.
Deci spectatorii se vor simți exprimați, vor înțelege.
Ți se pare că avangarda e într-o continuă actualitate?
Anca: Absolut.
Laura: Și e datoria noastră s-o re-actualizăm, s-o punem pe scenă și s-o facem auzită.
Thibault, chiar așa, ești francez și ai, deci, și o înțelegere exterioară a fenomenului – cum se mai gândește Franța la avangarde?
Thibault: Tristan Tzara e considerat autor francez de origine română, iar opera lui acolo e canonică, e total recunoscută. E pus lângă André Breton; avangarda, la Paris, a revenit chiar un pic la modă în ultima vreme.
Istoric, după anii ’50, ’60, mișcarea și-a pierdut un pic avântul, a căpătat o turnură politică nefericită prin asocierea cu comunismul, care și-a arătat fața urâtă – s-a creat atunci un fel de amestec între comunism și avangarde.
Interesant însă, tot Tzara zicea că arta ar trebui să fie apolitică: artiștii se pot angaja pentru cauze, arta, nu, altminteri devine propagandă, devine o chestie travestită.
În sfârșit, cred că mai ales la Paris vom găsi un public entuziast (n.r. după reprezentația din 10 septembrie de la București, turneul continuă cu recitaluri la Bruxelles și Paris, în 18 și 19 octombrie).
Laura: E trist, serios, că nu se vorbește mai mult de Tzara la noi în țară, la… el în țară. Se cunosc puține, numai câteva din poeziile lui sunt traduse. Vreau să cred că există măcar un specialist pe undeva pe-aici, care să poată face ceva.
Anca: Nu știu dacă Tzara și-a asumat vreodată că e român. Iar tot ce a creat a fost în afara țării.
Laura: De acord, dar trebuie să ne întrebăm de ce…
Anca: Așa e.
Laura: I s-a oferit vreo șansă aici și n-a vrut-o sau nu i s-a oferit și n-a avut încotro decât să plece? Lucrurile astea nasc tot felul de întrebări. De ce a simțit că e nevoie să plece? Asta e o întrebare…
…încă actuală pentru orice artist din România.
Laura: Da.
Anca: …și retorică.
Tzara spunea la un moment dat că „în avangardă, gândirea se face în gură”. Pe când muzica, mă gândesc eu, necesită o gândire care nu se face în gură. Ați simțit vreo dificultate aparte în a pune în această matematică care e muzica, hazardul poeziei dadaiste? A fost procesul ăsta mai dificil decât punerea în lied a altor tipuri de versuri?
Anca: A fost principala dificultate – pentru că, aparent, e o poezie superficială, care a fost creată doar verbal, doar pe hârtie, din dicteu automat sau alte tehnici.
Dar m-am gândit așa: chiar și-atunci când spui ceva oarecare, acele cuvinte s-au creat undeva în subconștient, așadar există un fond mai profund, ele au niște motivații în spate.
Am căutat acele fire nevăzute. Și am încercat să caut în mine. Nu să-l caut pe Tzara sau curentul dadaist – pentru că fiecare poezie se adresează sensibilității noastre, deci ea se creează în noi, la noi în creier sau în inimă. Cheile sunt acolo.
Ce versuri v-au atins?
Laura: Îmbinarea între muzică și versuri a dat impactul ăsta puternic.
M-au făcut extrem de creativă, m-au provocat să găsesc, am mai spus-o, o mulțime de oportunități de expresie pentru același cuvânt, aceleași versuri. Sunt multe versuri memorabile la Tzara, dintre cele care-mi plac e unul așa: Jesus, l’homme de confiance – „Iisus, omul în care te poți încrede”, și continuă cu „îți deschid ușa ca să vii”.
Felul în care Anca a pus versul ăsta pe muzică, de fiecare dată când trebuie să-l cânt, mă răscolește pe dinăuntru. Pe scurt, ăsta e incredibilul din proces. Aceste treceri – poezia lui Tzara întâlnind viziunea Ancăi și întâlnind, apoi, intepretările noastre. Trece prin multe minți și suflete. Sunt și momente giocoso, jucăușe, eclectismul poemelor și diversitatea muzicii s-au găsit aici extraordinar.
Thibault: (n.r. râzând) Mie-mi place un alt vers: „femeile poartă la gât coliere care fac bucuria astronomilor”! Mi se pare atât de irațional și de erotic: mă gândesc la marinari care se duc pe mări și nu-și văd iubitele 6 luni.
Anca: Tzara are și unele versuri pe care le putem considera blasfemiatoare, chiar în Le cierge de la vierge, din hazard apărute, bineînțeles. De exemplu: il n’ont pas fait l’amour depuis cinq semaines.
Thibault: Și, paradoxal poate – chiar dacă era anarhist –, Tzara era și un tip credincios.
În spirit suprarealist, vă provoc să vă „mutați” în alte corpuri și alte timpuri. Puteți fi orice, nu numai oameni, în lumi de ieri, de azi, de mâine.
Laura: Ca să continui, iată, ce spuneam adineauri, m-aș întoarce pe timpul lui Iisus.
Să fiu aproape de minuni, de sfinți în viață. Îi avem și acum, dar mai puțini. Acum suntem foarte preocupați de ce e lumesc, trecător. Înainte-vreme, oamenii erau preocupați de viața de apoi.
Anca: M-aș vedea oriunde, numai lângă mare să fiu! O pietricică – poate în antichitatea greacă, poate în Sicilia… Să fie soare, mare și vânt.
Thibault: O întrebare… nu ușoară! (n.r. surâzând) Poate în altă dimensiune?
Poate că sunt alte prezențe prin Univers. Sau poate că ce vedem, lumea noastră, e o intepretare. S-ar putea să fie și lumi, universuri pe care nu le putem percepe. (n.r. râde) Nu știu! Altfel, da, mi-ar plăcea și mie la mare, în timpul lui Platon, sau în Grădina lui Epicur.
Am o altă curiozitate, în legătură cu construcția unui spectacol-concert. Uite, ca să dau un exemplu din ce știu, adică din teatru: de cele mai multe ori, când scrii o piesă de teatru care va sta la baza unui spectacol, de la un punct încolo faci, vrând-nevrând, anumite alegeri în funcție de publicul căruia te vei adresa. Chiar dacă a pornit din inspirație, știi că anumite alegeri scriitoricești vor cere mai degrabă un anumit tratament estetic la scenă, iar acel tratament estetic va prinde la un anumit public. În muzică e așa? Acționează, în timpul procesului de compoziție, aceste… meta-condiționări?
Anca: Uite, eu am fost educată încă din Conservator să-mi ascult creațiile sau să-mi ascult interpretarea din exterior. Să mă plasez la câțiva metri distanță de pian. Și am continuat să fac lucrul acesta și în momentul în care cânt, să fiu propriul meu public, să fiu înconjurată de „oglinzi”.
Așadar, am scris și am cântat… practic, tot pentru mine. Poate pare că nu are legătură cu întrebarea ta, dar publicul pe care-l avem în jur este tot creația noastră, până la urmă. Și cred că e cea mai bună opțiune pentru un artist. Așa nu există ruptură.
Mereu ochiul din afară?
Anca: Absolut…
Thibault: Iar recitalurile noastre, în acest turneu, se adresează tuturor, de la copii la vârstnici. Se poate duce momentul în orice sală de concert.
Nu e o muzică elitistă?
Thibault: Pare, dar nu e. Nu e doar pentru muzician.
Laura: Muzica nu e făcută numai pentru cunoscători, muzica e făcută pentru toată lumea.
În special muzica Ancăi. Și mă repet: artiștii au datoria să aducă în fața publicului lucruri noi, sau lucruri redescoperite. Nu vreau să spun „să educe”, asta e elitist, dar să aducă în față lucruri care să emoționeze, să deschidă perspective, idei.
Dacă ascultăm tot timpul aceleași lucruri, cu aceleași mesaje…
Thibault: (n.r. surâzând) Mulți oameni vor considera, de la distanță, fără să asculte, că e elitist ce facem noi!
Laura: Se vor fi hotărât dinainte să asculte.
Poezie de avangardă, pian, soprană, violoncel… și mai punem și videproiecții de artă…
Anca: (n.r. râzând) Sună foarte elitist.
Laura: Și totuși nu e! E o punere împreună a mai multor lumi: istoria lui Tzara, tendințele prezentului, emoția atemporală a muzicii.
Să știi că și pentru noi a fost un proces special, tot timpul ăsta în care ne-am văzut, am repetat… Mesajul unei asemenea energii n-are cum să nu treacă rampa.
Anca: Revenind la întrebarea ta inițială, nu cred că poate fi calculat totul, e o aventură, până la urmă.
Pornești pe un drum pe care trebuie să te angajezi, cu nota că n-ai de unde să știi care va fi rezultatul. Sunt ca un sculptor care cioplește în piatră, și cioplește și cioplește… până ajunge la un adevăr.
Pun primele note pe partitură, dar nu știu finalul și nu vreau să-l știu, vreau să mă surprindă.
Laura: Anca a scris ceva, apoi venim și noi cu interpretarea noastră – pe scurt, intenția nu se schimbă, dar se amplifică.
Care e pentru voi… „capătul” suprarealismului? Și dați-mi voie să explic un pic întrebarea: sunt curente artistice ori de gândire cu finalitate înscrisă în ele însele, în sensul că mijloacele lor au un scop bine definit, cunoscut dinainte – în romantism, de pildă, elementele converg spre sacrificiu sau spre salvare, în minimalism, ca să virăm către terenul gândirii contemporane, contează să ai cât mai puțin și să fii cât mai sustenabil cu ce ai etc. Deci scopuri clare, mijloace clare de atingere a scopului, sau a unei valori considerate prioritare. Suprarealismul, în schimb, propune libertatea irațiunii… deci o finalitate abstractă, greu de „cucerit”. Și-atunci, ca să reformulez, care e, pentru voi, finalitatea reușitei reverenței suprarealiste pe care o faceți cu acest proiect? Cum măsurați reușita gestului? Care e ea?
Laura: Da, înțeleg, cred că în cazul nostru e vorba de omagiere. De a revaloriza, cu mijloace diverse, spiritul libertății, diversității propuse de Tzara. Ce facem are o valoare testamentară. E încercarea noastră de a-l readuce la noi toți.
Anca: Pentru mine ar fi acceptarea dezordinii. E ok să trăim dezordinea!
Thibault: Da, să sublimăm haosul.
Laura: Cu proiectul ăsta am făcut lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată.
Tu fiind obișnuită cu scene mari.
Laura: N-are legătură cu scene mari sau mici. Nu-mi place să vorbesc despre asta, dar sunt o persoană destul de vulnerabilă. Și destul de emoțională. Și cu acest proiect am acceptat treaba asta despre mine ca interpretă.
Povestiți-mi o experiență „avangardistă”, cu ghilimele sau fără, din cariera voastră.
Laura: (n.r. surâde) Eram odată, țin minte, făceam câteva producții în același timp la Opera din München.
Aveam spectacol seara, Flautul fermecat, și dimineața aveam repetiție de Boema, și nu trebuia să merg la repetiție, pentru că aveam spectacol – soliștii în zi de spectacol stau, nu vorbesc etc.
Dar m-au rugat să vin pentru că tenorul a vrut ca toată lumea să fie acolo. Zic bine, hai, fac o concesie și mă duc, nu vreau să fiu singura care lipsește… (n.r. râde) Tenorul n-a venit.
Nu știu dacă e avangardă, dar e plin absurd.
Thibault: Tot în linia absurdului, mergeam cu Anca să cântăm în Franța.
Am făcut o rezervare de trei bilete la o companie low-cost. Am făcut check-in, totul în ordine, mai aveam să intrăm, să băgăm valiza în cală.
Omul de-acolo spune „nu mai aveți locuri, s-au vândut bilete peste numărul de locuri”. Și continuă „puteți totuși să intrați, că aveți un bilet prioritar, dar lăsați violoncelul aici”.
(n.r. râdem)
Anca: Am luat alte bilete și-am ajuns în Oslo, în aceeași noapte, că era un zbor de-acolo. Timp, bani pierduți…
Însă am pășit, iată, și pe pământ norvegian, deși cântarea o aveam în Țara Bască. Avangardism! Altfel, aș putea spune că ce se întâmplă în lunile acestea, eu fiind și managera proiectului și a turneului, e destul de dadaist pentru mine – (n.r. surâzând) să trec de la facturi la Spațiul Virtual Privat de la ANAF, apoi să vin la interpretare, să vorbim despre culori, să dau și-un interviu aici, cu voi…
E extrem de avangardist totul, și încă și mai mult pentru o femeie, dar sunt foarte fericită că se-ntâmplă lucrul ăsta. (n.r. râzând) Da, ANAF e o experiență deosebit de dadaistă pentru un artist.
Și în fine… Am povestit de Tzara, de cum ai scris liedurile, de cum e formulat recitalul, cum se simte experiența proiectului pentru voi. Dar care e opusul total al lui Tzara și opusul total al acestui proiect? Am zis ce e. Hai să sfârșim cu ce nu e.
Laura: (n.r. surâzând) Cred că fiecare rol pe care l-am făcut în Operă – aproape fiecare rol, că am făcut și Opere moderne – e la capătul opus al acestui turneu. Am făcut Nunta lui Figaro, Cosi fan tutte, Don Giovanni, La finta giardiniera… tot ce ține de Mozart, Donizetti – total opus!
Plin de voioșie totul, foarte jucăuș, și cu momente mai serioase, dar de o claritate mult mai… explicită, mai evidentă.
Anca: Nu știu de ce, m-am gândit la Saramago, și-apoi, mergând pe linia spaniolă, Dali și toți artiștii spanioli.
Erau ei suprarealiști, da, dar se puneau pe prim plan. Ei erau alfa și omega, ei erau opera. Pe când în aceste poeme din ciclul De nos oiseaux, Tzara se plasează în exterior. E foarte modest. Aproape că nu există acolo, e cu totul acaparat de exterior.
Thibault: Nu văd un opus al lui Tzara, e atât de original că…
…că n-are opus?
Thibault: (n.r. surâde) E ciudat să spun asta, dar cumva…
Deci, Thibault, cu ce din viața ta nu seamănă acest proiect?
Thibault: (n.r. râde) Poate cu studiile la Conservator… Cu Istoria Muzicii, când totul era scris și trebuia reprodus mot-a-mot la examen.
(n.r. râdem)
Succes pe 10, la Liszt!
Anca: Mulțumim. Te și vă așteptăm.
» Interviu de MIHAI IVAŞCU | Performing Arts
Foto header – Anca Elena, Laura Tătulescu și Thibault Solorzano în recital
NOTĂ: Intrarea la reprezentația din 10 septembrie de la Institutul Liszt e liberă și va fi urmată de o conferință specială despre femeile compozitoare, susținută de Laura Tătulescu. Detalii despre recital și turneu se pot consulta pe pagina De nos oiseaux.
Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
