VIDEODOME | “THE BOY FRIEND” (1971, r: Ken Russell)
Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
“The Boy Friend” reprezintă adaptarea lui Ken Russell al Musical-ului compus de Sandy Wilson în 1953, care pleacă de la un plot aparent foarte uşor de digerat: Polly, asistenta directorului de producţie a unei obscure companii de teatru franceze ce îşi găseşte contracte preponderent în mici sate de provincie, se vede obligată să urce pe scenă şi să preia rolul dintr-un show muzical după ce vedeta echipei (interpretată aici de Glenda Jackson, necreditată pe generic) îşi rupe piciorul, în condiţiile în care, întâmplător, un producător celebru de la Hollywood declară că are intenţia de a vedea spectacolul cu intenţia de a-l transforma într-un film.
Am spus ‘aparent uşor de digerat’ întrucât, după cum era de aşteptat, iconcoclastul cineast britanic (“Tommy”, “Lisztomania”, “Crimes of Passion”), la acea vreme deja nominalizat la Oscar pentru drama romantică “Women in Love”, îşi aplică propriul set de filtre estetice.
În rolul principal, Ken Russell o distribuie pe debutanta Twiggy, icon al “Swinging Sixties”, top model androgin (păr scurt, ochi mari subliniaţi de gene imense, siluetă filiformă, sâni adolescentini), ce renunţase la prezenţa pe podiumuri şi la sesiunile foto pentru revista “Vogue” în 1970, după doar patru ani de activitate, printr-o declaraţie memorabilă: “You can’t be a clothes hanger for your entire life!”
O a doua particularitate este aceea că Russell livrează de fapt o frescă satirică ale Musical-urilor hollywoodiene începând cu anii ’20 şi ’30, în care maschează atacurile subversive la adresa reţetelor consumeriste bazate pe auto-pastişare devenite parte a religiei ‘păpuşarilor’ din Cetatea Viselor prin vizualuri flamboaiante (amărâta de trupă beneficiază de decoruri care ar face de ruşine simultan Broadway-ul şi West End-ul) şi perceptibile superficial ca… inocente (nu e rodul hazardului că producătorul american poartă numele de Cecil B. DeThrill, idee preluată peste ani şi de John Waters cu al său “Cecil B. DeMented”, cu trimitere la unul dintre cei mai cunoscuţi fondatori ai showbiz-ului şi industriei de vândut iluzii de la Hollywood, Cecil B. DeMille).
Nu în ultimul rând, este remarcabil cum britanicul face legătura cu contextul Pop culture şi psychedelia prin amplele scene onirice (susţinute muzical de temele compuse de Sir Peter Maxwell Davies, personalitate marcantă a muzicii contemporane din UK, dar nu mai puţin controversat decât Russell datorită homosexualităţii declarate şi a opiniilor sale virulente la adresa impotenţei politicienilor occidentali în faţa problemelor globale legate de ecologie şi conflicte armate), ale căror design deconstructivist este, în mare parte, inspirat de coregraful Busby Berkeley şi modele geometrice caleidoscopice.
Influenţa e recunoscută deferent de către Russell inclusiv prin introducerea în text a două replici din filmul “42nd Street” din 1933, pentru care Busby a creat momentele coregrafice: “Come back a star!” şi “Go out there and be so swell that you’ll make me hate you!”
Câteva exemple sunt suficiente: Twiggy/Polly ca simbol vivant al “Spirit of Ecstasy” de pe capota Rolls Royce-ului, coregrafia cu tentă erotică de pe malul lacului asociată cu orgia decadentă amintind de Grecia antică din luminiş care îi vor inspira pe Anthony Shaffer şi pe Robin Hardy în imaginarea ritualurilor închinate fertilităţii în clasicul britanic “The Wicker Man” din 1973, şi, nu în ultimul rând, mingea de golf trimisă spre majorete ce anunţă bila de flipper din… “Tommy”.
Lăsând în subsol, totuşi, aceste considerente mai puţin sesizabile sau interesante pentru cinefilul neantrenat, “The Boy Friend” a avut un succes neaşteptat de mare (nenumărate nominalizări, inclusiv la Oscar, plus două Globuri de Aur pentru Twiggy), datorat în parte şi echipei de super-talente în care EMI-MGM nu a ezitat să investească.
În afara lui Maxwell Davies, deja menţionat, pe generic îl avem ca Director de imagine pe David Watkin (Oscar pentru “Out of Africa”), ca scenografi/production designeri pe Tony Walton (Oscar pentru “All That Jazz”, plus trei Tony Awards), pe Ian Whittaker (Oscar pentru “Howards End”) şi pe Shirley Russell, prima nevastă a regizorului, creatoarea vestimentaţiei, nominalizată în carieră de două ori la Oscar, pentru “Agatha” şi “Reds”.
De la Musical (‘French Ken-Ken’) la Rock (‘Ken you see me?’) nu a fost cale lungă, deoarece Ken Russell devenise la inceputul anilor ’70 foarte interesat de noile religii născute dintr-o economie şi o cultură contemporană bazate, ambele, pe consum. În contextul evoluţiei acestora în a doua parte a secolului XX, modelele/ divinităţile consacrate începuseră să îşi piardă semnificativ din notorietate/ forţă/ influenţă datorită comutării interesului noilor generaţii spre superstarurile mitologiilor prezentului, în dauna celor cu rădăcini tradiţionale în istorie.
Neavând sens să deraiez de la subiectul principal – mă refer la recomandarea de a vedea filmul lui Ken Russell -, prefer să vă sugerez în încheiere, ca lectură adiacentă lui “The Boy Friend”, excepţionala carte de ficţiune “American Gods” a lui Neil Gaiman, publicată în 2001 şi premiată cu Nebula şi Hugo, două dintre cele mai prestigioase recompense în lumea autorilor de SF şi Fantasy.
