DENISA NICOLAE: “De fiecare dată, încerc să fiu acolo pentru tine”
Drama suprarealistă „Mammalia”, ce are premiera luna aceasta, reprezintă o explorare ieşită din canoanele cinematografiei româneşti contemporane a perspectivei masculine asupra vieții și a luptei împotriva capitulării în fața experiențelor copleșitoare, împotriva fricii de a pierde controlul și echilibrul.
Cu István Téglás, Mălina Manovici şi Denisa Nicolae în distribuţie, filmul lui Sebastian Mihăilescu (Pentru mine tu eşti Ceauşescu), care îmbină drama cu misterul și comedia, se centrează pe călătoria onirică a unui bărbat între două vârste, în care banalul și fantasticul se întrepătrund.
Odată cu pierderea controlului asupra muncii lui, asupra statutului social și a relației lui amoroase, acesta pornește într-o căutare care îl face să-și chestioneze identitatea și masculinitatea şi care-l duce până la urmă într-o comunitate bizară, cu ritualuri neobişnuite, în care ajunge să se confrunte cu o răsturnare inedită de roluri.
Pentru a înţelege un pic mai bine la ce să ne aşteptăm ca spectatori de la acest film deosebit, am stat de vorba cu actriţa DENISA NICOLAE, o rara avis pe marile ecrane (cu toate că cinefililor le este familiară ca doctoriţă de inimi în spotul TIFF 2023), dar una dintre cele mai valoroase prezenţe feminine de pe scena performativă Indie, ca parte a Vanner Collective, colectivul de creatori de teatru independent printre ale căror proiecte recente se numără şi spectacolul Komorebi. Lumina care se filtrează printre copaci, ce explorează aproximativ acelaşi areal ca Mammalia, întrucât pleacă de la tema culturii masculine formate în jurul modelelor rigide.
Mammalia este un altfel de film românesc, oarecum în afara trendului uzual de a se inspira din actualitate, din realitatea comună. Denisa, defineşte-mi în câteva cuvinte perspectiva ta asupra filmului…
Încă de la început, Mammalia a fost pe un subiect care pe mine – personal, dar și din punct de vedere artistic – mă interesează: ce înseamnă introducerea în categorii?
Ce înseamnă, de exemplu, masculinitatea astăzi?
Ce atribuim exclusiv bărbaților, exclusiv femeilor, care este limita între cele două şi când putem aluneca în altceva?
Nu am pus niciodată în cuvinte ce înseamnă pentru mine Mammalia, dar cred că asta e: gender role foarte mult, deci ce înseamnă în 2023 de-stereotipizarea pe atributele pe care le dăm femeilor și bărbaților și, probabil, mult din înțelegerea perspectivei altor oameni.
Așa a pornit scenariul și – pe lângă poveștile pe care Seb [co-scenaristul şi regizorul Sebastian Mihăilescu – n.r.] le-a presărat pe parcursul filmului, care duc într-o zonă onirică, înspre ceva weird, fantastic -, în continuare pentru mine a rămas zona asta de ce se cuvine, ce ne lasă societatea să facem, ca bărbați și femei, și unde sau cum putem să depășim limitele astea.
Într-adevăr, Sebastian Mihăilescu, după propriile spuse, își propune „să deconstruiască narațiunea și arhetipului eroului masculin”. În ce măsură crezi că un asemenea demers poate fi atractiv sau captivant pentru spectatorul obişnuit?
Am văzut filmul de mai multe ori și de fiecare dată am fost atentă la altceva. Am avut o vizionare cu echipa când au terminat ei cut-urile și după aia l-am mai văzut la Berlinale și apoi la TIFF.
Prima oară, sigur, l-am privit ca pe un produs al nostru, al întregii echipe, dar după aia, am fost atentă să văd cum îl primesc oamenii. La Berlin, oamenii au fost foarte atenți și au avut reacții ușor diferite de cele din țară.
Cred că attention span-ul a fost mai bun, sunt mult mai obișnuiți și un pic mai deschiși, adică vorbim totuși de Berlin… toată lumea vrea să experimenteze la Berlin.
Atunci când te roade și vrei să exprimi ceva artistic, cultural, dar care nu se încadrează în norme, știi: ‘Aah, mă duc la Berlin!’.
Poate că asta îi face pe spectatori mai dispuși să se uite mai departe decât câmpul vizual, adică să-şi deschidă un pic lumea. În România nu cunosc atât de bine piața cinematografică, pot să mă uit la filmele care au succes și sigur că, din punct de vedere al unui om care a lucrat la filmul ăsta, o să-ți zic că îmi doresc ca oamenii să umple cinematograful ca să se uite la Mammalia, însă cred că o să fie foarte multe rezistențe.
Îți spun asta cu toată sinceritatea!
Ce nu e comod, ce nu cunoști, ce iese un pic din percepția ta asupra lumii și ce ți se vinde iar tu ingerezi cu multă ușurință, deci ce este un pic în afara zonei ăsteia și apare, așa, ca o chestie fantastică, ca un unicorn, poate părea o ciudățenie… asta până să îți dai seama, eventual, că:
‘Băi, omul ăsta vrea să zică ceva diferit și mă face să mă gândesc la niște lucruri, chiar să chestionez dacă îmi place sau nu.’.
Filmul deschide un dialog interior. Mie, personal, îmi place de mor genul ăsta de demers, dar nu sunt un reprezentant bun a ceea ce se vinde și ce se caută.
Mă feresc să spun că e de nișă, pentru că mi-aș dori ca oamenii să nu-l privească ca atare și nici să fie încadrat astfel, pentru că, odată ce pui un film într-o categorie, excluzi puterea de înțelegere sau disponibilitatea unor oameni care pot descoperi în el ceva ce tu nici măcar nu te-ai fi așteptat.
Cred asta şi de aceea nu vreau să vorbesc despre “nișe”, nici în teatru, nici în film… mi se pare că poți să pierzi niște spectatori din start. Vreau ca lucrurile să ajungă la oameni și ei să aibă încredere că pot să gândească și să își facă propria recenzie, știi?
Cu siguranţă, fiecare îşi va forma propria opinie după vizionare, dar nu neapărat asociată cu întrebările pe care şi le-ar putea pune, atâta vreme cât spectatorul are libertatea să asimileze inclusiv în cheie ironică ideea ciudatei comunități de femei. Poate că rolul tău este de mai mică anvergură tocmai pentru că personajul nu este parte a acelei comunități…
Rolul meu era foarte interesant, pentru că, iniţial, era mult mai dezvoltat.
Mammalia a trecut prin mai multe etape și scenariul era mult mai vast la început. Secvențele în care apărea personajul meu erau mai multe, dar ele au căzut până la urmă la montaj și sigur că m-a durut, ca actriță, să nu apar mai mult în filmul ăsta, care mi se pare foarte special.
Personajul meu, șefa lui Camil [protagonistul, interpretat de István Téglás – n.r.], are trăsături androgine. Pentru mine asta a fost evident din prima şi probabil că asta i-a și plăcut lui Seb un pic la mine, că sunt tunsă scurt, că există ceva și la corp… fac aici o paranteză semicomică:
la un moment dat, mi-a zis un prieten regizor, într-o discuție foarte friendly, că figura mea și corpul meu sunt foarte versatile și că pot să joc și femei, și băieți, și copii, iar mie, asta mi s-a părut super frumos!
Revenind la palierele pe care Seb și le-a dorit cu personajul meu, acestea, din păcate, ar fi dus filmul într-unul de cinci ore, dacă le urmărea pe ambele.
Unul dintre acestea, în care eu apăream mult mai des, era ceea ce înseamnă job, iar eu, fiind șefa și cea mai bună prietenă a lui, însemnam cotidianul și, pentru asta, noi am filmat într-o fostă fabrică de la Carol, dezafectată, destul de pământeană, așa, cu acel gri a realității sale.
Din asta, se deplasa totul foarte frumos spre toată natura care venea peste Camil, el fiind în permanență într-un pendul între dorința de a se afirma la job și de a fi bărbat, pentru că i se întâmplă treaba cu iubita, cu dorința de a face un copil, care îl duce în această călătorie de a-și cunoaște identitatea mai bine.
Din punct de vedere al filmului ca întreg, nu am nimic de comentat, e foarte bine cum s-a făcut, dar erau foarte interesante planurile astea, cele două femei importante din viața lui, adică pe partea de ‘job’ – eu și pe partea de ‘acasă’ – Mălina [Manovici].
A rămas acum mult mai puțin din ce se întâmplă la serviciu și tot ce mai face el, de fapt, este să o caute pe soția lui… nu mai are nimic din ambiția aia de bărbat, de a dovedi că poate, că este puternic.
Indiferent de dimensiunea finală a rolului pe ecran, spune-mi câteva ceva despre cum ai ajuns în Mammalia, fiindcă ești o pasăre rară în cinema, deci presupun că au existat și alte circumstanțe ca să apari tocmai în acest film.
Îți povestesc.
Dacă nu mă înșel, Seb și-a dorit niște actori care nu sunt recognoscibili – apropo de faptul că ziceai că sunt o pasăre rară -, protagoniștii să fie niște actori care nu sunt atât de folosiți și de ușor recognoscibili.
Până la urmă, s-a ales – într-un sens foarte bun! – cu István, pe care oamenii deja îl știu și apare destul de des în filme, și cu Mălina, dar dorința lui inițială asta a fost.
Eu m-am întâlnit la acea vreme cu Seb la o discuție pe Zoom, pentru că nu eram în București, și mi-a povestit despre film. El are darul de a povesti foarte frumos, e un tip foarte deștept și are niște referințe foarte bune, care te inspiră… pe mine, cel puțin, m-a inspirat.
Apoi ne-am întâlnit la un casting care a fost total neobișnuit pentru mine: mi-a dat o scenă, o secvență, voind să vadă ceva supranatural, adică ceva care nu era realism, să propun eu niște poziții ciudate, să comunic prin intermediul corpului meu.
Inițial, am dat casting pentru soție și în rolul Camil era altcineva, după care a apărut István, iar Seb și-a zis, probabil, că se potrivește foarte bine cu Mălina – și pe mine m-a distribuit ca Silvana, șefa și cea mai bună prietenă a lui.
Cam asta a fost.
Pentru mine a fost un pic diferit, m-a scos total dintr-o zonă de confort și de ce proiecții pot să fac de obicei, eu fiind o persoană hipersensibilă, hiperempatică, hiperemoțională, în fine, multe cu ‘hiper’, care pot părea niște calități, dar să știi că, de multe ori, nu sunt.
Am ceea ce se numește o gândire complexă, gândesc mult mai mult cu emisfera dreaptă și atunci lucrurile, în permanență, devin niște scenarii în capul meu.
Trebuie să încadrez cumva ce îți dorești tu, dar și să caut explicații… am nevoie de punctualitate, de certitudine, cumva să-mi stabilizez tot tumultul din cap. Nu vorbesc degeaba despre lucrurile astea pentru că m-a izbit acest film tocmai cu asta, toate proiecțiile mele se demontau una după alta iar eu eram în fundul gol, ca să zic așa, de fiecare dată.
În primul rând, nu am avut acces niciodată la scenariul întreg, asta-i o metodă de lucru a lui, probabil… eu ce am mai lucrat, oamenii mi-au trimis tot scenariul chiar înainte de a da proba.
Acum, nevoia mea de a înțelege întregul, de a-mi putea face puzzle-urile în cap a fost demontată, pentru că nu aveam decât secvențele cu Silvana și ce îmi povestea Seb despre ce vrea să facă, cu fiecare secvență în parte, deci a fost un proces destul de dificil.
Nu prea aveai cum să știi de dinainte ce vrei cu personajul ăsta, iar el a vrut să fie foarte natural și spontan totul… era deschis, să vadă viață, cum e viața, or, lucrurile astea, pentru un om ca mine, cu o mare nevoie de a putea face logica lucrurilor, era cu hiperventilare, având în spate și faptul că filmam pe peliculă și era evident că orice greșeală costă, la propriu.
Și atunci, eu fiind un om, zic eu, profesionist, încercând de fiecare dată să fac lucrurile ca întregul să iasă bine și să ai cât mai puțin de furcă cu mine – deci sunt foarte cuminte în lucru, sunt super-atentă, încerc să fac ce trebuie din prima ca să nu te coste mult, să îți economisesc timp și nervi, să fiu acolo pentru tine, știi? -, neavând ceva foarte solid pe care să pot să construiesc, am încercat să nuanțez personajul.
A fost interesant și cred că, dacă întrebi toți actorii, o să-ți spună că a fost o experiență aparte.
Bineînțeles că Seb își dorea ceva anume și uneori putea să devină ușor incisiv în a obține lucrurile, dar nu regret nimic, ba din contră, sunt foarte recunoscătoare că am luat parte la genul ăsta de proiect, pentru oamenii pe care i-am cunoscut acolo, plus experiența de a lucra pe peliculă.
Poate că unii actori sunt mai relaxați, dar eu știam că, dacă se întâmpla să greșesc… costa mult, iar treaba asta a venit cu un soi de presiune.
Dacă greșești, produci pagube.
Exact! Și nu vrei să produci pagube, vrei să faci profit!
Totuşi, de ce te vedem atât de rar pe ecran? Nu au fost proiecte în trecut care să te intereseze cu adevărat?
Cinema-ul m-a interesat întotdeauna, dar, odată cu vârsta, îmi dau seama cât de important e să-ți creezi și tu oportunități.
Am fost dintotdeauna un om care nu a vrut să iasă în față sau să pună în față rezultatul muncii lui și să se laude – între ghilimele sau fără ghilimele – cu ce a făcut, deși știu că am făcut lucruri valoroase și știu ce potențial am, iar asta poate fi în detrimentul unui om care lucrează cu imaginea.
De puțin timp, am început să fac pace cu mine și faptul că sunt mai vizibilă sau mă fac mai vizibilă nu înseamnă că nu am modestie sau nu-mi cunosc valoarea în partea profesională, dar lucrez la asta.
Deci, ca să îți răspund pe scurt la întrebare, cred că până acum nu mi-am creat eu oportunități, nu am fost vizibilă, nu am întreținut niște relații, acel networking care a funcționat dintotdeauna, de îndată ce ieși din facultate.
E important să îți creezi contexte și întâlniri pe care, pe urmă, poți să le dezvolți și pe care poți construi diverse proiecte.
Ai devenit foarte vizibilă ca protagonistă a love-story-ului din spotul TIFF de anul acesta…
Da, da! A fost o întâmplare foarte frumoasă cu cardioloaga din spotul TIFF… apropo de importanța întâlnirii potrivite la locul potrivit.
Am aflat ulterior că Tudor [regizorul Tudor Giurgiu, preşedintele Transilvania International Film Festival – n.r.] e cel care m-a propus și astfel am ajuns să zic joc în spot fără casting, adică m-a văzut el pe mine în rolul ăla, deși interacțiunea mea cu Tudor fusese minimă înainte de treaba asta şi nici în timpul filmării spotului nu-ți imagina că Tudor s-a băgat în vreun fel.
Avusesem mai înainte doar o întâlnire întâmplătoare în aeroport, în drum spre Berlinale, unde ne-am conectat timp de un minut, în care ne-am zis doar ‘Bună!’, ‘Bună!’, ‘Ce faci?’ şi atât. Ne-am mai întâlnit apoi – din nou întâmplător – pe stradă, la Berlin, şi asta a fost tot… după care s-a deschis această, sper eu, relație faină cu un om pe care îl apreciez și îl admir foarte mult.
Așa am ajuns în spotul TIFF.
Acum, eu n-am de unde să știu care a fost procesul lui Tudor şi dacă în spatele deciziei lui au fost și alte motive, dar cred că faptul că i-am apărut în fața ochilor a fost foarte important.
În partea recentă a biografiei tale, apare şi un rol într-un serial de televiziune, intitulat Far. Dă-ne câteva detalii despre acest proiect rămas inedit pentru publicul larg.
Ah! Ce proiect interesant și neobișnuit!
A fost conceput în timpul pandemiei, în goana și în nevoia artiștilor de a se exprima și de a explora distanța într-o manieră artistică.
Pe scurt, avem un prieten, un fost coleg de facultate, Vasile Flutur, care s-a mutat de foarte mult timp în America, la New York, și profesează acolo ca actor, iar el a scris un scenariu, alături de Eduard Buhac.
Era vorba de o mini-serie despre cinci prieteni din copilărie, care s-au împrăștiat în lume și se reconectează în timpul pandemiei, bineînțeles, pe o platformă gen Zoom, ei crescând împreună într-un cartier din Suceava. În timpul întâlnirii lor pe video, unul dintre ei primește telefon că mama, internată cu Covid, a murit în spital, iar el trebuie să ajungă în România pentru înmormântare trecând prin toată nebunia și prin toată birocrația. Toți acești prieteni, care stau în colțuri diferite ale lumii, încearcă cumva să-l susțină de la distanță în evenimentul ăsta nefericit.
Foarte interesant și important la proiectul ăsta independent, dacă ieșea în timpul ăla, când ar fi trebuit – din punct de vedere al producției, a fost foarte complicat, pentru că Vasile, ca scenarist și regizor de la distanță, a băgat foarte mulți bani și a încercat fără succes să găsească finanțatori în America ca să-i susțină ideea -, era că se filma în cinci locații diferite, ca pentru Zoom, adică am filmat fiecare din altă locație, în timp real.
A fost un proces greu de pus cap la cap și seria a ieșit până la urmă doar în mediul online, dar asta după un an și ceva, când pandemia se liniștise total și cred că oamenii nu aveau nevoie atât de repede să își aducă aminte cum a fost atunci.
Deci Far este un proiect la care am muncit mult şi care putea să fie ceva foarte bun, dar n-a ieșit la timpul lui, din motive independente de noi.
Reluând firul cu Mammalia, o deconstrucţie a culturii masculine reprezintă şi subiectul spectacolului pe care l-ai creat împreună cu Liviu Romanescu, KOMOREBI. Lumina care se filtrează printre copaci. Vorbim de o preocupare pentru nuanţarea identitară la nivel de gen sau de revolta ta ca artist împotriva stereotipurilor şi clişeelor în general?
Nu m-am considerat niciodată o revoltată, însă îmi place să sondez lucrurile, iar când mi se atrage atenția – Liviu [soţul Denisei, actorul Liviu Romanescu, co-fondator al companiei de teatru independente Vanner Collective – n.r.] fiind cel mai bun barometru al meu în partea asta – că risc să alunec prea tare într-o parte, indiferent că e spre alb sau negru, întotdeauna mă dau un pic înapoi și îmi reconsider traseul.
Îmi place să cercetez lucrurile și să nu mă poziționez ferm într-o tabără sau în alta.
Spuneam că subiectul Mammalia m-a interesat și mă interesează intrinsec și personal, dar acolo nu am avut nimic de spus în desfășurarea scriptului – am avut doar norocul să iau parte la procesul creativ -, însă, în cazul KOMOREBI, noi am inițiat proiectul și atunci știu de unde a pornit… de la ceva care se putea numi, generic, masculinitate toxică.
Ne-am uitat – mă refer aici la toată echipa creativă a spectacolului – la comportamentul încurajat, pe alocuri, al bărbaților, mai ales în social media, la modelele de bărbați puternici care, pentru o anumită categorie de oameni, înseamnă succes, înseamnă ceva către care ei tind și pe care vor să-l replice.
Urmărind ce înseamnă masculinitatea toxică, de fapt, tema s-a ramificat apoi pe mai multe planuri și ne-am dus foarte mult spre ce înseamnă emoția afișată pe parte masculină, ce înseamnă o eventuală problemă de procreare a bărbatului, pentru că, na, perpetuarea speciei cred că este în ADN-ul bărbaților, și atunci, într-o manieră modernă și contemporană, am ajuns să sondăm cum s-au schimbat valorile astea, ce caută acum o femeie la bărbatul de lângă ea, dar și cum se poate dezvolta bărbatul?
Cam ăsta a fost demersul.
Liviu Romanescu vorbea despre “emoții pe care bărbații le îndeasă sub pat încă din copilărie, despre frici ascunse după ușă”. Cum pot defini fricile nocivitatea masculinităţii?
Păi, din contră! Nu definesc, sunt contraponderea.
KOMOREBI vorbește despre valoarea autenticității și vulnerabilității unui bărbat și a exprimării reale a emoțiilor lui, în diferite evenimente și etape ale dezvoltării sale.
Curiozitatea mi-a fost stârnită de faptul că spectacolul, acum în repertoriul TNB, a plecat de la un demers al vostru despre masculinitatea toxică iniţiat încă din 2020…
Da, aşa este, doar că produsul din 2020 a fost un produs finit.
Turneul Fake it till you make it a fost prima noastră sondare în măștile masculinității, dar, de fapt, acolo se vorbea în principal despre frica de a se arăta a unui bărbat care suferea din punct de vedere mental. Diagnosticat cu depresie severă și anxietate, el își ținea boala ascunsă tocmai din teama de a se expune și a fi judecat că nu e suficient de puternic.
Cred că, într-adevăr, KOMOREBI e o continuare a acelui demers, dar în sensul dezvăluirii emoțiilor unui bărbat.
Aici am pus mai puțin accentul pe zona bolilor psihice şi mai degrabă pe educația primită în familie, pe felul în care s-a modelat personajul principal ca bărbat, cu tot ce vine din urmă, și cum se deconstruiesc toate zidurile astea, toate cărămizile astea puse foarte bine, pentru ca, aproape imperceptibil, să ajungă la emoție pură și să poată construi o relație autentică cu persoana cu care vrea să trăiască în intimitate.
Vezi tu, în perioada în care am itinerat spectacolul KOMOREBI a fost o etapă în care încă nu își găsise o casă stabilă în Bucureşti, cum este acum la TNB, și atunci s-a plimbat un pic şi prin țară, la teatre partenere din Craiova şi Sibiu la început, apoi, anul ăsta, la Constanța, Ploieşti şi Brăila.
Încă de când l-am itinerat, deși subiectul poate impacta și poate avea o relevanță foarte mare mai ales pentru un public adult, care se confruntă deja cu privitul în istoria familială și cu întemeierea unei noi familii, cu un bebeluș care apare, spectacolul a fost primit în comunitățile în care am fost inițial cu el foarte bine de către adolescenţi.
Excepțional de surprinzător și pentru noi, fiindcă, repet, credeam că sunt niște situații de viață și probleme pe care tinerii nu le pot cântări neapărat just în etapa asta, însă aceştia au rezonat foarte bine și atunci am fost impulsionați datorită feedback-ului lor.
Am aflat ulterior că au vorbit despre spectacol în fața teatrului încă o oră după terminarea acestuia, iar acest gen de reacții mă interesează foarte mult.
Sigur, sunt unele spectacole dupa care îţi zici ‘Vreau să fiu un pic singur’, dar sunt şi acelea de la care aștepți sau speri să nască întâlniri, dialoguri și dezbateri lungi, niște împărtășiri din partea grupului.
Și acesta e motivul pentru care am mers mai departe cu al nostru.
Fiindcă te-ai referit la public, ce așteptări ai, în general, de la acesta?
Cred că de la public aștept, pur și simplu, să se deschidă.
Știu că sună foarte ciudat, dar aștept ca spectacolul să trigger-uiască în public niște lucruri pe care acesta le avea și la care, fie îi era teamă să se uite, fie că le-a pus deoparte, pur şi simplu neștiind că există.
Cred că asta îmi doresc să se întâmple, să se întâmple o transformare în el, reală, experiența asta să nu fie ceva pe care să o uite, aceasta să îl modifice și să îl facă să simtă că s-a modificat o secundă, chiar și prin umor.
Cu toate că spectacolele noastre sunt, sigur, într-o zonă foarte profundă şi sobră, am vrut de fiecare dată să punem momente de lumină și de lightness care îți ușurează drumul… să îți placă să te întorci, să te uiți la tine însuţi.
Revenind la KOMOREBI, când ne-am dat seama că spectacolul funcționează foarte bine inclusiv pentru publicul tânăr, am vrut să explorăm și să cercetăm mai departe cum simte tema – o numesc generic ‘masculinitate toxică’ -, iar tinerii s-au dus foarte mult înspre ceea ce înseamnă relații toxice.
Atunci, prin echipa creativă, am ținut în rândul adolescenților niște ateliere online, patru la număr, la interval de o săptămână, cât ei să aibă timp să lucreze pe temă cu Raluca Mănescu, care a și scris textul spectacolului și care este scenaristă de film, dar acum o tragem un pic și în partea de teatru, și cu Nicolae Constantin Tănase, un foarte bun prieten și colaborator de-al nostru, la rândul său regizor de film, dar cu care am lucrat foarte multe spectacole.
Dincolo de produsele artistice video făcute de participanți, în urma atelierului ținut de Raluca Mănescu pe partea de scriere dramatică, ei au scris niște texte, Raluca le-a pus într-o formă dramatică cu sens, pentru că erau disparate și așa s-a născut un spectacol, Tell me anything, care a fost înregistrat și s-a transformat în teatru sonor, putând fi ascultat cu ajutorul Teatrului Improbabil.
Pe de altă parte, ai echilibrat preocuparea pentru cultura masculină cu proiecte precum Cele care nu se văd, instalaţie foto ce sparge stereotipurile în care au fost integrate 9 personaje feminine din literatura română, prin reimaginarea lor de către 9 artiste vizuale.
Ca să înțelegi contextul prin care am ajuns la Cele care nu se văd, deşi poate că asta e mai puțin interesant, trebuie să spun că sunt o mare iubitoare de cărți şi citesc cam tot ce-mi pică în mână… și, pentru că îmi place lectura, mi-am dorit să fac un proiect strict personal, în care să personalizez într-o manieră foarte contemporană și extrem de subiectivă un personaj dintr-o carte.
Dincolo de asta, a fost și un impuls al meu apropo de ce vorbeam mai înainte, de dorinţa de a fi mai vizibilă.
Așa a început, de fapt, ca un jurnal al meu pe care aș fi vrut să-l fac – sigur, nici acum nu e timpul pierdut, dar nu îmi găsesc curajul – și să arăt resorturile emoționale prin fotografie sau video, cu mine reprezentând personaje feminine din cărțile pe care le-am citit sau pe care vreau să le împărtășesc cu alții.
Când i-am povestit lui Liviu [Romanescu], el m-a încurajat să scriu un proiect mai mare, care să nu rămână la nivel pur personal, ci să devină ceva la care oamenii pot ajunge şi astfel am ajuns să aleg, după documentare și cercetare, care sunt personajele feminine din literatura română pe care oamenii le cunosc.
Întâmplător sau nu, operele sunt scrise de bărbați, pentru că vorbim despre o anumită perioadă în care au fost scrise, dar nu am pus accent pe asta, ci am vrut să dau personajelor o perspectivă nouă, contemporană, privită exclusiv prin lentila femeilor, de data asta, pentru că și la mine, acesta fusese primul impuls: să mă uit la ele după cum le-aș vedea eu.
Indiferent că vorbim de Tell me anything, Cele care nu se văd sau Komorebi, toate proiectele sunt create de voi şi se desfăşoară sub egida Vanner Collective, care, la anul, va împlini 10 ani de existenţă. Colaboratori precum regizorul Nicolae Constantin Tănase sau coregrafa Teodora Velcescu sunt recurenţi în echipa voastră…
Cred că e mai bine și mai interesant să spui în anumite contexte că ai o companie de teatru, decât o asociație culturală, cum suntem noi, aşa că am început să mă refer la Vanner Collective ca atare şi cred că una dintre calitățile unei companii de teatru e aceea că are niște colaboratori fideli.
Noi am fost nevoiți să ne creăm o echipă, inclusiv din raţiuni financiare, fiindcă toate producțiile noastre sunt făcute în urma unei finanțări AFCN și atunci trebuie să știi un pic să desenezi bugetul în baza unui context care îţi e deja familiar, mai ales că majoritatea proiectelor sunt inițiate de noi, adică nu e ca într-un teatru, unde regizorul vine din afară cu textul.
De cele mai multe ori, dacă nu chiar în toate cazurile, noi am pus în brațe textul unui regizor despre care am crezut noi că se va descurca și care ar putea să îi facă dreptate, bineînțeles, în stilul lui…
Dar cum s-a născut acest colectiv de creatori de teatru din România și Irlanda, ce abordează subiecte precum sănătatea mentală, cenzura, bullying-ul, masculinitatea toxică sau tema moștenirilor trasngeneraționale?
Teme incomode, nu?
Colectivul Vanner Collective s-a născut din inițiativa lui Liviu Romanescu și a colegei lui irlandeze, Crissy O’Donovan, care s-au întâlnit la școală, în Oxford. Amândoi non-britanici, au zis:
‘OK, împărtășim aceleași rezistențe, deci am putea să vorbim despre ce ne leagă prin intermediul unui colectiv, al unei companii.’.
Așadar, Vanner Collective a fost mai întâi această companie româno-britanică, după care ne-am deschis sediul, la scurt timp, și în România.
Acum există doar partea românească, din păcate, deoarece în Anglia nu s-a dezvoltat la fel de mult cât am putut noi să facem aici, fiindcă, între timp, Crissy și-a făcut o familie, a născut și s-a întors în Irlanda, dar misiunea inițială de a aduce împreună oameni cu viziuni comune din părți diferite ale lumii rămâne intactă.
Deși până acum ne-a fost mult mai ușor să o facem pe plan național, ne dorim în continuare să ieșim internațional și să avem acest dialog peste granițe, dar, între timp, așa cum știi, producțiile noastre s-au întâmplat doar în limba română, pentru că nu am accesat niște fonduri mai generoase, care să ne permită să avem schimburi cu artiști din afară.
Încercăm, pe cât posibil, să deschidem acum granițele, că ne apropiem de 10 ani, și să creăm ceva mai mare.
Mai mult decât atât, suntem foarte deschiși să primim propuneri de la tineri care doresc să își facă proiectele prin Vanner și nu au o entitate culturală, iar noi să fim doar la susținere.
Un prim demers în scopul ăsta este că acum lucrez la un proiect pentru a fi depus către finanțare, unde nici eu, nici Liviu, nu suntem implicați la nivel de interpretare, de joc. Pentru că îmi doresc să cercetez o altă temă cu ajutorul adolescenților și al tinerilor artiști și să creez un spectacol care să vorbească foarte mult generației tinere.
Pentru tineri aţi avut recent Pixel. Comunităţi în focus, o serie de ateliere de explorare comunitară prin fotografie, film şi artă murală. Ca şi Cele care nu se văd, un proiect pentru care aţi optat pentru alte forme de artă decât teatrul…
Despre Pixel știe mult mai multe Liviu, care s-a ocupat de proiect, dar pot să spun legat de acesta că, pe parcursul anilor, fiind puși în diverse contexte și obligați uneori, prin finanțări, să nu ne limităm la a prezenta un spectacol, ci să venim cu activități și acțiuni adiacente, care să crească awareness-ul pe tema propusă de noi, ne-am dezvoltat mult latura educațională.
Lucrăm amândoi destul de mult deopotrivă cu adulți și cu adolescenți.
Eu cred că am început undeva pe la 22 de ani să lucrez cu tineri de diverse vârste şi am 36 acum, deci se poate spune că am acumulat o experiență de 14 ani.
Așa s-a născut și proiectul ăsta, care sondează în nevoia de dezvoltare a unei comunități prin intermediul artei, şi ne-am dus către Alexandria pentru că de 18 ani, inclusiv datorită lui Ideo Ideis, am tot intrat în contact cu comunitatea de acolo, ce are nevoie să fie susținută și încurajată în demersuri de creștere ale adolescenților, dar și de împărtășire a unor cunoștințe sau experiențe pe partea adultă, pentru că în Pixel au fost și ateliere dedicate profesorilor din Alexandria, care au funcționat foarte, foarte bine.
Adică, dacă tot vorbim despre creștere și dezvoltare, și despre educație, ne interesează și dialogul despre cine sunt formatorii, care sunt oamenii care pot modifica demersul, discursul, călătoria unui tânăr.
Dacă tot ţi-ai întors privirea spre trecut, spune-mi care sunt diferențele între Denisa Nicolae din 2023 şi cea din 2017? Continui să susţii cu succes one-woman show-ul Tot ce-i minunat în lume, lansat, alături de Lungs, la începuturile Vanner Collective.
E o diferență mare, simt că am crescut foarte mult și personal și profesional, inclusiv prin spectacolele pe care le-ai amintit, care necesită din partea noastră o disponibilitate emoțională foarte mare, adică ne-am băgat în niște lucruri care nu sunt comode nici pentru noi ca performeri, ca actori.
Cu tema fiecărui spectacol pe care l-am dezvoltat, în procesul de creație și de cercetare, ne-am uitat un pic și la noi, sincer, iar asta putea duce la, cred eu… fie să crești, fie, dacă nu voiai să te uiți, să închizi niște uși.
Nouă ni s-a întâmplat să creștem “și-și”, atât profesional, cât și personal și emoțional… mult, chiar dacă poate pare că foarte egoist spus.
Asta, dincolo de faptul că eu cred în valoarea terapeutică a teatrului pe care vreau eu să îl fac, pentru că există și valoarea de entertainment, la fel de valoroasă pentru altă categorie, pe care eu nu o abordez, nu că ar fi mai puțin valoroasă, dar nu mă definește și nici nu mă provoacă.
Pentru mine trebuie să fie o provocare, trebuie să fie cu autenticitate, ca să pot da mai departe la fel și să cer de la oameni ce dau eu.
Dincolo de faptul că am crescut – fără să pot cuantifica cât -, și profesional, și personal, dacă luăm ca repere aceste două spectacole, Lungs și Tot ce-i minunat în lume, care au avut premiera în 2016, respectiv în 2017, sigur că am îmbătrânit și, evident, m-am schimbat… prin simplul fapt că au trecut niște ani, s-au întâmplat niște lucruri și am avut parte de niște experiențe.
Orice situație din spectacolul respectiv reverberează altfel în mine acum față de cea de acum zece ani, mai ales în Tot ce-i minunat în lume, la nivel de ce se întâmplă real în timpul performance-ului, pentru că e un spectacol… interactiv.
De obicei, mă feresc să zic asta, pentru că oamenii sunt foarte speriați, dar este cea mai frumoasă formă de interactivitate a unui spectacol pe care… ați putea avea-o vreodată.
Față de acum 6-7 ani, sunt mult mai sigură și mai stăpână pe tot procesul, pe faptul că pot să îl ghidez, pentru că, pentru mine asta, înseamnă Tot ce-i minunat în lume, să fiu timp de o oră și 40 de minute extrem de prezentă pentru public și să îl ghidez… publicul să simtă că e tot timpul în siguranță și că nu e abandonat niciodată, chiar dacă spectacolul este interactiv.
Ăsta este scopul meu principal în interacțiunea cu spectatorul, să simtă că oricând îl voi prinde, dacă va cădea.
Și cred că iese, iar oamenii se simt foarte bine.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Adi Bulboacă
