Indie star-ul belgian TSAR B aka Justine Bourgeus, cantautoare, producătoare și artistă vizuală rafinată, mustind de idei originale, a cărei muzică inclasificabilă pendulează cu nonșalanță între Baroc și Electronica, revine în România pentru un concert de promovare a noului ei album, to the stars.
Suntem la cinci ani după debutul său cu LP-ul The Games I Play, timp în care a lansat EP-ul Unpaintable, a avut colaborări cu Alexander Chung, Oscar and The Wolf și Nova Twins, dar ne-a uimit și cu delirantul film-concert Les Diners de Gala, inspirat de celebra carte de bucate a lui Salvador Dalí, din 1973, artistul care vroia să consume ceea ce iubește, inclusiv chipul iubitei sale și arhitectura lui Gaudi.
Prin to the stars, TSAR B, care va performa la Club Control din București pe 3 noiembrie, ne arată o altă fațetă a personalității sale caleidoscopice, prin reimaginarea codului genetic al Pop-ului contemporan, în care introduce opera și muzica tradițională italiană, dar și Trance sau Trip-Hop, menținându-i însă stabilitatea cu ajutorul unui coagulant de sorginte vagamente Punk, ce dă sens și coerență mixului.
JUSTINE BOURGEUS, una dintre cele mai apreciate compozitoare de muzică de film și producătoare pentru artiști emergenți, a cărei carieră a demarat din postura de violonistă de factură clasică, își reconfirmă – prin alter ego-ul său performativ Tsar B – apartenența la avangarda Pop europeană și nu puteam rata șansa aducerii în discuție a acestei noi etape în evoluția ei artistică.
Justine, care e semnificația titlului albumului tău, to the stars? Reprezintă o aspirație sau o meditație, reflectă o stare de spirit sau o altă perspectivă asupra lumii ce te înconjoară?
Toate astea la un loc, aș putea spune. Este un statement emoțional, un soi de drum simbolic. Poți să ajungi mai departe decât tu însuți crezi că este posibil. Nu prea știu de unde să încep, dar acest album a fost compus într-o perioadă destul de lungă de timp, una foarte importantă în viața mea, în care au intervenit o mulțime de schimbări. Este precum o călătorie în decursul căreia se întâmplă multe, un roller coaster de intensitatea unui parcurs… spre stele.
Dincolo însă de simbolistică, am vrut să îi dau și o interpretare mai literală și de asta m-am hotărât chiar să îl cunosc pe astronautul nostru, Dirk Frimout, care a fost primul belgian ajuns în spațiul cosmic. Mi-am dorit să aflu în ce măsură emoțiile noastre s-au asemănat și în ce au constat diferențele, întrucât toți acești ultimi ani, cât am lucrat la album, au fost atat de intenși, încât eu am avut senzația de a fi desprinsă de pământ și mi-am pus întrebarea dacă ai aceleași sentimente călătorind în cosmos, la propriu.
Am făcut deci cunoștință cu acest astronaut, acum în vârstă de 80 de ani și ceva, și a fost uimitor. Am vorbit despre spațiu și, la un moment dat, l-am întrebat dacă i-au dat lacrimile, cumva, de emoție, eu traversând această perioadă – în care am râs, dar am și plâns foarte mult, datorită oamenilor pe care i-am întâlnit – o succcesiune de trăiri foarte diferite între ele… dar el mi-a răspuns cu sinceritate că lui nu i s-a întâmplat asta, pentru că a fost nevoit să rămână concentrat pe partea fizică și matematică a testelor pe care le-a avut de făcut în spațiu, care nu i-au lăsat mult loc pentru emoții…
Titlul albumului m-a intrigat inclusiv prin asocierea cu vizualul ce te înfătișează având în mână o vioară în flăcări și o capă în formă de inimă ce-ți maschează chipul…
Ei bine, eu nu cred – cel puțin în arta mea – că lucrurile trebuie luate prea literal și, chiar dacă un album care se numește to the stars nu e susținut de un artwork “spatial”, nu înseamnă că nu reflectă aceeași emotie, de o pregnanță la fel de mare. Mă vezi arzându-mi vioara, dar asta semnifică un act de iubire, de emoție extremă. E vorba de un lucru pe care nu l-am putut face într-un anume moment și am simțit acum nevoia să-mi exteriorizez trăirea legată de acesta, să mă exprim pe mine însămi.
Vioara în flăcări este un fel de referință la Jimi Hendrix, deoarece eu nu cred că el și-a distrus chitara pentru că o ura, ba dimpotrivă, a făcut-o din dragoste pentru aceasta, cu pasiune și un pic de furie interioară. Iată, la fel, am făcut și eu acum cu vioara mea.
Și mă bucur că ai observat conturul inimii din pălăria mea, întrucât mulți nu o remarcă, ori ea este creația unui artist belgian de origine siriană, Kays Mass, care a conceput-o cu o puternică și frumoasă încărcătură simbolică, plecând de la faptul că, în istorie, cei care și-au acoperit capul pentru a-l proteja au fost în general bărbații, soldații în special, iar acest tip de articol vestimentar era asociat, într-o formă sau alta, cu ideea de deținere a puterii.
Sigur că asta s-a schimbat cu trecerea timpului, fiindcă existau și femei care purtau pălării, însă am vrut să transmitem simbolic un semnal al iubirii, de unitate și incluziune. Hotărârea mea a fost ca acest album să vorbească în primul rând despre dragoste și să o facă în profunzime și cu mare intensitate. Vezi un pic de furie din cauza focului, dar vezi și stelele, care te aduc pe tărâmul iubirii… așa cum se întâmplă, de fapt, întotdeauna.
De la vizual trecem la muzică, ce pare, în stilul tău, extrem de eclectică în ce privește ingredientele care o condimentează, întrucât pleacă de la o piesă tradițională al lui Domenico Modugno pentru a se ramifica în varii direcții, de la Trip Hop la operă. Este dragostea firul roșu al tuturor pieselor?
Da, sunt perspective diferite asupra unor iubiri diferite. Următorul album, la care lucrez în clipa de față, va fi însă dedicat uneia singure – dragostea vieții mele -, pe care o simt acum, și care va fi, la rândul său, extrem de consistent. De altfel, cred că deja se poate simți asta în muzica mea, deopotrivă ca vibe, ca interpretare vocală, în fine, ca univers personal… este o poveste unitară, dar alcătuită din emoții și sonorități diferite, toate interconectate, de la Trance la Baroc.
Și pentru că am compus to the stars într-o perioadă mai lungă de timp, inclusiv locurile în care l-am conceput diferă, deoarece parte din el a fost gândit în Ghent, după care m-am mutat în Bruxelles, unde am făcut cunoștință cu oameni noi, cu care am ajuns să colaborez, precum Cheb Runner, alături de care am produs câteva dintre piese. Din zona asta vine vibe-ul Trance, fiindcă a fost mult party-ing, însă, pe de altă parte, în multe dintre cântece îmi simți lacrimile… sau, cel puțin, sper că le simți, pentru că asta mi s-a întâmplat realmente atunci când le-am înregistrat, ca final al unei relații îndelungate în care mi-am dat seama că nu-mi aflu, de fapt, locul.
De la 16 ani am fost într-o relație cu o persoană nepotrivită pentru mine, iar acest album reprezintă deopotrivă o descărcare emoțională și o redescoperire a intensității vieții… de asta e plin de lacrimi, și de asta e eclectic, în pofida consistenței sale. Până la urmă, e vorba de un sentiment extrem de puternic, ce are mai multe “sub-sentimente” diferite.
Cum ai ales temele muzicale care să te ducă ‘spre stele’, cum au ajuns încorporate motivele lui Modugno sau Handel, de exemplu, în povestea ta personală?
E vorba de compoziții cu care eu m-am intersectat în viață, muzici pe care le știu de mult timp. Dacă e să iau ca exemplu piesa amara terra mia, am cântat-o mai demult pentru un prieten a cărui familie emigrase în Belgia și vroia să transmită, într-un fel, povestea acesteia, și, după ce am interpretat-o în diverse ocazii, el a fost cel care mi-a sugerat să o includ pe unul dintre albumele mele. Întrucât sentimentul pe care mi-l dădea această melodie era unul de îndepărtare de lumea familiară, spre un alt spațiu, să zicem, s-a potrivit perfect acum.
Ce vreau să spun este că, într-un moment sau altul, toate aceste cântece au intrat în existența mea și m-au emoționat cumva. Acesta e răspunsul la întrebarea ta, faptul că am fost mișcată de piesele astea, pentru că fiecare muzician își pune sau ar trebui să-și pună toate simțămintele în albumul pe care-l pregătește. Pentru mine, în orice caz, cel mai important lucru e să fac o muzică la auzul căreia să-mi dea lacrimile prin emoția pe care o transmite… eu nu sunt niciodată neutră!
Uite, că tot ai amintit-o, sunt atașată profund de acea bucată de Handel [din opera Rinaldo – n.r.], întrucât am început să o cânt de pe la 14 ani, când îmi doream să ajung interpretă de muzică clasică. Din fericire, n-am devenit, pentru că nu mi-ar fi plăcut. În câteva cuvinte, albumul este deci un vehicul pentru lucruri din muzică la care eu țin foarte mult, inclusiv din cea Trance, putând fi ascultat, de asemenea, ca un jurământ de credință față de muzica anilor ’90, din Belgia și din afara sa. Mi-am dorit cu-adevărat să aduc un omagiu acelor stiluri.
De la to the stars, trecem la filmul-concert Les Diners de Gala, în care îți reinterpretezi muzica, inspirată de celebra carte a lui Salvador Dalí. “Beauty will be edible… or will not be at all”, spunea artistul despre consumarea… dragostei. Dincolo de iubire, ce te mai apropie de Dalí și ce altceva îți definește propriul apetit?
Sunt enorm de multe lucruri pe care ți le-aș putea spune despre ce-mi place la Dalí și, neștiind exact de unde să încep, voi pleca de la faptul că iubesc la Dalí ceea ce iubesc, de exemplu, și la David Lynch: amândoi privesc dincolo de aparențe.
Ei nu văd lumea doar așa cum se arată a fi, ei văd prin ce-o învelește, îi simt în adâncime acel layer căruia trebuie să-i acordăm atenție, iar noi, în mod obișnuit, nu facem asta… pe când ei, da. Poate că nu e perceput sau încadrat ca atare, dar și David Lynch, ca și Salvador Dalí, este suprarealist, iar eu iubesc Suprarealismul… e o formă de artă atât de frumoasă și de infinită în modurile sale de manifestare!
De asta îi ador deopotrivă pe Leonora Carrington [pictorița și scriitoarea britanică rezidentă în Mexic, una dintre ultimele supraviețuitoare ale mișcării suprarealiste din anii ’30, 1917-2011 – n.r.] și pe Alejandro Jodorowski [cineastul-cult și autorul de comics-uri chilian, născut în 1929, venerat de cinefilii avangardiști pentru filme precum El Topo, Santa Sagre sau La montaña sagrada – n.r.]. Datorită suprarealiștilor, am început să privesc viața altfel. Poți trece prin viață doar făcând lucruri, dar poți să îi adaugi straturi acesteia… jucându-te. Asta e ceea ce-l face mare pe Dalí, faptul că nu îi este frică să se joace și să experimenteze.
Acum, de exemplu, privirea mea e atrasă de arbustul din colțul sufrageriei și, apoi, de masa de-alături, pe care observ că am uitat câteva lire turcești cu care n-am ce face. E un detaliu neimportant, dar mi-a atras atenția acum, pe moment, și aș putea avea o reacție rațională – să-mi pun undeva un reminder, să văd mai târziu ce voi face cu acei bani -, sau aș putea să mă întreb… ce-ar face Dalí? Poate că ar face un arbust împodobit cu bancnote, mă gândesc eu, și atunci aș putea merge chiar mai departe… toți copacii mei să fie plini de bani.
E doar un exemplu stupid, însă, de fiecare dată când încep să mă gândesc la un lucru sau trebuie să fac ceva anume, îmi pun problema dacă Dalí are vreo influență asupra mea în acel caz și ce-ar face el în locul meu. Este un exercițiu pe care îl fac în fiecare zi ca să-mi fac viața mai bună.
Rezultatul, Les Diners de Gala, este unul ambițios și extrem de reușit. Care au fost provocările căreia a trebuit să le faci față? Pentru că tu însăți mărturiseai că: “I am a flexible person, who wants to meet lots of challenges and even too many.”
Majore nu au fost, pentru că, din fericire, am avut o echipă formidabilă, care a făcut ca acest vis să devină realitate. Am fost binecuvantată cu un regizor [Lennert Madou] și cu un director de imagine [Jordan Vanschel] ieșiți din comun, cu care am format această echipă de succes, deși colaboram cu ei pentru întâia oară și le sunt ambilor recunoscătoare pentru asta.
Provocările au venit mai degrabă din detalii – precum prezența unui cap de porc pe masă, să zic unul la întâmplare -, echipa de scenografie făcând, de asemenea, o treabă excelentă în încercarea de a-mi pune în aplicare ideile cele mai nebunești, izvorâte la rândul lor din nu mai puțin ciudatele idei ale lui Dalí din Les Diners de Gala.
Pe de altă parte, cu toate că n-aș fi avut motive, au fost unele momente când am avut fiori de neliniște, mai ales în ceea ce privește găsirea locului, care nu trebuia doar să fie unul extrem de frumos, dar să și permită ridicarea unei grile de lumini complicate și, de asemenea, să ofere posibilitatea filmării concertului în siguranță. Ne doream ca acest loc să fie în Ghent, așa că ne-am fixat pe Palais de la Ville pentru a-l filma, unde zidurile sunt acoperite de picturi vechi de multe sute de ani.
Oamenii de acolo, neobișnuiți ca producții de o asemenea anvergură să se întâmple la ei, credeau că, pur și simplu, vine cineva, cântă o melodie și altcineva îl filmează cu o cameră de mână, deci îți poţi imagina cum li s-a părut atunci când noi am început să montăm ditamai schelele… am avut parte de mult stres și nevoie de multe apeluri ca să liniștim situația. Şi cred că, de atunci, cu toate că mai mulți regizori au încercat să filmeze acolo, niciunul n-a mai primit aprobare, fiindcă cei din primărie nu vor să mai aibă durerile de cap de la Diners de Gala. Aceasta a fost deci, până la urmă, cea mai mare problemă a noastră.
Nu doar Les Diners de Gala, dar și to the stars, au în comun o componentă Baroc pregnantă, iar asta îmi amintește că unele dintre primele tale succese le-ai avut cu populara trupă de Baroque-Pop din adolescență, School Is Cool. De unde atașamentul natural pentru acest tip de estetică?
Cred că totul a început în copilărie, de când părinții mei şi-au făcut un obicei din a mă duce în mod regulat la concerte de muzică clasică… asta s-a întâmplat de pe la patru ani și a continuat mult timp după aceea. Evident, eram expusă la feluri diferite de clasică și am realizat destul de repede că muzica barocă este favorita mea, pentru că nu-mi plăcea în mod deosebit nici cea a marilor orchestre, prea zgomotoasă, și nici cea care mi se părea exagerat de romantică.
Muzica mea de-acum poate fi considerată romantică în sensul muzicii clasice pentru că, e adevărat, iubesc genul Romance, dar mie îmi place să-mi cânt poveştile într-un fel mai bombastic, însă fără a exagera nici în direcția asta. Am sentimentul că, după 1800, compozitorii au devenit mai stoici, s-au mai înmuiat, dacă pot spune așa, ori mie îmi place Barocul fiindcă acolo emoțiile sunt transmise realmente… tăios. Muzica clasică are și ea partea sa de melancolie, evident, însă nu taie emoțional precum un cuțit, așa cum o face cea barocă, ce pare simplă și manieristică, dar pătrunde în profunzime.
Mă refeream inclusiv la opțiunea pentru elementele de estetică barocă din look-ul tău, mai ales că spuneai: “Fashion is an important ingredient for Tsar B: impossible to perform on stage without the appropriate look”.
Eram destul de tânără atunci când am început ca Tsar B, aveam vreo 20 de ani, dar cred că stilul meu a fost dintotdeauna, mai mult sau mai puțin, același. Acesta a evoluat însă odată cu trendurile din spațiul Fashion, dar și cu propria mea creştere şi dezvoltare ca artistă, cu felul în care s-au s-au nuanțat interesele mele. Şi da, înclin să-ți dau dreptate, asta s-a întâmplat într-o direcție din ce în ce mai centrată pe Baroc.
Acum, acest element nu mai este chiar atât de pregnant ca pe vremea când eram o copilă, atunci când îl aveam pe model pe Mozart – cu toate că el nu e chiar catalogabil drept baroc -, dar inspirația a rămas și văd că se accentuează pe măsură ce înaintez în vârstă. Asta probabil și pentru că Barocul pare să fi redevenit la modă, iar mie îmi place pentru faptul că tinde să intre în mainstream, așa cum s-a întâmplat spre finele anilor ’70. Prince era foarte cool în hainele sale de inspirație barocă, iar eu cred că Barocul din ’70 poate fi la fel de aspirațional precum cel “old school”.
“I consider my clothes as full partners.” Cine spune asta, Tsar B sau Justine Bourgeus? Cu alte cuvinte, cât de bine te înțelegi cu alter ego-ul tău?
Ador să port hainele pe care și Tsar B adoră să le poarte, iar felul nostru de a ne îmbrăca este unul eclectic. Uneori îți dă senzația că ar fi tributar anilor ’90, iar alteori vezi în ținutele noastre un pic de Y2K, nu știu, e un pic de nebunie în acest mix. Dar asta nu înseamnă, sub nicio formă, că și eu mă schimb atunci când urc pe scenă, asta nu. Rămâne tot timpul o interconexiune, chiar dacă atunci când performez par a mă îndepărta de Justine cea reală… tot eu sunt.
În celelalte privințe, au mai fost unele mici neînțelegeri la început – la începutul lui Tsar B mă refer -, atunci când eu încă mă dezvoltam și nu-mi găseam locul în care ar fi trebuit să fiu, asta din perspectiva persoanei care-mi era atunci alături. Eram însă foarte tânără, în căutarea sentimentelor mele adevărate, iar stilul îmi reflecta gusturile și sentimentele de atunci, dar m-am mai maturizat între timp și cred că am devenit amândouă ceva mai… adulte. De fapt, tot ce am pus acum pe albumul to the stars reflectă această călătorie a mea, care este jalonată de schimbări. Nu m-am schimbat eu ca personalitate, dar s-a schimbat tot ce este în jurul meu.
Am schimbat orașul părăsindu-mi ex-ul, s-au schimbat prietenii, am întâlnit o sumedenie de oameni noi care mi-au schimbat viața, inclusiv dintre cei cu care lucrez sau care mă inspiră, au fost experiențe care m-au maturizat și m-au îmbogățit. Da, pot spune că sunt acum mult mai bogată. Nu în termeni de bani, ci de existență a mea, ca persoană.
Justine, implicarea în absolut toate fazele procesului creativ ce o privesc pe Tsar B, nu doar ca muzică, ci și ca look sau artwork, consumă mult timp. Consideri timpul ca fiind un prieten sau un dușman?
Este aliatul meu, cred. Pentru mine, timpul nu este fluent… are, în ce mă privește, ceva cu totul special, nu știu cum să-ți explic. Ei bine, pot fi extrem de eficientă pe durate foarte scurte de timp, pot face chestii absolut nebunești, pentru ca, apoi, să-mi folosesc o mulțime din timp pentru a mă odihni, deoarece sunt epuizată. Am nevoie de timp ca să mă recuperez sau am nevoie de timp ca să îmi găsesc inspirația.
Dincolo de asta, ca persoană care își trăiește viața din plin, îmi doresc să încerc să cunosc oameni noi, dar și să mă distrez cu prietenii, deci caut să și descopăr lucruri, așa cum vreau să-mi fac timp și ca să mă plimb prin parc alături de iubitul meu… pe scurt, să mă bucur de viață ca prietenă, ca iubită, ca soră, ca fiică. Pe de altă parte însă, uite ce s-a întâmplat doar pe parcursul anului trecut: am lansat albumul și am conceput un nou show live, cu o trupă completamente nouă, dar am compus și coloana sonoră pentru cinci seriale.
A fost deci un an foarte intens și, totuși, am găsit ceva timp și pentru mine, de asta spun că am credința c-am ajuns la un acord rezonabil de bun cu timpul, dar trebuie să înțelegi că asta sunt eu, explodez și găsesc moduri în care să controlez exploziile astea ca să fac ce mi-am propus, iar după aceea simt că nu mai pot fără somn, trebuie să dorm, fie și timp de o jumătate de oră, întrucât creierul meu este epuizat, se simte ca și cum ar fi fost într-o altă dimensiune. Una peste alta, am deci o relație bună cu timpul, dar nu este una – stai să caut cuvântul potrivit -, nu este una fluentă, nu e…
… liniară?
Mulţumesc. Asta vroiam să spun. Pentru mine, timpul nu se scurge deloc liniar, chiar deloc.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Lennert Madou
