“OUR DAY WILL COME” (2010, r: Romain Gavras)
Povestea singurului lungmetraj semnat de către fiul reputatului cineast de origine greacă Costa-Gavras până la apreciata sa comedie “Le monde est à toi”, din 2018, poate fi rezumată simplu: doi roşcovani francezi suferind de complexul ‘răţuştei cele urâte’ pleacă într-un road-trip spre Irlanda pentru a se reuni cu familia de ‘lebede’, pentru care culoarea specială a părului reprezintă un vector esenţial de definire comunitară.
Desen animat sau comedie?
Nici una, nici alta. În “Notre jour viendra” (“Our Day Will Come”) avem de-a face cu o dramă bizară, adultă la extrem şi aproape dureros de greu de vizionat până la capăt, a cărei rădăcini sunt localizat geografic într-o suburbie pauperă dintr-o zonă hiperindustrializată din nord-vestul Franţei.
Rémy (Olivier Barthélémy – “Largo Winch 2”, “24 jours”) este un adolescent inadaptat social, nesigur de sexualitatea sa, copleşit de frustrări şi timorat de marginalizarea sau respingerea constantă a lui de către absolut toţi cei din jur, care a acumulat în interiorul său o doză uriaşă de ură faţă de viaţa pe care o duce şi de lumea în care trăieşte.
Mama sa regretă că l-a născut, propria soră îl dispreţuieşte, colegii de liceu îl hărţuiesc necontenit, iar singurul refugiu a lui Rémy este realitatea virtuală în care, prin intermediul MMORPG-ului “World of Warcraft”, şi-a dobândit şi singura prietenă, pe Gaëlle, dar pe care nu a întâlnit-o însă fizic niciodată.
Mai mult, în mintea sa începe să se contureze gradual o obsesie… culoarea roşcată a părului său poartă vina pentru tot ce i se întâmplă negativ.
Patrick (Vincent Cassel – “La Haine”, “Black Swan”), psihiatrul eşuat la periferia… profesiei, pe care Rémy îl vizitează ocazional, face parte tot din categoria ‘Morcoveaţă’ şi, în ciuda vârstei si a experienţei superioare, se dovedeţte a fi la fel de angoasat şi de sfâşiat de contradicţii şi dileme interioare, dar unele de o natură ceva mai complexă (insuccesul asociat cu mediocritatea în ceea ce priveşte practica medicală sau cu propriile probleme de comunicare apropo de viaţa personală anostă).
Asumarea rolului de mentor şi de tutore care să îl determine pe tanăr să se deschidă, să renunţe la fantezie şi să îşi reconsidere perspectiva asupra realităţii funcţionează în prima fază inspirat şi pare a da rezultate, atât pentru unul cât şi pentru celălalt.
Primul în calitate de păpuşar, iar cel de-al doilea de marionetă, protagonist ale unor scene de… RPG scos din spaţiul virtual, cu iz de Reality-Show, regizate spontan de Patrick (rolul de luptător rus, cel de client scandalagiu în magazinul auto), asta până cand Rémy are două revelaţii, una tragică, referitoare la Gaëlle, şi una utopic-aspiraţională, în ceea ce priveşte Irlanda cea plină de roşcovani ca ei, care ar putea să îi adopte.
Conştient de efectul primei veşti, care i-a anulat eforturile de re-educare psihologică deja făcute, Patrick, deprimat şi jemanfişist, nu opune rezistenţă şi adoptă demersul donquijotesc generat de a doua. En route!
Din acel moment, relaţionarea între cei doi se nuanţează pe măsură ce, gradual, stabilitatea psihică a lui Patrick începe să se fisureze (Cassel e strălucitor ca sociopat în degradarea sa comportamentală şi fizică, ce aminteşte de Jack Nicholson în “The Shining”).
Deşi chimia dintre Cassel şi Barthélâmy funcţionează bine (au mai jucat împreună în “Sheitan” şi în “Mesrine”) şi cu toate că este splendid filmat şi susţinut muzical (OST-ul aparţine artistului Electro SebastiAn) în integralitatea sa, problema lui “Notre jour viendra” rezidă în faptul că, în ultimile două treimi (partea de Road-Movie), în ciuda scenelor care exhibă sexualitate şi violenţă, îşi pierde claritatea şi se dispersează într-o sumă de detalii care confuzează (mai ales cele cu iz de satiră), iar asta se întâmplă într-un mod atât de evident, încât Romain Gavras poate fi suspectat că şi-a epuizat spre final stocul de idei.
Diluţia inexplicabilă a “sufletului” filmului este perfect comparabilă cu involuţia mijloacelor de călătorie la care apelează tandemul: pleacă cu un Porsche, trec la maşini franţuzeşti hârbuite, utilizează apoi motocicleta, iar ultima parte o parcurg… pe jos.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
