Primul contact adevărat cu muzica l-am avut, grație unei verișoare, pe la 10 – 11 ani, și a fost vorba despre preclasicii italieni, pe care îi asculta cu frenezie. Ceea ce putea fi ascultat pe atunci la radiourile băștinașe nu-mi spunea nimic. Radiourile aveau să-și ia revanșa abia peste doi ani, cînd un văr mai mare, devenit student, venea sîmbăta cu colegii de cămin la noi acasă, puneau păturile în geam și se dezlănțuiau în twist și rock pînă dimineața.
Așa am descoperit Radio Luxembourg, care transmitea numai muzică și publicitate. Radio Europa Liberă, cu emisiunile sale muzicale avea să vină oleacă mai tîrziu. Oricum, nucleul dur al preferintelor mele muzicale avea să se constituie și stabilizeze atunci, în vremea pubertății și adolescenței mele, și chiar era dur – Rolling Stones, Hendrix, Jim Morrison, Led Zeppelin, Deep Purple etc. Și alături două „ciudățenii”, Bob Dylan și Leonard Cohen. Două ciudățenii care nu s-au mișcat nici azi din nucleul dur. Sigur, în timp, audițiile și gusturile mele s-au extins – s-au democratizat, dar nimic nu va clinti nucleul.
Sîmburii englezei mele de autodidact au fost semănați de această muzică, mă străduiam să înțeleg textele, ba chiar am încercat traduceri. Prima va fi fost una din cele mai celebre piese dylaniene. O traducere naivă de vreme ce folosisem „vînătoare” în loc de „vînare”, cum aveau să o facă alții mai inspirați. La fel de naiv am tradus și alte texte ale mărețului muzician și poet. Din acest motiv am fost și nu am fost mirat de acordarea Premiului Nobel pentru Literatură. Dar am fost speriat – gata l-au clasicizat pe Bob, l-au potolit, aproape l-au ucis. O aventură de circa 60 de ani s-a terminat!
Cît m-am înșelat, aveam să aflu în martie anul acesta, în plină pandemie cînd pe net a apărut o postare uluitoare, lunga piesă Murder Most Foul, în principiu despre asasinarea lui JFK, în fapt o poveste a Americii.
Cînd am postat piesa, am sfătuit cititorii blogului să o asculte, să citească textul și, de asemenea, laborioasa exegeză produsă în timp real în jurul ei. O experiență uniccă, care te învață puzderie de lucruri despre muzica și mintea lui Bob, dar și despre America și cultura acesteia.
Acum, a apărut discul, Rough and Rowdy Days, o experiență de care nu credeam că voi avea parte. L-am ascultat de cîteva ori de cînd l-am primit. Și îl voi mai asculta. În fapt, toate piesele de aici, toate poemele, pentru că asta sînt, trebuie ascultate, citite, supuse unei hermeneutici la fel de solide precum cea de la postarea primei piese. Bob nu a putut fi ucis nici de vîrstă, nici de Nobel, Bob cuceritorul!
Text de LIVIU ANTONESEI
