Claudiu Sfirschi-Lăudat în dialog cu Anca-Maria Pănoiu: „Traducerea literară poate avea mirosuri ba fine, delicate, transparente, ba grele, dense, profunde“
Traducător din greacă în română și din parfumuri în cuvinte, dramaturg și eseist, Claudiu Sfirschi-Lăudat are nas fin nu numai pentru mirosuri, ci și pentru literaturi, figuri și caractere.
Traduce numai cărți de care se îndrăgostește, îi plac cititorii binedispuși – pentru care a corealizat podcastul cultural Față/Verso – și este pasionat de cultura olfactivă, căreia îi oferă chei de lectură pe blogul Osmé – The Perfume Review și în rubrica „Olfacționar“, pe care o ține, o dată la două săptămâni, în revista Observator cultural.
În rândurile de mai jos, un dialog… parfumat, căruia vă invităm să-i ghiciți notele de bază, de mijloc și de vârf.
Ce parfum are traducerea literară? Dar limba greacă a ce miroase?
Hmmm… mereu îmi pui întrebări dificile, dragă Anca-Maria. Traducerea poate avea mirosuri ba fine, delicate, aproape transparente, ba grele, dense, profunde.
Sunt cuvinte al căror miros îl recunoști imediat, fiindcă e simplu – dar, chiar și așa, se lasă greu numit –, la fel cum sunt altele cu miros complex, care are structura unui parfum, cu note etajate. Iar greaca, fiind vorbită de atâtea mii de ani, abundă în cuvinte în care trebuie să sapi adânc pentru a le aduce la suprafață sensurile mai vechi, care adie fantomatic în jurul lor atunci când sunt scrise sau rostite.
Ca să răspund mai precis – sarcină complicată atunci când vine vorba despre mirosuri –, aș spune că limba greacă are și note ușoare, foarte volatile – flori de portocal, lămâie, rozmarin, coriandru sau note marine –, dar și note mai grele de paciuli, care ne trimit cu gândul la pământ, subsoluri, labirinturi, pivnițe, situri arheologice, sau de rășini, mirosuri mai „spirituale“, care fac legătura între pământ și culmile ambroziace ale Olimpului.
Mă gândesc la trei dintre figurile feminine cărora le-ai împrumutat o voce în limba română: Papesa Ioana din romanul cu același titlu al lui Emmanouil Roidis (Vellant, 2018), Raraou din Mama câinelui de Pavlos Matesis (Curtea Veche, 2022) și mult așteptata Loxandra a Mariei Iordanidou (în pregătire tot la Curtea Veche). Ce te-a atras la ele și cum ai conviețuit cu fiecare?
Trei, Doamne, și toate trei… firi puternice, marcante, cu o personalitate care poate fi apăsătoare uneori, fiindcă imprimă textului un ritm, o emoție, o densitate pe care n-ai decât să le urmărești îndeaproape, ca să-ți „iasă“ traducerea.
Din clipa în care le-am cunoscut, m-au bântuit, fiindcă le auzeam vocile, le vedeam aievea. Ca niște fantome care se voiau întrupate, care mai voiau să trăiască un pic în carnea altei limbi.
Trei, Doamne, și toate trei… foarte diferite, cu mofturi, ifose și pretenții care mai de care, dar și calde, umane, prea umane, îmbogățindu-ți universul lăuntric, chiar dacă, uite, te fac să pari un pic schizoid.
De curând a apărut, în traducerea ta, romanul Ultima pisică neagră al lui Evghenios Trivizas (Frontiera, 2024), unul dintre cei mai importanți autori greci contemporani de literatură pentru copii. Eu l-am citit ca pe o distopie cu pisici. Cât e carte pentru copii și cât e parabolă a lumii noastre?
E și una, și alta, e de toate.
Ăsta e și farmecul cărții. Deși, aparent, e o carte pentru copii, spune multe despre noi, adulții, și despre pericolul care ne paște dacă uităm sau ignorăm răul din jur.
E o carte serioasă, învelită în drăgălășenia și inocența copilăriei, și tocmai asta face să te izbească puternic: începe lejer și amuzant, dar te coboară până în adâncurile umanului, în beznele iraționalului, ale isteriei, ale răutății.
Pe scurt, o carte despre noi, adulții, dar adresată copiilor, fiindcă acesta e momentul în care trebuie să reflectăm asupra lumii în care vom trăi.
Când traduci, cum te iei la trântă cu jocurile de cuvinte? Dar cu numele personajelor?
Deja mi-am imaginat o scenă cu karate sau judo.
Adevărul că noi, traducătorii, suntem mai pașnici. Stăm de vorbă cu… vorbele, le facem să se deschidă, să ne vorbească. E mai mult ca o ședință de psihoterapie sau de psihanaliză. Trebuie să ai răbdare. Dacă le forțezi, cuvintele se vor încăpățâna să rămână mute.
Cum se traduce umorul ca să ne facă să râdem și în limba-țintă?
Ah, asta e partea cea mai complicată, dar și cea mai amuzantă.
Dacă ar exista o rețetă, am vedea multe cărți bine traduse. Dar nu există. Ori ai umorul în sânge, ori nu-l ai. Bine, glumesc. Dar nu știu să-ți răspund serios.
Oricum, înclin să cred că mereu rămâne un rest când traduci umorul, ceva insesizabil, care trebuie suplinit de cititor. Mai trebuie și el pus la treabă, nu?!
În cea mai recentă carte pe care o semnezi, Lecturi olfactive ale pielii (Junimea, 2023), îl citezi la un moment dat pe Amos Oz, când scrie: „Nu sunt în limbă destule cuvinte pentru mirosuri.“ Și atunci, cum se traduc mirosurile?
Se traduc așa cum traduci și cuvintele altcuiva: prin aproximație.
Dacă în cazul textelor, traducem cuvinte prin cuvinte, încercând să rămânem cât mai aproape de un sens pe care îl luăm ca reper, ei bine, în cazul mirosurilor, lucrurile se complică un pic.
Aici traducem imagini prin imagini, percepții olfactive prin percepțiile altor simțuri, un simț prin alte simțuri. Mirosurilor le lipsește un vocabular propriu, sunt greu discernabile și identificabile, ceea ce pune limbajul la mare încercare. Cel mai adesea, mirosurile ne stau pe vârful limbii – și al nasului – și se lasă cu greu numite.
O provocare fascinantă pentru cineva care se îndeletnicește cu traducerea, cu transbordarea unui cuvânt, a unui sens sau a unei imagini dintr-un univers de semnificații într-altul. Și astfel ajungem la o modalitate preferată a universului olfactiv: metafora.
Limba se îmbogățește, devine poetică, adică – dacă e să mergem în miezul etimologic al cuvântului – creatoare.
Îți plac pisicile (negre)?
Pisicile negre mă trimit cu gândul la cuvintele negre de pe pagina albă: miaună, se răsfață, torc, se cer mângâiate. Cum să nu-ți placă?
Iar dacă, atunci când traduci, ți se mai așază în poală o pisică – albă, neagră, gri, vărgată etc. –, să vezi tu cu ce râvnă mai traduci apoi! Și, parcă pentru a confirma imaginea cu care am început, pisicile sunt atrase de tastatura computerului.
Fix pe ea vor să se așeze. Așa că le urez tuturor pisitraducătorilor mult miauspor!
Interviu de ANCA-MARIA PĂNOIU, editoare de carte și traducătoare
