“CABO BLANCO” (1980, r: J. Lee Thompson)
Produs de Lance Hool (“Missing in Action”, “Man on Fire”), acest film de aventuri lipsit completamente de umor, dar promiţător prin starurile din distribuţie, are titlul complet “Caboblanco, where legends are born…” şi pare, la prima vedere, o tentativă sinucigaşă de remake la clasicul “Casablanca”.
Nu este însă nici remake şi nici parodie, cu toate că ne aminteşte de Humphrey Bogart, Claude Rains, Conrad Veidt şi Ingrid Bergman prin faptul că avem de-a face cu un proprietar american de bar dintr-o ţară străină, un poliţist local corupt, un nazist antipatic şi o femeie frumoasă, dar înşelătoare (omologul lui Paul Henreid nu avea cum să apară în “Cabo Blanco”, deoarece… a murit în paginile scenariului).
Peru, 1948. Impecabilul domn british Lewis Clarkson (Simon MacCorkindale – “Moarte pe Nil”, “Falci 3-D”), căpitanul navei H.M.S. “Orient Star” ancorată în golf, la cinci mile de Cabo Blanco (orăşelul de pescari de pe ţărmul Pacificului în care a locuit scriitorul Ernest Hemingway în timpul filmărilor la “Bătrânul şi marea”), pretinde că se ocupă de topografie şi cartografiere oceanică însă, în mod evident, nu are nicio legătură cu ştiinţa şi nici cu marinăria… acest lucru este limpede inclusiv pentru patronul unui mic hotel din Cabo Blanco, expatul american Giff Hoyt (Charles Bronson – “Marea evadare”, “Cei şapte magnifici”), la al cărui bar obişnuieşte să mai bea câte o halbă când ajunge pe uscat.
În acelaşi spaţiu, îşi face brusc apariţia franţuzoaica Marie-Claire Allesandri (Dominique Sanda – “1900”, “Conformistul”) care susţine că este o simplă turistă ce îşi caută o veche cunoştinţă, Jacques Le Coeur, alături de care a luptat în Rezistenţă şi care i-a trimis o carte poştală de la hotelul lui Giff.
De informaţiile care se referă la noii veniţi este interesat şi germanul Gunther Beckdorff (Jason Robards, actor premiat cu Oscar pentru “Toţi oamenii Preşedintelui” şi “Julia”), fost nazist protejat de guvernul peruan care locuieşte într-o vilă luxoasă şi extrem de bine păzită din afara oraşului, care le primeşte rapid de la comandantul poliţiei locale, coruptul căpitan Terredo (Fernando Rey – “Filiera franceză”, “Farmecul discret al burgheziei”), aflat permanent la dispoziţia sa… contra cost.
Din raţiuni neclare, Giff Hoyt, la rândul său un fugar de autorităţile din ţara sa, vrea să o ajute pe Marie să părăsească Cabo Blanco cât se poate de repede, însă pentru asta se vede obligat să aibă o întrevedere cu influentul neamţ, în încercarea de a-l determina să-i ordone poliţaiului să returneze paşaportul confiscat junei.
Acesta nu o face şi, în plus, femeia refuză să plece chiar dacă a devenit conştientă că îşi pune viaţa în pericol.
Aţi înţeles ceva până aici?
Probabil că la fel de puţin ca mine, care am aşteptat, totuşi, să văd ce se întâmplă în continuare, deşi începusem deja să mă plictisesc după ce se scursese deja o treime din film (în condiţiile în care durata acestuia a fost oricum redusă de la două ore la 90 de minute).
De fapt, cu toţii caută epava unui vapor, “Britannia”, scufundat în zonă şi descoperit accidental de scafandul navei britanice care a sfârşit ucis în batiscaful Majestăţii Sale de către oamenii-amfibie a lui Beckdorff, moarte muşamalizată de Terredo care însă nu poate proceda la fel şi cu cea a pescarului de perle binecunoscut în localitate.
Miza? 22 de milioane de dolari în aur aflate în cala ambarcaţiunii confiscate de germani spre finele războiului… însoţită de alte semne de întrebare şi de uimire legate de protagonişti.
Marie face un pact cu Beckdorff, agentul MI5 Clarkson descoperă scufundătorii asasini dar este rănit grav, Terredo ia din nou la rând toate prostituatele din cătun, iar Giff e deopotrivă mama răniţilor, tatăl soluţiilor, negociator-sef şi trăgător de iţe… atât de abil încât, până la trecerea liniei de sosire, nu mai interesează pe nimeni cine, ce, cum şi de ce a făcut ce a făcut, şi mai ales dacă ajunge careva să pună mâna pe aurul care nu e aur.
Sincer, nu îmi mai amintesc de când am mai simţit ultima oară o compasiune sinceră pentru actorii condamnaţi să susţină asemenea partituri patetice. În timpul filmărilor, Charles Bronson declara că “It’s not the role I accept, it’s the possibility of the picture being entertaining. I work for the whole, not for myself. I work for the audience.”.
Asta nu l-a împiedicat pe ‘reacţionarul nihilist’ să îşi încaseze cecul de un milion de dolari pentru prestaţia sa mediocră dintr-un film independent non-entertaining ca “whole” (nu doar că nu are umor, dar inclusiv acţiunea este pe sponci), după vizionarea căruia “the audience” rămâne pe scaune sforăind.
Realitatea e că “Bronson simply fails to connect as scenes and sequences linger well-past their point of logic or welcome; and the pretty scenery is scant compensation for a script that, from all reports, went through far too many re-writes.” (sursa: zekefilm.org).
Chiar dacă sunteţi fani ai cinematografiei consumeriste din anii ’80 şi veţi reuşi să vă consolaţi cu ideea că dezastrul ar fi putut avea o anvergură apocaliptică… asta dacă vă reamintiţi de cei luaţi iniţial în calcul pentru realizarea sa (Steve McQueen sau Paul Newman – Giff, Orson Welles – Terredo, Udo Jürgens – Beckdorff, Michael York – Clarkson, John Huston – regia), “Cabo Blanco” reprezintă, totuşi, o pierdere de vreme aproape totală.
De evitat!
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
