VIDEODOME | “LOVING MEMORY” (1971, r: Tony Scott, ca Anthony Scott)
Alb/negru. Film ce durează doar 57 de minute. North York Moors, zona de coastă a Mării Nordului. Venit de la cumpărături, un tandem frate-soră (interpretaţi de Roy Evans şi de Rosamund Greenwood), trecut de vârsta a doua, aflat în maşină cu bărbatul la volan, accidentează mortal un tânăr biciclist (David Pugh) pe un drum de ţară.
Acesta va fi înmormântat în deplină anonimitate, într-o anodină zi de duminică, într-o pădurice. Doar că… încă nu e duminică. “What a pity, Ambrose”. Acesta e debutul lui Tony Scott (“Revenge”, “True Romance”, “Spy Game”), cineastul care s-a sinucis pe 19 august 2012 aruncându-se de pe podul Vincent Thomas în Los Angeles. Nici măcar fratele său, celebrul Sir Ridley Scott, nu a putut oferi o explicaţie pauzibilă pentru gestul său extrem.
Revenim la povestea din “Loving Memory”. Până una-alta, proviziile se duc în cămară, iar cadavrul junelui cu aspect de tocilar în camera cu vechituri şi instalat pe un fotoliu răpănos de unde ochii săi deschişi larg încep să o obsedeze pe casnica izolată aproape complet de lume în casa în paragină dintre dealuri, cât timp fratele său se speteşte muncind în mina de plumb în care a rămas singurul lucrător.
Tony Scott are inspiraţia ca, de la bun început, să elimine prezumţia unei apropieri vulgare de natură necrofilă sau excesiv de macabră şi, doar prin gesturi şi extrem de puţine cuvinte, să sugereze nevoia de compensaţie psihică a morţii in WWII al celui de-al doilea frate a respectabilei şi firavei doamne (pregătitul ceaiului, călcatul cu pedanterie, setul de îmbrăcăminte curată păstrat de la cel regretat, cititul din cele trei jurnale personale, cărţile poştale cu urări de Crăciun primite cu regularitate din partea lăptarului Mr. Spate). “Same one as in that picture”.
Poate că îmi asum cu o oarecare inconştienţă această afirmaţie dar, personal, cred că “Loving Memory” reprezintă unul dintre cele mai percutante, personale şi mişcătoare filme britanice despre efectele unui război mondial realizat în anii ’70, când, datorită Vietnamului, subiectul WWII nu mai interesa publicul tânăr, preocupat să se elibereze de tarele baby-boomers-ilor, al cărui spirit protestatar ignora aproape complet propria ascendenţă.
Mă refer la cele pe care le-am văzut în registrul cinematografiei destinate publicului larg – cu toate că, în acest caz, avem de-a face cu un film de artă, caracterizat de o poetică aparte… vezi, de exemplu, metafora elicei de avion introdusă în spaţiul intim combinată cu demolarea explozivă a minei de sub deal nu are cum să nu ne pună pe gânduri -, inclusiv “The Wall” sau “Tommy” (personajul imobil interpretat aici de David Pugh aduce în multe momente ca look de Roger Daltrey în filmul lui Ken Russell, dar care, să ne amintim, a fost făcut mai târziu, abia în 1975). “Very like James’s glasses, too.”.
Cinefililor curioşi le recomand să privească fără prejudecăţi, cu sufletul deschis, scurta scenă care se consumă pe muzica de la gramofon (“Everything’s in rhythm with my heart”), cu adultul uzat de viaţă, de lipsa finală a satisfacţiilor în ciuda tuturor încercărilor sale de a răzbate prin ea, cu rigla în mână, sastisit să facă planuri, cu sora lui în fundal care, resemnată, contemplă jurnalul care îi aminteşte de celălalt frate.
Ajustarea timpului corect, cel prezent, pe care trebuie să îl indice pendula este finalmente cheia filmului… timpul: care este valoarea pe care fiecare dintre noi o dăm timpului? În acest caz tonul este unul elegiac şi meditativ (“Love has been my guiding light/When I close my eyes/My heart always smiles…”), dar Tony Scott ne furnizează astfel un prim semnal legat de o obsesie a sa care se va perpetua inclusiv în proiectele hollywoodiene (de la “The Hunger” la “Déjà Vu”), timpul şi modul în care trecerea acestuia este perceput diferit de către fiecare dintre noi.
Semnalul ni-l dăduse deja prin scurtmetrajul său de 26 de minute, “One of the Missing” din 1969, inspirat de povestirea lui Ambrose Bierce despre soldatul unionist Jerome Searing şi modul în care acesta percepe trecerea timpului într-un context dramatic.
Ca să nu mai insist speculând pe marginea apetenţelor lui Tony Scott (simplu consumator iniţial dar cu reflectare în produsele sale finale Pop culture), o altă direcţie detectabilă, hai să o definim aşa, favorită şi aproape fetişistă, este cea legată de asocierea dinamică a unui număr mic de personaje cu… orice mijloc de locomoţie generat tehnologic (biciclete, metrou, avioane, motociclete, submarine, autovehicule), vizibil încă din “Boy and Bicycle” (scurtmetrajul lui Ridley Scott în care mai tânărul său frate a fost protagonist), care avea să îi definească apoi întreaga carieră în ceea ce priveşte abordarea cinematografică, mai ales ca dinamică, de la “Top Gun” sau “Days of Thunder” la “Crimson Tide”, “Unstoppable” şi “Taking of Pelham 123”.
Un alt treilea aspect esenţial: abordând tema din perspectiva minimalistă, Tony Scott se îndepărtează voluntar în “Loving Memory” de convenţiile sociale şi spirituale adoptate de majoritatea membrilor comunităţii din care, teoretic (geografic, economic sau administrativ), personajele principale fac parte. Pentru protagonişti nu există nici lege sfântă şi nici laică, nici preotul satului şi nici primarul comunei nu dau directive de care ei să se simtă obligaţi să asculte, ci sunt aplicabile doar propriile credinţe, convingeri şi principii. Cutie de lemn, nu sicriu. Apa din ceainic s-a încălzit. Elicea avionului nu mai reprezintă iluzia că ar putea funcţiona ca un ventilator.
La începutul anilor ’70, Tony Scott, un june cineast aspirant fără mari speranţe – pentru că în acel an, 1971, aveau premiera “Dirty Harry”, “Portocala mecanică”, “Straw Dogs”, “Moarte la Veneţia” şi “Filiera franceză”, deci ce şanse de succes ar fi putut avea un debutant în aceste condiţii? -, cu o determinare care a fost justificată ulterior prin priza la publicul larg de pe parcursul carierei, livrează un film pe care, fără ezitare, îl cataloghez drept minunat şi pe care regret că am ajuns să îl descopăr atât de târziu, fiindcă nu reprezintă un futil exerciţiu realizat de amorul artei, ci o lecţie de viaţă spusă prin intermediul artei.
Remarcă de final (ca analist, nu mă pot abţine): DoP este Chris Menges, cel a ajuns să câştige două premii Oscar pentru filmele lui Roland Joffé (“The Killing Fields”/1984 şi “The Mission”/1986) şi să mai fie nominalizat pană în 2009 pentru “Michael Collins” şi “The Reader”, deci Tony Scott avea fler încă de tânăr apropo de colaboratorii pe care şi-i alegea.
Pentru colecţionarii fani ai lui Tony şi Ridley Scott, le recomand versiunea DVD editată de British Film Institute, conţinutul fiind surprinzător de bogat pentru un film ce durează sub o oră: booklet de 24 de pagini ce include un eseu al respectatului analist Kim Newman şi un altul scris din perspectiva relaţiei celor doi fraţi cu BFI, plus interviul dat în 1970 de către Tony revistei Time Out.
Alături de două scurtmetraje, debutul acestuia în cinematografie, “One of the Missing”/1969 şi “Boy and Bicycle”/1965, primul exerciţiu cinematografic semnat de Ridley Scott (regie, scenariu) cu fratele său, Tony, în rolul principal… o călătorie introspectivă pe 16 mm în mintea unui băieţandru de 16 ani care, bântuind cu bicicleta între oţelăriile din West Hartlepool şi falezele spre Marea Nordului din Seaton Carew, priveşte lumea ca şi cum ar fi singur în ea.
Pentru a ne completa imaginea despre începuturile lui Tony Scott, ar fi fost ideal pentru cinefili ca BFI să includă şi “RHM Mother’s Pride Supermarket Raid 87670”, din 1971, scurtmetrajul produs de Ridley în beneficiul agenţiei de publicitate J. Walter Thompson (cu vocea din off a lui John Hurt), dar, în fine, nu le putem avea întotdeauna pe toate. Era să uit, filmul este remasterizat digital in HD.
