Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 07/11/2023
Film / Videodome

VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano) Share VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)
ZATOICHI


Videodome | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!

După cele 25 de lungmetraje şi 100 de episoade de televiziune filmate începând cu 1962 (“The Tale of Zatoichi”, r: Kenji Misumi), în “Zatoichi: Darkness Is His Ally” din 1989 actorul Shintarô Katsu îşi regiza el însuşi ieşirea din scenă ca interpret al faimosului maseur-parior-sabrer lipsit de vedere creat de către scriitorul Kan Shimozawa, justiţiarul singuratic de condiţie socială inferioară care se distingea prin uluitoarea dexteritate în mânuirea shikomi-zue (sabia ascunsă într-un baston, diferită de katana specifică samurailor).

VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)

Pe parcursul a aproape trei decenii, în pofida recurenţei temelor din seria de filme asociate cu diversitatea discutabilă a tonalităţii impuse de scenarii (între comic şi tragic), un dat a rămas imuabil: Zatoichi este un protector al celor neajutoraţi în faţa ameninţărilor bandelor de yakuza şi acţionează atât de eficient şi de rapid încât cuvântul ‘handicapable’ pare a fi inventat de către internauţi special pentru el.

Iar faptul că personajul este imaginat de la bun început ca fiind caracterizat deopotrivă de calităţi (gentileţe, inteligenţă, onoare, capacitate de empatizare) şi defecte (trişează, manipulează, extorchează, se comportă grobian), conturează imaginea unui om perceptibil ca fiind din popor (e unul ‘de-al nostru’), ce a ajuns cu ajutorul tuşelor adăugate portretului său pe măsura trecerii timpului extrem de simpatizat la nivel de masă tocmai datorită profundei sale umanităţi şi care este departe de a-i da o aură de erou… ‘super’ (precum Daredevil).

În aceste condiţii era previzibil că Zatoichi nu avea să dispară odată cu Shintarô Katsu, mai ales că începuse să îşi manifeste influenţa în Pop culture-ul occidental încă din anii ’70 (mai multe detalii în analiza filmului lui Kenji Misumi). Pe de altă parte, Katsu s-a identificat cu Zatoichi într-atât de mult încât cineaştii niponi au fost extrem de rezervaţi, în special după 2000, în a face o nouă propunere, mai ales că parametrii contextuali (în special în ceea ce priveşte apetenţele publicului consumator de filme cu sword fighting) se modificaseră radical din ’62 încoace.

Era evident că noul Zatoichi, prin comportament, dar şi prin look, trebuia să corespundă aşteptărilor noilor generaţii, construcţia narativă şi punerea în scenă trebuiau să favorizeze modernul în detrimentul tradiţionalului mai greu inteligibil, iar caracterul dramatic trebuia să se lase umbrit de cel spectacular pentru că, deh, that’s entertainment! Gândiţi-vă, de exemplu, la efervescentele “Crouching Tiger, Hidden Dragon” al lui Ang Lee, din 2000, sau la “House of Flying Daggers” al lui Zhang Yimou, din 2004, în comparaţie cu filmele Chambara sumbre şi meditative cu Toshirō Mifune în rolul principal (indiferent că e vorba de “Yojimbo” sau “Sanjuro” al lui Akira Kurosawa sau de “Samurai Trilogy” al lui Hiroshi Inagaki).

VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)

Sigur că realizatorii de vârf niponi, mai ales cei plasaţi în nişele cinematografice aparţinând mişcării Asia Extreme, demonstraseră prin spiritul lor ludic (etichetat de cinefilii conservatori drept bolnăvicios) că au capacitatea de a reinventa estetic universul lui Zatoichi (vezi cazul live performance-ului “Takashi Miike x Shō Aikawa: Zatoichi” din 2007) şi de a-l transforma pe acesta într-un tip… cool, însă de la a-i prezerva popularitatea limitată temporar la Japonia şi până la a aduce un omagiu relevant potenţialului său de brand şi simbol cultural mondial – deci de a-l face bun de adopţie pentru publicul occidental contemporan – distanţa era extraordinar de mare şi presupunea asumarea unor riscuri semnificative, inclusiv cel al sinuciderii profesionale.

VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)

Cel care a îndrăznit să răspundă provocării a fost Takeshi Kitano, specialist al filmelor cu yakuza ieşite din tipare (“Violent Cop”, “Sonatine”, “Outrage”), despre care Nagaharu Yodogawa, legendarul critic de film nipon, susţinea că este “adevăratul succesor al lui Akira Kurosawa”, un showman răsfăţat al festivalurilor atât în Asia cât şi în restul lumii, nominalizat de 14 ori în carieră la echivalentul japonez al Oscarurilor şi, în acelaşi timp, nominalizat şi recompensat cu distincţii în întreaga lume (Palme d’Or la Cannes, premiu pentru regie la Marrakesh, Chicago Film Critics Association, premiu special la Moscova, premiul criticii la São Paulo, ş.a.m.d.).

Aspectul trebuia reamintit pentru a realiza că doar un asemenea ‘poliglot’, vorbitor cu succes internaţional a mai multe limbi cinematografice, atât din punct de vedere al business-ului (ex. primul său film din noul mileniu, “Brother” a fost conceput deliberat ca un proiect destinat pieţii americane şi nu celei asiatice), cât şi al instrumentelor şi a formelor de expresie artistică (trilogia sa autobiografică Suprarealistă, construcţia Bunraku a lui “Dolls”, satira la adresa Pop culture “Getting Any?”, etc), prezenta premisele reinventării cu succes a lui Zatoichi.

VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)

Legăturile de fond între Kitano şi Zatoichi au rădăcini adânci, deopotrivă datorită experienţelor personale ale realizatorului (ca şi în cazul handicapatului yakuza, un accident neprevăzut i-a schimbat lui Kitano optica asupra vieţii întrucât a fost aproape de a rămâne paralizat pentru vecie… vezi picturile Pointiliste realizate de el însuşi pentru “Hana-bi”) şi a proiectelor cinematografice care abordează în mod constant tema alienării şi excluziunii sociale în Japonia (precum Zatoichi, nomazii Kikujiro şi Masao din “Kikujirō no Natsu” sunt marginalizaţi de către societate, înstrăinaţi de orice formă tradiţională de comunitate, începând cu familia), astfel încât aproape nimeni nu a rămas şocat în momentul în care Takeshi Kitano a propus publicului un Zatoichi… blond şi că o dramă de epocă despre onoare şi valori conservatoare în care violenţa are rol de accesoriu (filmul lui Misumi din 1962) se vede transformată într-un fastuos Actioner ultraviolent cu accente de Crime-Thriller prin grefarea în plot-ul principal (războiul dintre bandele locale de yakuza) a poveştii gemenilor Okino şi ‘Osei’ Naruto care pozează în gheişe pentru a îi descoperi şi a se răzbuna pe ucigaşii tatălui lor.

Originala lume alb/negru a lui Zatoichi-Katsu-Misumi se schimbă brusc prin popularea cu personajele viu colorate (trioul de tirani meschini angrenat în lupte intestine pentru exploatarea lucrătorilor oneşti din mediul rural, roninul ce nu mai este un solitar tuberculos doritor să moară în mod onorabil ci îndrăgostitul care vrea doar să îşi salveze consoarta, luptătorii ninja angajaţi ca asasini de bad-guy-ul fantomatic, travestitul împăcat cu statutul de damă de companie în urma abuzurilor stăpanului pedofil, etc), prin dinamizarea acţiunii (dată fiind rapiditatea legendară a mişcărilor lui Zatoichi scenele de luptă nu pot fi amplificate decât prin creşterea numărului victimelor aşa că suntem expuşi la o succesiune cursivă de masacre) şi prin includerea unor elemente ludice surprinzătoare (momentele muzicale, cele coregrafice de step & stomp dance) care arată că Takeshi Kitano, semnatar şi al scenariului, şi-a gândit filmul ca un divertisment care ‘să ia ochii’ şi nu ca pe unul care să facă spectatorul să mediteze la comentariul existenţial sau social.

VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)

În acest fel, Zatoichi, altfel acelaşi hoinar donquijotesc (are ataşat aici chiar şi un Sancho Panza, pe loser-ul Shinkichi), ne este prezentat ca un vestigiu social degrabă ‘vărsătoriu de sânge’ ce joacă exclusiv după propriile sale reguli, care, ascuns îndărătul armei, pare a fugi tot timpul de sine însuşi (Even with my eyes wide open, I can’t see anything.), în opoziţie cu imaginea de erou animat de un set de valori bine înrădăcinate în conştiinţa sa traduse în realitate în fapte cu impact social benefic la nivel comunitar.

Zatoichi în noua versiune aminteşte spectatorului occidental de popularul cowboy şchiop creat în 1904 de Clarence E. Mulford, ‘Hopalong’ Cassidy (porecla i se trage de la mersul ţopăit din cauza piciorului de lemn), care a fost, la rândul lui, protagonistul unei serii lungi de filme cu William Boyd începând cu 1935.

VIDEODOME | “THE BLIND SWORDSMAN: ZATOICHI” (2003, r: Takeshi Kitano)

Roger Ebert scria în 2004 pe site-ul său: “It’s the kind of film I more and more find myself seeking out, a film that seems alive in the sense that it appears to have free will; if, in the middle of a revenge tragedy, it feels like adding a suite for hoes and percussion, it does. Kitano is deadpan most of the time on the screen, but I have a feeling he smiles a lot in the editing room.”.

Din acest punct de vedere, recomandarea mea este să vedeţi mai întâi filmul Gore al lui Takeshi Kitano şi abia apoi să (re)descoperiţi peliculele din anii ’60-’70 pentru că abordarea diferă radical şi nu va fi simplu să digeraţi altfel “The Blind Swordsman” (cu toate că pare mult mai… uşurel decât predecesoarele) al cărui succes de public şi de critică a fost însă unul de necontestat pe întreg mapamondul (premiul publicului şi Leul de Argint la Festivalul de la Veneţia, People’s Choice Award la Toronto International Film Festival, premiul pentru cel mai bun film şi cel al publicului la Sitges, cinci Japanese Academy Awards, etc).

În ce mă priveşte, pentru a reuşi să mă detaşez de ‘greaua moştenire’ lăsată de Shintarô Katsu, am ales să privesc “The Blind Swordsman: Zatoichi” din perspectiva definită inspirat de către Ed Gonzales: “Kitano contemplates a strange, seductive relationship between the space inside Zatoichi’s head and the sounds of the world outside. This is the closest Kitano is ever likely to come to making a full-fledged musical, and it’s a great one at that. This is violence as a political act of restoration, a means of healing the past and engaging people spiritually in the present, and it all unravels as a spectacle of musical tribalism with an existential kick. It’s also fucking cool, and Kitano knows it too.” (sursa: slantmagazine.com, februarie 2004).

Dacă veţi analiza cu atenţie modul în care cineastul sincopează discret naraţiunea prin inserturi ritmice de sorginte tribală şi că muzica lui Keiichi Suzuki este omniprezentă în asociere cu violenţa, veţi ajunge probabil ca şi mine la concluzia că “The Blind Swordsman: Zatoichi” este aproape… un Musical.

Text de IOAN BIG

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută