Și-a dorit să facă teatru și numai teatru. Dar destinul, imprevizibil cum e el, i-a scos în cale și filmul.
Le-a făcut pe amândouă, dar întotdeauna a simțit că ”arde” 100% pe scenă. Cu toate acestea, tot dinspre film au venit primele semne de recunoaștere: nominalizarea la Premiile GOPO pentru rolul din ”Aurora” în regia lui Cristi Puiu și Premiul de Excelență la TIFF 2024.
Aceasta este minunata Catrinel Dumitrescu, cu care am avut ocazia să stau de vorbă la Cluj, în plin festival.
Urmează să primiți Premiul de Excelență în cadrul celei de-a 23-a ediții a TIFF. Ce însemnătate are acest premiu?
Întotdeauna m-am uitat cu admirație la cei care primesc premii și mă gândeam cum aș fi eu într-o situație ca asta și îmi spuneam în același timp ”Bine că nu e cazul”. Ce mi se întâmplă zilele astea mă face să mă simt ca și cum parcă nu ar fi vorba despre mine, mă simt ca un spectator care asist la această întâmplare.
Am venit la Cluj cu mare bucurie, cu atât mai mult cu cât Clujul e un oraș pe care îl iubesc mult de tot, am stat 10 ani, repartiția mea după facultatea de teatru a fost aici. Pe lângă premiul oferit de TIFF, un alt premiu e revenirea mea la Cluj. Aici e o atmosferă absolut minunată! Pentru mine e onorant.
Este mare lucru când cineva are în vedere pe cineva sau ceva care pare căzut în uitare. E neașteptat și nu aș vrea să las ca această emoție a mea să îmi tulbure bucuria zilelor astea. Mă simt puțin stingheră, nu pentru că îmbrac haina modestiei. Mă și bucur, mă simt și mult prea băgată în seamă. Sunt momente în care te simți mai departe de ulițele pline de larmă ale vieții active și când te împaci cu gândul acesta un lucru din acesta neașteptat, cum e premiul, te modifică puțin.
De ce vă simțiți departe de ”viața activă”, cum spuneți?
Probabil că sunt complexele mele. Eu film nu am mai făcut de mult și nu din cauza altora, ci din cauza mea. E o chestiune personală cu prezentarea la casting și așa mai departe. Sigur, încă joc la teatru. Nu vreau să pozez în victimă, dar de o perioadă sunt momente în care mă simt ca un obiect de mobilier care trebuie înlocuit.
Asta nu înseamnă că nu este loc pentru toată lumea și că nu există atenție din partea altora, ca dovadă prezența mea la TIFF. Posibil ca acestea să fie micile mele răsfățuri de actriță în vârstă care s-a bucurat de o oarecare popularitate.
Nu e un paradox că primiți un premiu pentru activitatea în film, deși știu că la începuturi nu ați avut un interes prea mare pentru film? Cum s-a întâmplat totuși să faceți film?
Am ajuns să fac film întâmplător. Eram studentă în anul II și pe atunci totul era la mine teatru, teatru, teatru. Profesorul meu Octavian Cotescu mi-a spus că sunt niște probe pentru un film, dar eu tocmai atunci eram solicitată de un student în anul IV, Gabriel Oseciuc, care trebuia să-și dea examenul de final cu un spectacol în două personaje, care urma să se joace la studioul de teatru Casandra.
Eram atât de topită de responsabilitatea și bucuria acestei întâmplări, încât nici n-am luat în calcul că profesorul Cotescu ar putea să nu-mi dea voie să joc. Ceea ce s-a și întâmplat. Mi-a zis că trebuie să am răbdare și m-a întrebat, din nou, dacă nu mă duc, totuși, la probele pentru film. Tot n-am vrut.
Dar pentru că era profesorul meu, în cele din urmă m-am dus, din semn de respect. Era un film al unei regizoare, Cristiana Nicolae. Acesta a fost începutul, norocul. Așa am ajuns să fac primul film.
Și cum ați resimțit schimbarea, mai ales că studiile vă pregăteau pentru scenă, nu pentru film?
Filmul l-am învățat făcând, dar e un mare noroc să simți că viața te așează în preajma unor oameni cu spirit liber, generoși. Având și norocul să fiu lângă profesorul meu Cotescu și mulți, mulți alții, m-am simțit ocrotită. În preajma lor simțeam că nu mi se poate întâmpla nimic rău. Făcând am învățat cum e cu dozarea mijloacelor de expresie, cu absolut tot ce ține de lumea fimului. Următoarele filme au venit fără probe. Mă vedea un regizor, mă chema. Asta s-a întâmplat până în ’89.
La ce mi-a folosit mie filmul? Mai ales după ”Buletin de București” căpătasem o oarecare popularitate și atunci publicul de film venea să mă vadă și la teatru. Pe atunci mă gândeam că eu folosesc filmul și pentru că simțeam că tot pe scenă ard de fapt. Paradoxul e că teatrul pentru care am ars nu mi-a dat niciodată un moment ca acesta, tot filmul.
Și acum mă întreb dacă despre mine e vorba, că mă simt de parcă mi-aș fi falsificat notele la școală. Cel mai probabil premiul acesta vine și de la public, care a simțit că nu mint, că nu mă prefac că am mai mult de dat decât am de fapt.
Sunt regizori cu care v-ar fi plăcut sau v-ar plăcea să lucrați în mod deosebit?
La mine visele au avut întotdeauna date de plecare reale. Nu m-am propus în viața mea în ceva. Sigur că eu aș fi dispusă să lucrez cu orice regizor tânăr sau în vârstă care are încredere în mine. În momentul acela sunt un material de lucru excepțional. Dar eu întotdeauna m-am mulțumit cu ceea mi s-a întâmplat și am făcut cât am putut eu de bine ceea ce mi s-a cerut.
Ați pomenit de cei 10 ani petrecuți la Cluj. Tot în acea perioadă ați ajuns prima dată și la Sibiu. Cum s-a întâmplat? Ce emoții și amintiri vă leagă de Sibiu?
Eram actriță la Cluj încă și Mihai Constantin Ranin m-a chemat la Sibiu să joc în ”Pygmalion”. Cum Sibiul era aproape, iar pe atunci eu nu eram obișnuită să stau pe loc, cred că mama m-a făcut în căruță, eram tot timpul cu traista în băț, am acceptat și așa am ajuns la Sibiu. A fost o bucurie acest spectacol.
Tot de Sibiu mă leagă și filmările la ”Ion” care au început prin ’78-’79. Chiar m-am întâlnit de curând cu scenograful și ne-am amintit de Sibiel unde am filmat. Satul e cam la fel, nu s-au schimbat prea multe.
La Sibiu am fost de multe ori și la FITS cu niște spectacole, cred că ultimul a fost ”Iarna” înainte de pandemie, în regia lui Mihai Măniuțiu. De câte ori ajung la Sibiu mă bucur și e o ușiță deschisă să mă întorc în sufletul meu în timp.
În ce spectacole puteți fi văzută la București?
În momentul acesta sunt la Teatrul Nottara. Am câteva spectacole, unele mai vechi, dar și unul mai recent pe care îl joc de doi ani: ”Mama” de Florian Zeller în regia lui Cristi Juncu. Un spectacol care mi-e foarte drag, dar nu pot să spun că vreunul dintre ele nu mi-e drag.
INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN, apărut în revista Zile și Nopți Sibiu, nr. 12, 16-31 iulie 2024
