„Anatomy of a Fall”: Și de Cannes, dar și de mall
Pentru cine facem filme? E o întrebare al cărui răspuns diferă major, în funcție de persoana care răspunde: elita, așa-ziși autori și cineaști multipremiați, ar spune că fac filme pentru un grup restrâns de oameni, pe niște subiecte mai nișate, care să fie selectate în festivaluri unde să fie lăudați, scopul lor nefiind acela de a se adresa unui public larg. Cu toate astea, când filmul lor intră în cinema și face 24 de spectatori în patru săptămâni (și ăia, oricum, rudele lor), aceștia critică nivelul intelectual al spectatorului, care n-a putut să înțeleagă ce minunăție a făcut el de fapt acolo.
Tocmai din această cauză, la polul opus, au apărut filmele profund comerciale: pelicule de o calitate adeseori îndoielnică, cu un scenariu facil și accesibil pentru toată lumea, de cele mai multe ori centrate pe comedie, cu glume despre flatulență sau înjurături absolut gratuite, care fac sute de mii de spectatori în cinema, dar pe care elita nu le înghite și le tratează ca pe un simplu business.
Cu toate astea, anul acesta, filmul care a fost onorat cu premiul cel mare de la Cannes (Palme d’Or-ul) s-a bucurat și de un public numeros în sălile de cinema. Cum se poate oare așa ceva? Regizoarea Justine Triet are răspunsul, care nu era chiar așa de complicat: un film de calitate suficient de interesant și accesibil pentru toată lumea. Anatomy of a Fall.
Filmul spune povestea unei femei acuzate că și-a omorât soțul la vila lor de pe munte, iar martorul principal este băiatul lor orb, care este pus într-o situație delicată și se confruntă cu o puternică dilemă morală. O combinație între un courtroom drama și un whodunnit-crime, reușita regizoarei Justine Triet este una incontestabilă. Scenariul este bine închegat, pornește de la o premisă simplă, des întâlnită, dar apoi crește progresiv și nu-și pierde deloc din ritm. Secvența de la tribunal, la care se revine de mai multe ori în film, este punctul central al acestuia și dovedește calitatea atât a regizoarei, dar și a actorilor, care joacă impecabil, cu tânărul Milo Machado Graner (Daniel) în frunte.
Ce mi-a plăcut enorm a fost faptul că Justine Triet n-a vrut să arate niciodată că este mai deșteaptă decât noi, spectatorii. Ceea ce ea a realizat funcționează și pentru cei capabili să-i aprecieze craft-ul și meticulozitatea cu care a condus acest film (dovadă că a luat multe premii internaționale), dar și pentru cei care au venit special pentru a vedea un film entertaining cu o poveste interesantă.
Într-un peisaj cinematografic mai mult decât incert și ușor haotic, astfel de filme sunt ca o gură de aer proaspăt, care-ți dau speranța că da, într-adevăr, se poate și altfel.
Text de Ștefan Iancu
Născut pe 26 decembrie 1997, Ştefan Iancu a interpretat roluri în peste zece producţii româneşti şi străine, lungmetraje şi filme de televiziune. A făcut parte din distribuţia unor filme precum Kyra Kyralina de Dan Piţa, Walking with the enemy de Mark Schmidt şi Amintiri din epoca de aur, proiect de Cristian Mungiu. A împărţit, la vârsta de cinci ani, platoul de filmare cu Keira Knightley şi câţiva ani mai târziu, cu Steven Seagal. În 2018, a primit Premiul Gopo pentru „Tânără speranţă”, pentru rolul din Un pas în urma serafimilor. Joaca actualmente în serialul TV Vlad.
Citește mai multe articole din FILM.
