ZOIA ALECU – Strălucirea unei stele a muzicii la 50 de ani de la debut
Cu jumătate de veac în urmă, în octombrie 1973, a debutat la Club A, în Bucureşti, una dintre cele mai valoroase cantautoare din cultura Pop(ulară) autohtonă, Zoia Alecu, a cărei longevitate creativă şi performativă continuă să o definească drept un reper esențial al muzicii româneşti contemporane.
Lansată în anii ’70 pe un traseu artistic ce a purtat-o de atunci pe toate scenele din țară, de la cele ale cenaclurilor la gale şi festivaluri, de la Gărâna sau Iaşi până la Constanța ori Sighet, parcurs de decenii în decursul căruia căutările au dus-o dinspre folk – dragostea ei perenă – spre rock (Sfinx) şi pop-rock (Stereo), dar şi în zona muzicii de teatru sau circ, ZOIA ALECU reprezintă un exemplu rarisim de creator de muzică şi versuri care îşi menține intactă vitalitatea şi strălucirea, inclusiv în raport cu publicul milenial.
Dovada cea mai bună o constituie albumul de colecție The Best of the best of, pe care Zoia Alecu îl va lansa în cadrul unor concerte aniversare, precum cele din Ploieşti (20 octombrie 2023, Filarmonica Paul Constantinescu) sau Bucureşti (17 noiembrie 2023, Sala Dalles), alcătuit dintr-un CD cu cele mai bune piese de pe albumele ei de autor (Vino aici – 2007, Cărări de maci – 2009, Printre lupi – 2012 şi Să ierţi – 2015) şi un al doilea cuprinzând înregistrări inedite, din anii ’73-’74, cu alte cuvinte un dublu album realmente must have.
Revizitarea printr-un dialog a unor episoade relevante din 50 de ani de carieră – de la serata cu Doru Stănculescu în public sau cultul pentru Maria Tănase până la contractul cu circul lui Iosefini ori adaptarea în grupul Sfinx – ni s-a părut un mod potrivit de a marca această aniversare aparte din biografia unei legende vii a muzicii româneşti.
Dragostea dumneavoastră pentru poezie pare a se fi născut în copilărie, pe la 9 ani, înainte de cea pentru muzică. E interesant asta, pentru că, în folk, muzica şi poezia sunt în egală măsură importante, nu-i aşa?
Aș pune accent pe cuvânt mai degrabă, deoarece cuvintele, puse la un loc, alcătuiesc sunete. Cuvintele, dacă te pricepi să le găsești și să le potrivești, îți deschid universul muzical.
Pe de altă parte, muzica face cam același lucru, dacă îți sună în cap o melodie, aproape imediat găsești cuvintele potrivite. Asta… dacă ai aceste haruri, pentru că dacă nu le ai îngemănate e mai greu, e mai complicat. Cunosc o grămadă de poeți foarte mari, dar nu toţi sunt şi foarte buni textieri, pentru că forma pe care o are un text nu poate fi întrunită – de cele mai multe ori – de o poezie, oricât ar fi ea de maiestuoasă, de minunată și de extraordinară… fiindcă, totuși, îți trebuie puntea aceea care te aruncă în refren or asta nu ai cum să o găsești în nicio poezie.
Sigur, poţi să o adaptezi, dar atunci suferă muzica din punct de vedere compozițional, pentru că există totuși niște cutume cărora tu trebuie să te supui dacă vrei să faci ceva cu adevărat valoros… dacă nu, ok, se acceptă și așa, nu e o problemă.
Am exemple nenumărate în acest sens, că o poezie poate da naştere unui mare hit – nu orice poezie, ci una valoroasă -, dar asta te obligă cumva să compui muzica pentru ea într-un anume fel. Fiindcă atunci când ai totul foarte bine măsurat și toate versurile egale, nu ai ce să faci… de unde să scoți un refren care să sune aparte, măcar ritmic?
Sau poate că, melodic, poţi să faci un refren, dar ce să alegi să repeți dintr-o asemenea poezie adevărată?
Asta e deosebirea între text și poezie.
Altfel, în mintea mea, chiar și când eram copil, versurile aveau muzicalitatea lor.
Erau ca într-un bloc de cristal în care muzicile, sunetele, se învârteau cumva în jurul cuvintelor… formau cumva un tot unitar în sufletul și în mintea mea.
La vârsta de 16 ani am compus prima mea piesă, a fost fie Orbii, fie Anotimpul nebunilor, nu mai ştiu precis, fiind compuse la distanță de timp foarte mică. Am reluat peste ani Orbii, am refăcut-o şi am pus-o chiar pe albumul Printre lupi [din 2012], însă n-am mai cântat Anotimpul nebunilor, ca și încă alte șase-șapte compoziții de-atunci, care nu mai există niciunde, nici măcar în CARDEX [arhiva naţională radio – n.r.].
Ştiu asta pentru că le-am căutat acolo în momentul în care m-am întors la prima mea dragoste, folk-ul, după 18 ani de rătăcit prin muzica rock, și când, în 2007, am scos primul meu album de autor, Vino aici, pentru care am reluat vreo patru sau cinci piese pe care nu le mai lucrasem din tinerețile mele îndepărtate ca timp, dar foarte aproape mie spiritual și sufletește.
Pentru că ați menționat Orbii, dumneavoastră compuneați într-un regim comunist opresiv, la 16 ani, versuri precum “Să văd că toți ne mințim,/ Să văd ce, urâtul lor?/ Aș orbi, dar ei nu vor”. Nu cred că orice copil sau adolescent era înclinat să scrie la începutul anilor ’70 asemenea versuri…
E adevărat! Am fost o rebelă, oricum.
Uite, trebuie să spun un lucru mărunt, dar care poate fi foarte important pentru devenirea mea ca poetă, deși niciodată nu m-am privit în felul acesta… mi se pare puțin cam prea mult, nu am asemenea pretenții.
La mine a fost doar priceperea să versific, dar ureche muzicală am avut însă de când mă știu şi contează foarte mult să ai auz bun atunci când versifici.
De asemenea, a contat şi fiecare amănunt, fiecare întâmplare din viața mea, căci toate m-au făcut să scriu într-un anume fel, să capăt profunzimi în ceea ce-am scris, pentru că, da, am avut o maturizare înainte de vreme, din punct de vedere a gândirii și a vederii în spațiu, ca să zic așa. Eram conștientă de faptul că prea mulți pași în afara cerculețului nu aveam voie să fac.
Aș fi vrut să spun multe lucruri, dar nu mi se dădea voie și, clar, asta ar fi însemnat anihilarea mea ca om, nu ca artist.
Că la 16 ani nu-ți pui problema că ‘Sunt un mare artist și trebuie să îmi păstrez numele, trebuie să am grijă ce naiba îmi iese pe gură ca să nu-mi distrug imaginea’, nu!
La vremea aceea nici nu îmi păsa de imaginea mea, dar îmi păsa foarte mult de implicarea mea în ceea ce se întâmpla în jurul meu și ce anume aș fi putut eu să fac pentru a schimba un pic lucrurile, pentru a nu-mi știrbi din libertatea spirituală.
Pe de altă parte însă, felul meu de a fi, deși rebel, era unul foarte atent și destul de măsurat, pe alocuri, că nu-mi ieșeam din pepeni. Ăsta era un lucru foarte bun… când îl reușeam – şi reușeam de cele mai multe ori -, fiindcă uneori se întâmpla să nu-mi iasă.
Cu acest fel de a fi, greu de stăpânit, aplecarea spre poezie pare un pic paradoxală. Vă băteaţi colegii în școală, refuzaţi încăpăţânată să studiaţi violoncelul, dar, pe de altă parte, scriați poezii pline de sensibilitate…
Da, pentru că sunt o ființă destul de contradictorie, deși mintea mea le stăpânește și pe una, și pe cealaltă.
Chiar din îndepărtatele mele adolescențe, am făcut eforturi foarte mari să rotunjesc aceste asperități, care ieșeau cumva în evidență… nu mi-a fost ușor și nu-mi este nici acum, pentru că și acum sunt rebelă, sunt absolut la fel și degrabă săritoare de muștar, dar am suficientă minte încât să mă așez frumos și să stau calmă.
Cumva, viața m-a învățat să fiu diplomată, deja îmi stă în caracter chestia asta.
Foarte multe persoane mă văd acum ca pe o tipă rece, tăcută și… cu nasul pe sus – culmea! -, deşi nu-l am deloc pe sus, iar alții mă descriu cu totul și cu totul altfel: o tipă explozivă, plină de bucurie, de șarm, chiar hăhăită, pentru că eu găsesc tot timpul ceva de râs.
Mă rog, realitatea e că toți oamenii au stări și stări… ei bine, eu am învățat cu greu să-mi stăpânesc acele porniri ucigătoare de a fi revoltată, dar am învățat.
Spuneaţi, la un moment dat, că aveți un cult pentru Maria Tănase…
Da. L-am avut de mică.
Născut din admirația pentru muzica ei sau pentru că, eventual, a reprezentat inclusiv un model de artistă cu personalitate puternică?
Nu neapărat. Eu aveam o plajă foarte largă de artiști preferaţi, din mai multe genuri muzicale.
Să nu uităm că, totuși, am trecut printr-un liceu de muzică [Liceul de Muzică “George Enescu” din Bucureşti – n.r.], unde am studiat vioara, şi doar simplul fapt că am fost acolo a însemnat că, măcar o dată pe lună, trebuia să mă duc să văd un concert simfonic, da? Cultura mea muzicală a început să se formeze destul de devreme, de la vârsta de 7 ani, deci să nu ne gândim că eram atât de mărginită încât să mă opresc la un singur model.
Am considerat-o însă pe Maria Tănase cel mai bun şi extraordinar reprezentant al muzicii noastre autentice românești, al muzicii folclorice.
Maria Tănase a fost singura – și este unicat chiar și la ora asta – care a cules ea însăşi, alături de Harry Brauner, muzică din toate zonele acestei țări românești și a cântat-o cu o măiestrie greu de egalat. Că era muzică bănățeană, ardelenească, moldovenească, muntenească, n-a avut nicio importanță, pentru că, la absolut toate zonele, Maria a adăugat acel EU imens al ei… a fost o interpretă de excepție.
Un singur lucru i-a lipsit: nu a compus muzică. Maria Lătărețu a și compus. Culmea! Maria Lătărețu!
Deci ele două sunt la mine pe piedestal, dar cel mai sus se află Maria Tănase și, imediat după ea – sau aproape la același nivel -, este Maria Lătărețu. Ambele Mării.
Contextul, inclusiv cel familial, în care s-a produsul debutul dumneavoastră la începutul anilor ’70 este foarte interesant inclusiv pentru faptul că ați fost un copil a cărui formare muzicală a început de foarte devreme. Cât a contat şi până unde a mers susţinerea părinţilor în alegerea acestui drum, nu lipsit de riscuri într-o societate ce nu promitea mult viitorilor artişti?
Eu l-am moștenit practic pe tata ca generozitate vocală.
Tata – Dumnezeu să-l odihnească! – a avut o voce extrem de puternică și de frumoasă, dar nu stătea foarte bine cu ritmul, în schimb, mama da, iar eu am moștenit ritmul de la ea, ca și urechea muzicală, pentru că auzea extrem de bine.
Tata, de la care am deci vocea asta amplă, puternică și reavănă, și-a dat seama că eu cânt frumos și cânt bine, drept pentru care a găsit printre cunoștințele lui o profesoară de canto destul de în vârstă, care locuia la nici 100 de metri de locul unde stăteam noi în anii aceia, pe Calea Victoriei, căreia tata, probabil, îi făcuse niște servicii, şi m-a dus la ea când eu aveam vârsta de 6 ani, fiindcă a vrut o părere informată asupra talentului meu… dacă el există cu adevărat.
Profesoara respectivă avea un pian, pentru că ea dădea ore pentru canto clasic, că nu era altfel modelul pe vremea aia, iar eu am mers acolo timp de aproape un an.
Dacă stau bine să mă gândesc, ea m-a învățat cum să deschid gura corect, pentru că și asta este o tehnică.
La început aveam obiceiul să cânt cu gura închisă, deși emiteam foarte puternic, or, în clipa în care nu deschizi gura atât cât trebuie, sunetul iese tubat şi asta am învățat de la această profesoară, care a pus cumva bazele felului meu de a cânta.
E clar că i-a spus tatălui meu – nu de față cu mine, evident –
‘Domnu’ Alecu, dați-o la o școală de profil pentru că fata are auz foarte bun’, iar adevărul este că eu am auz absolut, am nota La în cap și când mă trezești din somn.
Atunci, tata m-a întrebat dacă nu vreau să merg la Liceul de Muzică, la George Enescu, iar eu i-am zis: ‘Da, dar vreau pian’. Pian? Unde? Într-un apartament de 56 de metri pătrați cu trei camere, unde noi eram patru copii, plus cei doi părinți? Care pian… căci erau şi problemele de natură materială? Tata m-a întrebat: ‘Dar vioară nu vrei să faci?’. Eu, nepreaștiind cu ce se mănâncă, am zis ‘Da!’ şi m-am înscris la clasa de vioară.
Pe atunci, să intri într-un liceu de muzică însemna să dai un examen de auz și de ritm. M-au pus să cânt ceva, probabil că am cântat foarte bine, după care mi s-a bătut un ritm în lemnul de la pian, l-am executat și pe ăla, am intrat deci fără probleme și… a început chinul. Nu e ușor să cânți la vioară, pentru că trebuie să te obișnuiești să o ții între bărbie și umăr, fără să o susții cu mâna stângă dacă ești dreptaci.
Prima chestie era tehnica de arcuș pe corzi libere, dădeai cu arcușul până amețeai, scârțâia ca toți dracii… mama mai avea un pic și s-ar fi mutat de acasă fericită.
Era o gălăgie continuă și cu nimic plăcut în ea. Așa a fost până când am învățat cum să dau pe corzi cu arcușul, după care am adăugat mâna stângă, care trebuia să se miște lejer, să alerge de sus-jos, jos-sus, lateral, vioara trebuind susținută între bărbie și umăr.
Acum, dacă ți-am explicat cum a fost cu vioara, trebuie să-ți spun şi cum a fost când am pus chitara în mână prima dată, că îmi venea să dau pe ea cu arcușul și nu aveam niciun arcuș… iar când voiam să iau acorduri pe chitară, diferența era uriașă şi am avut momente în care îmi venea să o iau și să dau cu ea de pereți.
Un gând care mi-a răsărit acum în minte este că mulţi copii ar fi renunţat sau ar fi optat pentru un tip de instrument, mai comod de mânuit, poate unul de suflat, să zicem. N-a fost şi cazul dumneavoastră…
Pentru că nu-mi place să suflu în nimic, nici măcar în iaurt.
Îi las pe alții să sufle, că sunt mulți pricepuți în acest sens. Eu când suflu, trebuie să și iasă ceva cu cântec. Ideea este că la clasa de vioară aveam un domn profesor, pe numele său Stern, un tip destul de rigid și de nepopular pentru copii, adică nu prea avea spirit pedagogic, care m-a făcut să urăsc vioara, nu să o iubesc. Mă plesnea cu un umeraș peste degetele mici, care mie nu-mi stătea corect, nici pe arcuș, nici pe corzi, şi, cam la un an după ce am început la clasa de vioară, l-a chemat pe tata la o discuție și a zis:
‘Știți ce cred? Cred că fiica dumneavoastră ar fi foarte bună pentru violoncel’.
Aveam mâinile bine construite, chiar și pentru violoncel. A venit tata acasă să mă întrebe şi m-a apucat un plâns… după care i-am zis că eu nu stau cu copaia aia între picioare. Copaie. Violoncelul era ca o albie din aia, din punctul meu de vedere.
‘Eu nu stau cu chestia aia între picioare!’ ‘Nu, tăticule, nici nu-i vorba să faci chestia asta. Te-am întrebat, poate că ți-ar fi plăcut.’, a spus atunci tata.
Nu, nu mi-ar fi plăcut! A fost una dintre puținele discuții democratice cu el, că altfel nu prea aveam drept de apel… de obicei, când vorbeam cu tata, eram puțin în poziția de drepți, ca la armată. Să zicem însă că chestia asta a fost democratică. Eu înțeleg că, probabil, domnului Stern îi era lene să îmi predea mie vioara, pentru că aveam și atunci o personalitate greu de înfrânt, dar tata şi-a dat seama că nu putea să mă forțeze în vreun fel.
Acest sprijin s-a menţinut și după decizia dumneavoastră de a nu mai continua la liceul Enescu, atunci când v-aţi mutat la o şcoală de cartier şi v-aţi apucat să studiaţi de una singură chitara?
Am făcut-o pe ascuns.
Timp de un an de zile, deci între 16 și 17 ani, am zis că-mi place mie să mă lălăi pe chitară, aşa că am împrumutat una. Sora mea mijlocie avea un coleg de liceu care cânta prin parcuri şi pe mine m-a fermecat când l-am auzit prima dată.
Am zis: ‘Vreau și eu, neapărat, vreau și eu!’.
Tot el mi-a adus prima metodă a Mariei Boeru [“Metodă de chitară”, Maria Boeru, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, 1967 – n.r.], eu n-am avut probleme cu uitatul pe note, că se implementase deja în ăia patru ani de liceu de muzică, şi atunci i-am spus:
‘Hai, lasă-mi și mie chitara, te rog, te rog, te rog!’.
Mi-a lăsat-o, că era un tip foarte cumsecade și de gașcă… o și plăcea pe soră-mea și am avut baftă cu chestia asta.
Uite așa, încet-încet, mi-a arătat și primele cinci acorduri mai de bază, cum ar fi: Re major, Do major, Sol major, La minor și Mi minor, și de acolo, mai departe, m-am descurcat eu cu celelalte, ba chiar am învățat cum e să cânt și cu barré-ul, deși mie îmi plac acordurile de bază fără barré și la ora asta…
În ce circumstanţe a intrat “naşul” Doru Stănculescu în viața dumneavoastră? S-a întâmplat în perioada de care vorbim.
Nașul meu muzical a intrat când aveam 17 ani…
Ştim doar că erați la o serată unde erau prezenţi Doru Stănculescu și “Moțu” Pittiș. Primul devenise deja un folkist foarte popular, laureat al primului Festival Studenţesc “Primăvara Baladelor”, iar Florian Pittiş era o stea emergentă a Teatrului Bulandra…
Primii care au venit atunci au fost Nicu Vladimir, Doru Stănculescu și Mișu Diaconescu. “Moțu” Pittiș a sosit puțin mai târziu, când eu eram deja cu broboada pe față, că nu am vrut să-i văd, pentru că eram uscată de emoții și de frică, şi s-a aşezat undeva mai în spate.
Ce se întâmpla acolo, de fapt?
În anul 1973, când eu aveam 17 ani, într-o toamnă frumoasă, era septembrie-octombrie, un tip pe nume Cornel Barac – care este și tatăl copilului meu, dar cu care m-am căsătorit mult mai târziu -, pe atunci la Facultatea de Arhitectură împreună cu Doru Stănculescu, îi spune acestuia:
‘Băi, am ascultat o fată, are 17 ani, cântă extraordinar și trebuie neapărat să o asculți și tu.’. Doru Stănculescu îl întreabă: ‘E și frumoasă?’. ‘Da, e frumoasă de pică!’… ‘Aha, lasă atunci, ține-o pentru tine. Hai, lasă-mă cu prostiile, mi-e clar!’ ‘Băi, Dorule, o să regreți! Dar să știi că eu oricum ți-o aduc. Când ne vedem la o băută?’
Că, pe atunci, așa se întruneau, la o vodculiță, mai ales că Doru avea acasă şi masă din aia de jucat fotbal, de împingi cu bețe, nici nu știu cum se numește.
Doru zice: ‘Păi, hai să ne vedem peste două zile. Și, dacă vrei, adu-o, dar nu cred că e ceva relevant.’, el știind foarte clar că prietenul lui auzea foarte bine, dar cânta fals, ca un măgar pe tăpșan.
La vremea aia, noi doi, eu şi Cornel, nu eram nici măcar prieteni, eram doar simple cunoștințe… mă ascultase cântând în parc, că eram Zuza Mătăluza care cânta prin parcuri cu gașca şi când cântam eu se cutremurau copacii.
Mă ia Cornel într-o după amiază, așa, mai către seară, că în septembrie se întuneca destul de devreme, zicându-mi: ‘Hai!’. Eu aveam interdicție să vin acasă mai târziu de ora 9, clar! Eram doar o puștoaică şi asta era regula casei.
Spre norocul meu, tata nu era acasă, era plecat într-o delegație, şi era doar mama, cu toate că și mama avea severitatea ei. Tata ne controla la telefon, ne cerea pe fiecare în parte, că deh, eram trei fete și era greu să ne gestioneze, și trebuia să ne știe la coteț, frumos, acasă, aliniate, cuminți.
Elena, sora mea mijlocie, îmi băgase în cap că…
‘Zoica, tu trebuie neapărat să cânți! Măi, tu ai o voce… wow! Tu trebuie să devii artistă!’, iar eu mă uitam, așa, neîncrezătoare la ea: ‘Băi, lasă-mă în pace!’.
Bref, vine ziua Z, îmi iau eu voie de la bec și plec, mă ia Cornel de o aripioară și zice: ‘Gata!’.
Mergeam în Ho Și Min, unde stătea Doru Stănculescu într-un apartament dintr-un bloc din ăsta vechi, de doar trei etaje, zdravăn construit, frumos. La vremea la care am ajuns noi, după cum ziceam, acolo erau deja Nicu, Mișu Diaconescu și Doru Stănculescu, iar “Moțu” Pittiş cred că avea vreo repetiție pe la teatru, de a ajuns mult mai târziu, pe finalul celei de-a doua piese.
Chiar vroiam să vă întreb cât eraţi de pregătită şi, mai ales, cu ce anume. În fond, habar nu aveaţi la ce să vă aşteptaţi.
Eu aveam deja trei piese compuse la ora aia – Porumbița, Orbii și Anotimpul nebunilor -, profund edificatoare toate trei, pe un ambitus vocal sfâșietor… n-are rost să discutăm.
Ajunsă acolo, îi văd pe toți trei că se uită întrebător către Cornel: ‘Ce-i cu asta?’. Proastă n-am fost niciodată, m-am prins foarte repede la fazele astea, cu toate emoțiile de care dădeam dovadă. Inclusiv eu, ne așezăm în fund, pe jos, și mi se pune în brațe chitara lui Doru Stănculescu, care pe mine m-a rupt și îți spun și de ce… pentru că Doru a cântat toată viața lui pe double six or eu nu aveam de unde să știu cum să cânt pe double six, fiecare coardă fiind dublată de octava ei, asta, deși era moale chitara, corzile erau moi şi puteai să cânți liniștit.
Bine, ei și-au dat seama că nu sunt vreo mare chitaristă, că de unde să fi știut eu atâta chitară? Plus că, da, am avut probleme la Anotimpul nebunilor, dar m-am redresat şi, până la urmă, per total, a fost ok.
Doru și-a răsucit mustățile, iar ăștia, toți: ‘Să te auzim!’.
Parcă mi-a căzut tavanul în cap atunci. Aveam la mine o broboadă imensă, neagră, că era destul de răcoare afară, am luat-o, mi-am pus-o peste față şi am zis: ‘Dacă vă văd, nu pot să cânt’. ‘Dar pune-ți ce vrei tu. Să-ți aducem și o pătură?’ ‘Nu, mersi!’
M-am pus pe cântat și vedeam – că, la un moment dat, am deschis ochii, fiindcă eram curioasă să le văd reacția – cum erau cu mandibula ușor căzută și nu le venea să creadă ce ieșea pe gura mea. Iar când au auzit și ce ambitus sfâșietor de mare aveam, au zis:
‘Gata, te ducem la Club A!’. Doru i-a spus atunci lui Cornel: ‘Ai avut dreptate, coane. Nu mă așteptam de la tine.’
Și, uite așa, am ajuns la Club A și aia a fost… prima mea cântare de muzică folk!
Apropo de prima mea cântare în general, ca să vezi cum le potrivește Doamne-Doamne, când aveam 16 ani, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne fusese un concurs de tinere talente și ce crezi că am cântat atunci?
Ecou de romanță, piesă compusă de Doru Stănculescu. De ce Dumnezeu am simțit așa, nu se știe… aia îmi plăcuse mie.
A fost practic prima piesă de folk românească pe care eu am auzit-o și am auzit-o cântată chiar de către el, nu de către soră-sa, de Mihaela Mihai, asta e frumusețea. L-am prins cumva la televizor și l-am văzut și am zis… ‘Wow! Asta vreau!’.
Tot Doru Stănculescu, ca membru fondator, v-a deschis porţile, ceva mai târziu, şi spre Cenaclul Flacăra, de unde v-aţi dus apoi la Viaţa studenţească. Cenaclurile păreau ideale pentru un tânăr muzician de folk… poezie și muzică. De ce, în ambele cazuri, s-au dovedit a fi episoade relativ scurte?
Nu tocmai, pentru că în Viața studențească am avut o oarecare longevitate.
În Flacăra am fost, într-adevăr, mai puțin, fiindcă aveam statut de colaborator extern… am avut acest statut pentru că m-am priceput să mi-l fac, nu am vrut să fiu dependentă de absolut nimeni și nimic.
Pot spune cu mâna pe inimă că am fost cam singura artistă de muzică folk care și-a ales drumul și care s-a dus și a cântat în deschiderea tuturor marilor trupe ale României la vremea respectivă, de rock, de hard-rock, de pop și de tot ce vrei.
Timp de peste peste un deceniu aţi cântat folk pe aceeaşi scenă cu trupe precum Phoenix, Compact sau Progresiv TM, dar nu ați fost tentată de pop-rock. Mai mult, aţi devenit un brand muzical în sine… lumea venea special să o asculte pe Zoia Alecu. În aceste condiţii, ce v-a determinat să faceţi o schimbare radicală de direcție lăsându-va cooptată în grupul Sfinx?
Pentru că am vrut mai mult și pentru că, la vremea respectivă, în anul 1986, muzica folk se afla într-un mare con de umbră.
Se întâmplase deja acel nefericit accident de la Ploiești, de pe stadion [busculada din timpul spectacolului Cenaclului Flacăra de pe 15 iunie 1985, soldată cu violenţe, de pe stadionul municipal Ploieşti, în urma căreia cenaclul şi muzica folk au fost interzise – n.r.] și cam de atunci au început lucrurile să o ia puțin razna.
Deja, Adrian Păunescu nu mai avea așa o relație bună cu “tovarășii”, în sensul că deja se simțea o răzvrătire în rândul tineretului… nu-i mai ținea nici el foarte bine în mână pe tineri.
Bătea un vânt de revoltă și de libertate, iar muzica folk, cumva, le amintea tovarășilor că nu prea e bine ce se întâmplă și că e unul, Adrian Păunescu, care e mai tare decât ei, şi atunci au început bețele în roate.
Eu nu mai eram de ceva vreme în Cenaclul Flacăra… nici nu am fost, dacă stau să mă gândesc, mai mult de câteva luni de zile, legate și nu la un loc.
Mie, personal, Adrian Păunescu nu mi-a făcut niciun rău și de aia am cuvinte frumoase la adresa lui.
Poate sunt alții față de care ar fi comis niște neajunsuri, dar față de mine nu, pentru că relația noastră a fost una de fair-play și de respect reciproc.
Ce pot să spun este că mergeam la Adrian Păunescu în funcție de timpul pe care îl puteam eu aloca reprezentațiilor din Cenaclu şi, drept urmare, nu am făcut cu el turnee mai lungi de o săptămână, o săptămână și jumătate, şi alea cred că au fost vreo două, nu mai multe.
Întâmplător sau nu, în 1981 l-am născut pe fiul meu şi atunci sigur că anul 1980 a însemnat perioada mea de sarcină, deci încă de pe atunci am lăsat-o destul de moale cu Cenaclul, pentru că era greu de mers cu ei, era un program complicat, mai ales pentru o femeie însărcinată.
Plus că niciodată nu mi-a plăcut să stau pe scenă ore și ore, inclusiv înainte și după ce aveam de cântat, să stau acolo, în faţa publicului, cu mâna sus.
Mie nu mi-a impus niciodată Adrian Păunescu să fac lucrul ăsta.
Mă refeream tocmai la faptul că, dincolo de prezenţa în cenacluri, timp de 13 ani, Zoia Alecu şi-a câştigat apoi admiraţia publicului ca muzician independent şi nu ca parte a unui colectiv sau formaţii. De aici vine curiozitatea legată de cum v-aţi apropiat de Sfinx până în punctul în care aţi devenit parte a trupei.
Cântând în acei ani în deschiderea atâtor trupe, am început să-mi zic:
‘Dar eu… de ce nu? Vreau o treaptă mai mult! Vreau să fac mai mult’.
Am mai spus-o și o repet, o bună bucată de vreme nu am fost hotărâtă să trec la a cânta cu o trupă rock, dar, la un moment dat, mi s-a părut cumva în firea lucrurilor să fac lucrul ăsta, pentru că, aşa cum ziceam, folkul se afla într-un con de umbră…
În paralel cu folk-ul, aţi compus însă şi pentru teatru, mă refer la colaborarea cu Nottara din anii ’70, dar şi pentru Circul de Stat, condus pe atunci de Iosefini, la mijlocul anilor ’80, deci opţiunile se arătau a fi mult mai diverse, aşa că haideţi să vorbim un pic de aceste experiențe ale lucrului la spectacole. Mi se pare important, întrucât aniversaţi nu doar 50 de ani de la debutul pe scenă, ca interpretă, ci şi în calitate de creatoare de muzică şi poezie.
Pentru mine, niciodată nu a fost o problemă să creez muzică pentru un spectacol anume.
Am făcut peste 250 de texte pentru alți artiști doar pornind de la o temă.
Puneam o simplă întrebare: ‘Despre ce anume vrei să fie?’. Despre dragoste, despre filosofie, despre muncă? Să fie ușor romantic sau ușor dramatic? ‘Spune-mi chestia asta și îmi dai muzica.’
Pe de altă parte… dă-mi voie și mie să-ți spun la ce mă inspiră muzica ta. Pentru că, dacă tu vrei ca pe o muzică ghidușă eu să îți compun nu știu ce dramatism, nu o să meargă din punct de vedere poetic. Dă-mi voie să îți fac o schiță, să-ți spun cam cum văd eu subiectul, mai mult sau mai puțin ritmat, și, dacă se pupă ideea mea cu ideea ta, bine, iar dacă nu, măcar vedem mai clar ce anume se vrea.
Pe aceeași idee merge şi creaţia de muzică pentru un spectacol, unde cam ştii despre ce anume trebuie să fie spectacolul respectiv.
La Teatrul Nottara am știut foarte clar ce am de făcut… am primit niște poezii, nici măcar nu a trebuit să scriu eu versuri. Acolo a fost puțin mai dificil din acest punct de vedere, pentru că erau niște poezii date, cu destule versuri de-astea “patriotice”, deșănțate, pe care a trebuit să fac muzică, iar inspirația mea a suferit puțin, a sângerat, dar tot am scos la bun final ceea ce aveam de făcut.
La Circul de Stat în schimb, a trebuit doar să fac înainte de fiecare număr câte un text și o muzică care să se lege de ceea ce urma să vadă publicul, o dresură, un trapez, un clovn, mă rog, ce se întâmplă la circ.
Acolo chiar nu mi-a fost greu. Am avut de făcut vreo 20 de piese, cred. Nu lungi, să ne înțelegem, era vorba de câte două strofe care să reprezinte cumva o idee de spectacol…
Ar fi trebuit să coborâţi din cupola circului făcând playback pe propria muzică, dar nu s-a mai întâmplat asta pentru că aţi renunţat la contract atunci, în 1986, în favoarea intrării în grupul Sfinx…
Asta a fost ideea lui Iosefini, seniorul, care a vrut să facă puțin mai altfel prezentarea în spectacolul respectiv, dar asta ar fi presupus ca eu să cobor pe un trapez din cupolă, cu chitara, cumva, înainte de fiecare număr, or la vremea aceea nu exista posibilitatea tehnică să fiu preluată din cupola circului și să fi cântat live, să fim serioși! Asta a fost tot.
În ce priveşte contractul, m-am dus la maestrul Iosefini şi i-am spus:
‘Cu părere de rău, tot ceea ce am compus, tot ceea ce este înregistrat pe bandă rămâne aici şi vă folosiți de ele cum doriţi. Poate să coboare orice artistă în aer și să facă playback, nu trebuie să aibă chitara în mână, iar eu nu am nicio pretenție, deci nu mă duc să declar în UCMR că v-am compus muzică și v-am scris texte.
Dați-mi însă libertatea să aleg, pentru că ăsta, pentru mine, e practic ultimul tren în care mă pot urca, ca să fac ceea ce trebuie să fac eu, profesional vorbind.’.
Iar maestrul a zis: ‘Da, nicio problemă!’.
Ne-am strâns mâinile, am reziliat contractul și aia a fost… şi am plecat cu Sfinx.
Caracterizaţi experiența Sfinx într-un mod care mă îndeamnă să vă cer o explicaţie. Spuneaţi că “așa am devenit profesionistă”…
Da, și ăsta este purul adevăr.
Până la vremea în care am intrat în Sfinx, am cântat de capul meu, cum au vrut mușchișorii mei, or asta nu înseamnă să fii profesionist.
Profesionist înseamnă să faci lucrurile măsurat, să le faci așa cum trebuie.
Până atunci, pe scenă, cântam cum și când și cât voiam eu, pentru că, deh, mi-am creat această posibilitate infinită de a elucubra pe aceeași temă… ideea este că, de la un concert la celălalt, aceeași piesă era puțin altfel fiindcă așa îmi venea mie să fac, improvizam sau adăugam niște înalte, după cum mi se arăta, în fine, făceam tot felul de chestii.
Intrând în Sfinx, s-au întâmplat câteva lucruri.
Mi-am dezvoltat auzul armonic, pe care foarte mulți colegi de-ai mei din muzica folk nu îl au. Sunt foarte puțini cei care au auz armonic și care se descurcă să facă background – doar background! – altor artiști în timp ce bubuie muzică pe scenă, în sensul că ai bas, ai chitară, ai tobe, ai clape și nu ești tu vocea întâi, da?
Tu trebuie să-ți ajuți un coleg și să suni… nu bine, foarte bine! Vocea ta să nu sune fals, în primul și în primul rând, și să se audă bine decupată, vocea a doua sau vocea a treia. Adică există o voce principală pe care trebuie să o respecți. Tu trebuie să fii, cumva, ori la egalitate, ca volum, cu vocea principală, ori puțin sub aceasta.
Ei bine, acest lucru l-am învățat în trupă.
Mai mult de atât, nu poate nimeni să cânte cinci ore într-o noapte, că îi cad corzile vocale din gât și răgușește instant.
În Sfinx eram eu solistă, era Crina Mardare, foarte puțin Mișu [Cernea], două-trei piese maximum – că el era și la tobe și făcea și sunetul, mixerul fiind lângă el -, mai era Mihai Coman, o voce excepțională – Dumnezeu să-l odihnească, s-a dus! -, Laurențiu Cazan și, la un moment dat, a fost și Doru Căplescu, Dumnezeu să-l odihnească și pe el!, care ne roteam astfel încât, de-a lungul a cinci reprize, să nu cânte nimeni mai mult de 14 piese, pentru că trebuiau cântate, fir-ar să fie!
Că erau o puzderie de piese în Top 40 sau Top 100, iar oamenii veneau să danseze și să se simtă bine, or nu s-ar fi întâmplat asta dacă nu erau piesele pe care le cunoșteau ei, mai vechi sau foarte noi, și nu s-ar fi simțit bine nici dacă noi le-am fi cântat ca niște măgari.
Aaah, şi am mai făcut un lucru care m-a ajutat să devin profesionistă… să înțeleg cum Dumnezeu să mă raportez față de microfon, să știu ce să cer la o probă de sunet, că nici asta nu știam, da? Bun!
Ei, de acolo, când m-am reîntors apoi în muzica folk, deja eram doctoriță, ştiam ce să cer: mai taie-mi din joase, mai pune-mi înalte, mai dă-mi medii, vezi că este foarte tare chitara, vezi că aia nu se aude și așa mai departe.
Perioada cu trupa, încheiată în 2005 cu disoluţia proiectului Sfinx Experience, v-a nuanțat în vreun fel și perspectiva asupra modului în care compuneţi?
Absolut, cu toate că începusem încă de dinainte să ajung în Sfinx să aud instrumente care să mă ajute să fac un sunet mai amplu, mai frumos, mai stufos, mai gras, doar că, până la experienta cu trupa, nu aveam cum să fac și cum să pun acele instrumente pe care le mai auzeam ‘pe lângă’ atunci cand compuneam.
Mai ales că – am spus-o și o repet – nu m-am erijat niciodată într-o mare chitaristă, nu!
Chiar nu sunt și nici nu o să fiu, pentru că deja a trecut vremea devenitului. Lucrez cu materialul pe care îl posed și pot să spun că, din punct de vedere ‘chitară’, e subțire… recunosc chestia asta cu inima deschisă. Nu am fost niciodată o îngâmfată și nici nu mi-am propus să mint pe nimeni, niciodată, în această privință.
Asta sunt, cu asta defilez și nu mi-e rușine deloc. Nu am de ce să mă rușinez pentru că am făcut tot ceea ce am putut eu să fac. Poate că aș fi putut să fac mai mult, e adevărat și asta, dar fiecare avem propriile noastre limite, fiecare ne simțim confortabil într-un anume fel.
Eu pot să recunosc deschis că mi-am depășit starea mea de confort de multe ori… de foarte multe ori.
Și mai recunosc un lucru: de câteva ori, bune și late, nu mi-a fost prea bine. Pentru că am încercat să fac ceva ce nu-mi era în fire, nu-mi era probabil foarte benefic, şi de asta vin și spun că Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă, trebuie să te și chinui, să și muncești, să faci, să ieși la un liman.
Mie mi-a dat talent, mi-a dat har cu carul, dar împreună cu el trebuie să vină și munca multă.
De fiecare dată când mă așez să scriu ceva, mă uit înspre cer și spun ‘Dă-mi, Doamne, inspirație!’, pentru că știu că nu vine neapărat de la mine, ştiu că sunt conectată la acea forță universală și, poate, la toți cei care fac același lucru împreună cu mine pe pământul ăsta. Poate că împreună scriem o piesă, un text… împreună facem multe lucruri.
Zi de zi, vedem şi simţim cum lumea se schimbă în jurul nostru. Despre asta ne cântaţi şi pe albumele folk de autor, lansate după 2000, în piese noi cu mesaje sociale pregnante. Îmi vine în minte Printre lupi şi întrebarea dumneavoastră… De ce taci?
Dintotdeauna eu am avut mesaje sociale, dar nu au fost foarte iubite. Ele n-au fost deloc discrete, au fost discret difuzate.
“Cu toții trăim jumătate din tot ce ne-a dat Dumnezeu, trezește-te odată, măi, frate și strigă, la fel cum strig și eu: O, ne-am săturat! Ne-am săturat de vrăjeală! Și corupția ne bagă în boală!”.
Ți se pare străveziu mesajul? Eu cred că-i foarte pe față. Uite, în funcție de care era partidul principal care guverna în anumite vremuri, când, hai să zicem, eu am scos aceste piese cu iz puternic social, unii s-au simțit deranjați, pentru că au simțit că bate toba în ei, probabil că le-au explodat timpanele și au zis:
‘Vai, ce urât! Dar de ce să faci chestia asta, tu, căprioara mea?’ ‘Pentru că așa am simțit. E o problemă?’
Alții, uite așa stau când aud… asta este, nu vă pot nimeri pe toți. Nici pisica nu prinde toți șoarecii.
Nu pare să vă fi fost vreodată teamă să vă asumaţi riscuri. Are, totuşi, Zoia Alecu vreo frică majoră?
Nu pot să spun că am o frică majoră, aș fi o mincinoasă, dar mi-e frică de mine, asta pot să spun.
Singura ființă la care sunt extrem de atentă, de cele mai multe ori, sunt eu însămi, pentru că știu că-mi este foarte ușor să alunec și să pic, şi atunci, da, trebuie să fiu atentă la lucrurile astea… cum nu am fost atentă în tinerețile mele.
Că n-am fost. Îmi ziceam atunci: ‘Fie ce-o fi, nu mă interesează. Ori la bal, ori la spital.’.
Nu prea aveam nuanțe de gri când eram tânără, la mine era ori alb, ori negru.
În câteva zile veţi sărbători 50 de ani de la debut, aşa cum este firesc, pe scenă, în cadrul unor concerte cu caracter special. Ce transmiteţi publicului dumneavoastră în 2023?
Știi ce le spun?
Le spun să aibă încredere, căci, practic, realitatea noi ne-o construim.
Prin felul nostru de a fi, prin felul nostru de a gândi, ne construim propriile realități. Iar când oamenii vor înțelege, fiecare în parte, că energia aia a lor ajunge să reprezinte realitatea care îi înconjoară se vor speria, asta în primul val.
În al doilea val vor spune însă… hopa, ia să fiu eu mai atent la ce gândesc, deoarece chestia asta poate să îmi reprezinte realitatea pe care eu o trăiesc, o miros, o pipăi și o simt și o și mănânc. Dacă în mintea mea este, spre exemplu, că afară e soare, chiar dacă este înnourat, eu așa văd lucrurile, ăsta-i felul meu de a fi, așa gândesc eu.
Chiar dacă tu vii să torni cu găleata apă peste mine, eu o să-ți spun la nesfârșit: ‘Fugi, băi, de aici, că e soare, ia uite ce frumos e!’. Înțelegi?
Când oamenii vor ajunge să își stăpânească spiritualitatea și să și-o dezvolte și vor înțelege că depinde doar de ei, de fiecare în parte, să construiască o realitate frumoasă, atunci vom fi cu un pas mai aproape de Dumnezeu.
Încheiem reamintind că, prin aceste concerte, vă lansaţi albumul de colecție The Best of the best of…
Da, este foarte important să fie alături de mine, pentru că acest dublu album este munca mea de-o viață și cel puțin piesele din Arhiva Radio, din CARDEX, prezente pe unul dintre discuri, nu mai au unde să le găsească.
Albumele nu sunt multe și se vor sfârși foarte repede, pentru că deja sunt foarte mulți oameni care le vor, şi ar fi păcat să piardă această ocazie… o să fie părerea lor de rău.
Știu că nu mai e la modă acum “albumul”, dar un om care apreciază cu adevărat muzica de calitate o să-și dorească să aibă acest album la vedere și să îl pipăie cu mâna.
Un stick? Îl pun pe perete, ce fac? Mă uit la el? A, vai, ce frumos e! Dar cu cine o fi? Stai să mă uit cu lupa. Aaa, Zoia Alecu!… nu-i tot aia.
OK, are și bune și rele viața asta nouă, dar una-i una, alta-i alta.
Interviu de IOAN BIG | Dialoguri fără note
Foto header: Irina Ionescu Homoriceanu
