Patti Smith: Pe când eram doar niște puști
„- O, fă-le o poză, i-a zis femeia soțului ei nedumerit, cred că sunt artiști. – Ei, haide, a răspuns el ridicând din umeri. Sunt doar niște puști.”
În anul 2010, artista americană Patti Smith (una dintre cele mai influente femei din istoria rockului, supranumită și „poeta laureată a mișcării punk”) ne-a deschis, prin autobiografia sa, „Pe când eram doar niște puști”, o fereastră către New York-ul anilor ’60 și ’70, reușind să reconstruiască atât spiritul social al vremii, cât și scena artistică vibrantă, marcată de muzicienii, scriitorii, poeții și regizorii care au influențat spațiul cultural într-un mod semnificativ (resimțit și în prezent).
Începând cu data de 9 martie 1989, când compozitoarea a aflat că bunul ei prieten, fotograful Robert Mapplethorpe, s-a stins din viață, volumul se deschide cu câteva versuri din Vissi d’arte (din Tosca lui Giacomo Puccini):
„Am trăit pentru iubire, am trăit pentru Artă. Am închis ochii și mi-am împreunat mâinile. Providența hotărâse cum aveam să-mi iau rămas-bun.”
Având aceste versuri în minte, Patti Smith începe să povestească cum s-a născut în 1946, când orașul Chicago era acoperit de o mare furtună de zăpadă.
După o copilărie trăită în Pennsylvania, marcată de experiențele sale la școala de duminică, de aventurile alături de surorile și fratele ei și de pasiunea mamei pentru cărți și pictură, și o adolescență petrecută într-o fabrică de manuale din Philadelphia, artista s-a mutat în New York când avea 20 de ani:
„Era luni. Mă născusem într-o zi de luni. Nu mă aștepta nimeni. Mă aștepta totul.”
Câteva luni mai târziu, în timp ce lucra ca vânzătoare într-o librărie, l-a întâlnit pe Robert Mapplethorpe, destinul său schimbându-se complet.
Cei doi s-au mutat împreună, încercând să strângă suficienți bani pentru a rămâne în New York, găzduind, în timpul petrecut acolo, prieteni și artiști ca Harvey Parks, Louis Delsarte, Ed Hansen, Janet Hamill și Judy Linn.
Mai departe, volumul continuă să descrie viața lor și evenimentele semnificative ale perioadei (precum momentul în care Valerie Solanas l-a împușcat pe Andy Warhol, mișcarea anti-război din Statele Unite, prin care oamenii protestau împotriva Războiului din Vietnam sau asasinatul lui Robert F. Kennedy), urmate de capitolul dedicat Hotelului Chelsea, devenit celebru pentru oaspeții care l-au frecventat de-a lungul anilor (printre care se numără Bob Dylan, Jimi Hendrix, Jackson Pollock și Jack Kerouac) și pentru legendele sale:
„Camera 1017. Cincizeci și cinci de dolar pe săptămână ca să stăm la Chelsea. Hotelul era o casă de păpuși într-o zonă crepusculară – o sută de camere, fiecare un mic univers.”
Patti Smith vorbește, astfel, despre cum arăta New York-ul în perioada în care își ducea existența în hotel (ocupându-se cu vânzarea cărților), despre întâlnirea cu Allen Ginsberg, care i-a cumpărat o cană de cafea în timp ce lucra la un omagiu funerar pentru Jack Kerouac, despre primele fotografii realizate de Robert Mapplethorpe, despre momentul în care și-a cumpărat, în rate, prima chitară acustică, după ce a fost încurajată de compozitorul Bob Neuwirth să scrie cântece (primul poem transformat într-o piesă fiind Fire of Unknown Origin) și despre scurta conversație pe care a avut-o cu Jimi Hendrix cu câteva luni înainte de moartea acestuia:
„Visa să adune muzicieni din toată lumea în Woodstock, care să stea pe câmp într-un cerc și să cânte la nesfârșit. Aveau să înregistreze limba universală, a muzicii, în noul lui studio.”
Patti Smith – Patti Smith “Outside Society” EPK
Capitolul intitulat Fiecare pe drumul lui, împreună este dedicat unui „pelerinaj” (cum îl numește artista) la Charleville-Mézières, în Franța, unde poetul Arthur Rimbaud (care revine constant în amintirile și scrierile ei) s-a născut și a fost înmormântat, călătorie care s-a încheiat la Cimitirul Père-Lachaise, din Paris, cu un buchet de zambile, lângă mormântul lui Jim Morrison.
Tot aici, ea își amintește noaptea în care a descoperit faimosul club CBGB și relatează cum s-a înființat trupa sa, care, după ce l-a introdus pe toboșarul Jay Dee Daugherty, a fost privită, la The Other End, de Bob Dylan cu câteva luni înainte de lansarea albumului Horses, în 1975.
Finalul, Ținându-l de mână pe Dumnezeu, reprezintă plecarea artistei din New York, întâlnirea cu soțul ei, Fred Smith (alături de care a rămas până la moartea acestuia din 1994) și pierderea lui Robert Mapplethorpe, căruia i-a făcut, ca ultim gest de iubire, o promisiune pe care a onorat-o prin memoriile ei, inspirând artiști din întreaga lume să viseze, precum cei doi, la prietenie, artă, dragoste și lumină:
„O să scrii povestea noastră? Trebuie…doar tu o poți face.”
Text de CLAUDIA ALDEA | Alegerile Claudiei
