Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 09/09/2023
Artă & Cultură / Art Expo

ARTĂ CONTEMPORANĂ | DAN PERJOVSCHI: „Am rămas călare pe un tigru de pe care nu mai știu cum să mă dau jos”

Eusebiu Tudoroiu De Eusebiu Tudoroiu
Comentarii ARTĂ CONTEMPORANĂ | DAN PERJOVSCHI: „Am rămas călare pe un tigru de pe care nu mai știu cum să mă dau jos” Share ARTĂ CONTEMPORANĂ | DAN PERJOVSCHI: „Am rămas călare pe un tigru de pe care nu mai știu cum să mă dau jos”
Dan Perjovschi interviu


Interviu cu DAN PERJOVSCHI

„Am rămas călare pe un tigru de pe care nu mai știu cum să mă dau jos”

DAN PERJOVSCHI este unul dintre cei mai cunoscuți artiști români contemporani, cu lucrări expuse în ultimii 30 de ani în zeci de muzee de prestigiu din lumea întreagă, de la Tate Modern, Centre Pompidou sau MoMA, până în celălalt capăt al lumii, în cadrul bienalelor de la Sydney sau Jakarta.

Cu un umor rafinat și contagios, Dan Perjovschi este unul dintre cei mai originali artiști pe care România i-a avut vreodată.

În țară, poate cea mai cunoscută și îndelungată operă a sa e zidul de lângă Teatrul Național din Sibiu, unde ne pune, prin desenele lui, față în față cu o oglindă pe care, dacă o înțelegem, putem percepe întreaga realitate socio-politică care ne înconjoară.

Alege teme complicate, chiar dure, pe care le analizează critic și le trece apoi prin filtrul umorului. Sintetizează totul în câteva linii simple prin care reușește să transmită un mesaj complex.

Lucrează la acest proiect de 11 ani și mărturisește că simte nevoia de a-l duce spre un punct final, cel puțin față de cum arată el azi. La a 30-a ediție a FITS am stat de vorbă despre zidul celebru pe care l-a început în 2010 la Sibiu chiar în cadrul acestui eveniment, despre ce mai înseamnă el azi și despre omul și artistul care stă în spatele lui.

Dan Perjovschi interviu

Sunt foarte curios să-mi spuneți… cum arată frigiderul dumneavoastră de acasă?

[Râde copios] E gol. Și pe interior și pe exterior. Evident, te referi la expoziția mea cu magneți de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu. 

Mă gândeam că poate frigiderul este deja plin cu magneți și v-ați extins… 

În ultima vreme asta fac, îmi recitesc anumite proiecte sau le continui sau le încep și, pe urmă, din cauza contextului, ele se duc într-o altă direcție.

Am făcut o expoziție, cu niște ani în urmă, într-un spațiu alternativ din București și care, de fapt, era un coridor între două garaje de metal… care devenise foarte popular printre artiști. Toți voiau să expună în coridorul ăla.

Lumea se așteaptă de la mine să desenez, dar eu, când am văzut situația, n-am vrut să fac desene, ci am cerut tuturor instituțiilor – cu care eu colaborasem la momentul ăla timp de 25-30 ani – magneți. Și-am umplut spațiul de magneți.

După care i-am adus aici. Am încercat inițial să-i pun pe zid, știi că partea pe care desenez e jumătate beton – jumătate metal. Dar nu se văd. Trebuie să ai o proximitate, care e și problema acestui proiect.

Așa că am creat acest acoperiș de metal pe coridorul din fața exterioară a teatrului. Pe peron, cum îi spun oamenii de acolo. Am lipit o parte și după aceea am rugat ca, la fiecare ediție de festival, să roage trupele să vină cu câte un magnet.

Unii aduc, unii uită. Au început și sibienii să doneze. Ideea e să umplem toată acea porțiune. Dar aici vine catch-ul și completarea la întrebarea ta metaforică. 

Chiar am observat că mai tot dispar dintre magneţi… 

Exact ăsta e catch-ul. Eu am idei utopice de artist care visează la o lume ideală.

De fapt, fiecare își vede de treaba lui. Unii sar și le fură. Și când nu ajung să le ia, aruncă cu diferite lucruri să cadă de acolo.

Dacă sunt copii nu mă supăr, căci eu, când eram mic, furam și eu abțibilde de pe mașinile germane [râde].

Dar vorbim de oameni în toată firea, iar portarilor le e frică să iasă când e o gașcă mai mare. M-am enervat o dată și-am rugat niște amici să mergem să-i lipim.

Doar că tot încearcă și nu reușesc să dea jos decât figurina, magnetul ăla rămâne lipit. Între timp m-am mai calmat, pentru că și asta e ceva poetic, să vezi urmele alea.

În ultima vreme mi-au spus portarii că s-au mai potolit. 

Dan Perjovschi interviu

De unde credeți că vine pornirea asta spre vandalism? 

E o discuție largă. Trebuie să separăm.

În primul rând, pentru ăștia care sparg, fură, sau distrug, eu am și scris la un moment dat: „Băi, lasă să vadă și fi-tu!”. Dacă creezi condiția, lumea ia.

Sau, mai e ceva, probabil că un proiect în spațiu public trebuie gândit pentru a fi public, nu trebuie gândit de parcă l-am amplasa într-un spațiu septic în care vin doar îngeri și oameni super-civilizați.

La un moment dat, nici nu mă mai puteam uita la magneții ăia, pentru că mă durea burta de nervi. Acum m-am mai împăcat.

În ce spui tu sunt două chestii.

Eu înțeleg teribilismul tinereții de a face lucruri ilegale, peste limită, dar mă întreb… de ce dai cu spray într-un pasaj? Mergi și dă pe poliție dacă ești șmecher!

Apoi, pe mine mă enervează tag-urile. Să-ți pui numele undeva aiurea. Ești ca orice brand și atât. Care-i treaba? Ce îmi aduci tu mie nou?

Că-mi ocupi un spațiu aiurea, pentru că vrei să-ți apară numele aiurea undeva? Pe mine asta mă enervează în spațiul public. Și mai ales într-un oraș ca ăsta unde s-a murit pe străzile astea ca să fim noi liberi… să dăm cu spray-urile.

N-am nimic împotriva artei, dar fă-o ca lumea! Fă ceva care spune o poveste și are un mesaj în spate.

Chiar și cu tag-urile mai sofisticate sunt okay. Alea care au o noimă și o estetică. Pentru că unde sunt bine făcute, ele chiar semnalizează niște zone părăsite, spații pe care administrația se face că le-a uitat. Aia mi se pare interesant.

Și, în general, sunt deschis să înțeleg și să discut subiectele astea. Pentru că, în general, lumea vrea totul frumos, septic, curat. Lucrurile sunt mult mai complexe decât par a fi. Și eu îmi regândesc proiectele.

După cum vezi pe „ziarul” ăsta pe orizontală [zidul de lângă Teatrul Național din Sibiu], eu nu sunt atacat prea des.

N-am mai fost tag-uit de foarte multă vreme. 

Referitor la tag și semnătură, sunteți genul de artist căruia îi place să rămână în umbră?

Asta e discutabil.

Știe cineva cine a făcut Lazărul din Piața Mare? Sau cine a construit Muzeul Brukenthal? Mă îndoiesc. Te uiți la produs.

Eu am destulă notorietate în sfera mea artistică. Zidul, de exemplu, l-am început crezând că voi face o intervenție o dată, de două ori, în cadrul festivalului [FITS], nicidecum că va dura atât de mult.

Și, acum, m-am trezit că am rămas călare pe un tigru de pe care nu mai știu cum să mă dau jos. 

V-ați dori să vă dați jos?

Într-un fel mi-ar plăcea să se încheie şi așteptam ca asta să fie atunci când va începe șantierul pentru acest centru cultural mult dorit și care ar fi normal să existe.

Pentru că vorbim de cel mai mare festival… când nu avem scene sau săli de conferințe moderne. S-a și văzut când a fost întâlnirea cu șefii de stat că a fost nevoie să tragă niște corturi prin oraș. Sper să nu fie totuși ceva megaloman, ci la dimensiunea Sibiului.

Deci eu așteptam ca, odată cu începerea șantierului, să se închidă acest proiect. Măcar să iau o pauză de gândire. El e destul de cunoscut în toate mediile și nu simt nevoia de mai mult, nu l-am gândit ca pe o metodă de promovare.

Sunt unul dintre artiștii care are privilegiul de a merge în toată lumea pentru expune, concetățenii mei de aici probabil că nu şi, atunci, eu adun toate desenele care-s făcute pentru diferite zone de pe glob și au un hub aici, more or less.

Și asta e ceva dificil, pentru că eu mă adresez unei lumi globale – ai văzut că mai pun și engleză – și, câteodată, dacă vii în noiembrie, în afara festivalului, poate te întrebi ce dracu e amestecul ăsta.

Sibiul e multicultural și internațional vara, hai, poate, și la târgul de Crăciun. Are publicuri stratificate și trebuie să lucrez cu toate. Adun desene din toată lumea, care sunt un fel de scanare a societății care nu s-a oprit niciodată din 2010. 

Dan Perjovschi Ziarul Orizontal Volumul 4
Ziarul Orinzontal Volumul 4

Fiind atât de cunoscut în toate mediile, plecând de la gândul inițial, ce vi se pare că a ajuns să însemne zidul ăsta? 

Nu-mi dau seama.

Cineva a scris, la un moment dat, un articol despre cum oamenii își dau întâlnire la zid, devenind deci un reper în felul ăsta, dar eu sunt mult prea în interiorul lui ca să îl mai pot vedea din afară. Pe de-o parte, eu pot să zic povestea care-i foarte simplă.

Auzi de un artist că expune la New York, îi dai credit și pe urmă, dacă ăla expune de zece ori sub nasul tău, nu-l mai vezi… așa mi se întâmplă mie.

Oamenii s-au obișnuit și nu li se mai pare ceva extraordinar. 

Vi se pare că s-a banalizat?

Într-un anume fel.

Mi se întâmplă să mă mai roage oameni să nu șterg anumite secțiuni pentru a face loc altora noi.

Sau se mai crează tensiuni din partea altora, care nu înțeleg ce se întâmplă cu proiectul respectiv și nici nu sunt cultural pregătiți să înțeleagă că e artă.

Există și oameni antrenați în artă care nu recunosc ce fac eu.

De multe ori, specialiștii au o mai mare problemă decât omul simplu.

Există și problema, pe care eu o tot repet des în ultima vreme, că există copii care nu știu să citească în Sibiu. Și există lume care m-a întrebat ce e ăla teatru… tot în Sibiu.

Noi să nu ne facem iluzii ca la 30 de ediții de FITS toată lumea le are cu teatrul contemporan. Multă lume e încă într-o paradigmă veche, conservatoare, despre ce înseamnă arta.

Foarte multă lume a trecut de etapa asta și acum e dispusă să înțeleagă.

Alții au sărit direct în bâzâiala contemporană care înseamnă mult spectacol. Foarte multă hipnoză, lumini și așa mai departe.

Aia răspunde nevoii oamenilor obosiți și stresați, care nu mai au nevoie să-și pună întrebări și vor ceva care să-i satisfacă estetic.

Există și un foarte multă țopeală de provincie, dar asta e peste tot în lume, chiar și în New York, iar treaba asta duce înțelegerea unui fenomen prin instinctul de turmă.

Dacă le repeți de o mie de ori că un regizor bun, ei iau treaba aia de bună.

Și într-un anume fel, ce fac eu aici asta e. Am lucrat cu picătura chinezească de 13 ani ca să-i câștig un loc. Asta e.

Ceva se prinde din povestea asta, ceva nu. E o societate vie. Acum ceva ani aveam utopii, însă acum eu îmi văd de treabă și cine se poate agăța de treaba asta, pe care nu o fac nasol, okay. Cine nu, își vede de treabă.

Eu intru în spațiul public, nu ei în galeria mea.

Eu intru peste oameni, deci nu pot să am pretenția să fie super fericiți că vine unul să deseneze pe zid. Eu nu sunt angajatul primăriei ca să fac acest proiect de lungi durată.

Se mai tot găsesc diferite metode, prin proiecte culturale, pentru a mi se mai plăti câte un onorariu, altfel eu o fac ca un gest de curtoazie pentru orașul ăsta foarte mișto. 

Că de tot veni vorba de oraș, zidul ăsta s-a metamorfozat într-un tramvai la Timișoara, unde noi ne-am văzut în februarie la inaugurarea sa și a Capitalei Europene a Culturii 2023. 

Alt oraș cu bază revoluționară. Eu sunt acea generație care a trecut din dictatură și cenzură în libertate de expresie.

Deci, pentru mine, asta e un lucru important și încerc să le arăt, chiar dacă nu direct. Am mai tot încercat să analizez ce mai înseamnă, după atâția ani, Revoluția.

Pentru mulți nu mai înseamnă absolut nimic. Alții au reușit să facă albul negru și să devină o problemă. Nostalgicii acelor timpuri. Fiecare își creează propria schemă de valori.

Acum suntem liberi să avem așa ceva. 

Dan Perjovschi interviu

V-ați fi imaginat în acele timpuri că veți ajunge în acest punct al carierei?

Ceva mi-am imaginat, însă mi-am depășit de mult așteptările. Eu mi-am depășit condiția de vreo 25 de ani.

Am făcut un liceu de artă din Sibiu unde, să mă ierte foștii mei profesori, dar era catastrofal. Pentru că erau ultimii ani ai comunismului și nu mai aveam de nici unele.

În facultatea de la Iași la fel. Pictam pe dosul unor sertare furate. Nu era alb, puneam pastă de dinți. Eu râd acum, dar nu aveam datele tehnice să fac ceva în direcția asta.

Norocul a stat în Revoluție și în faptul că m-am agățat de tot ce a venit apoi. N-avem deci gândul că voi ajunge să expun în muzee din străinătate și așa mai departe. Abia mult mai târziu s-au creat acestea așteptări. 

Revenim la tramvaiul din Timișoara. Cu ce se diferențiază el față de zidul din Sibiu?

Ca desen nu se diferențiază. Chiar unele se repetă. Doar că, evident, a căpătat o formă diferită și e în continuă mișcare prin oraș.

La Sibiu schimb pe parcursul anului din desene, acolo tramvaiul nu va mai fi modificat.

Se întâmplă, totuși, un fenomen. Eu mai am un tramvai la Iași. Și din cauza soarelui și a ploilor el se curăță de desene. la Iași a mai tot fost nepictat.

Dar la Timișoara am zis că ar fi foarte fain să îl vezi nou la deschiderea din februarie și pe parcursul anului el să dispară treptat.

Asta mi se pare poetic. Cam asta ar fi diferența. Aici le mai tot schimb, acolo le-am centrat să rămână în mentalul colectiv timp de un an întreg. 

Dan Perjovschi interviu 22

Cât de greu a devenit să găsiți inspirație continuă pentru a modifica constant zidul?

Am deja un metabolism datorită revistei 22, pe care o ilustrez de 33 de ani.

E în natura mea să reflectez la ce se întâmplă în jur.

Deci asta merge automat. Dar se întâmplă un alt fenomen.

Cumva, toată energia mea în România se duce aici pe zid şi mi-e foarte greu să mai fac încă ceva pe aici, mi-e foarte greu să mai inventez ceva și în alte locuri… nu mi-am dat seama de asta decât recent.

Și eu nu sunt, sincer îți spun, un om de public space.

Am o vârstă și nu mai am energie și nervi de comentarii tâmpite când se găsește cineva să nu înțeleagă.

Când sunt confruntat încerc să fiu amabil, dar nu prea mai rezist la discuții de genul ăsta cu cineva care-i total nepregătit și vine să-ți arunce câte-o opinie negativă. În schimb, sigur că sunt impresionat de multă lume care rezonează.

Eu prefer acum să lucrez în spațiul protejat al unui muzeu unde sunt liber să desenez ce vreau. Aici mă gândesc de o sută de ori până pun ceva pe zid. Dacă merge, dacă nu ofensează prea tare, dacă va funcționa și tot timpul sunt foarte stresat pe tema asta.

Mi se pare că toată lumea care trece pe stradă în timp ce desenez vorbește despre mine. Ajungi să intri într-o paranoie de genul ăsta.

După, mai ajungi să fi și cunoscut drept artistul zidurilor. Să sune lumea: „Avem și noi un zid!“. Să fiți sănătoși! Încerc să nu diluez prea tare.

La Timișoara e un fel de zid pe roți. Dar pentru că umblă, el tot timpul colectează altfel de imagini în jurul său. Iar lumea care intră în el nu se uită pe tramvai neapărat. Altfel, dacă umplu 70 de ziduri în țara asta ce-am făcut?! De asta încerc să o țin ca proiect unic.

E foarte greu să o mai iau de la început oriunde în lumea asta cu genul ăsta de proiect. 

Ce se întâmplă cu dumneavoastră dincolo de zid?

Am un program extrem de încărcat tot timpul.

Expun foarte mult internațional, la un nivel de vârf. La mulți artiști români te uiți pe CV și vezi că a expus în Paris sau Londra, dar nu și unde anume.

Nu o spun încercând să mă dau mare, dar expun în locuri importante din lumea asta și o fac în mod constant. Am atât de multe proiecte încât, practic, sunt în fiecare săptămână undeva.

Nu o fac ca să-mi umflu eu mușchii. Pur și simplu încă am puterea să o duc și e felul meu de a exista.

Toate proiectele astea îmi rafinează și îmi schimbă felul în care desenez.

Ele nasc, la rândul lor, alte proiecte. În acest moment, eu și Lia Perjovschi avem o expoziție personală la Kunstraum Innsbruck, unde am expus ceva diferit. Și mai tot urmează proiecte, în afară și în țară. 

Dan Perjovschi interviu

Multe din proiectele notabile de care menționați se întâmplă în afară. Rămân oare celelalte proiecte locale în spatele vizibilității zidului de la Sibiu?

Nu cred.

În România e oricum foarte greu să aproximeze ceva. Odată că distanța e foarte mică și pentru că sunt atăt de aproape de oameni nu mai sunt perceput.

Dar, în afară, eu vorbesc de un oraș din SUA, îl leg cu unul din Franța, Austria și așa mai departe, și normal că pare că toată lumea e atentă la mine, dar nu… şi acolo sunt tone de artiști și o grămadă de proiecte interesante.

Dar și în România eu nu mă pot plânge, pentru că am parte de o atenție rezonabilă sau respectabilă. Încerc ca zidul ăsta din Sibiu să fie un generator de alt tip de producție.

Am scos, de exemplu, o carte despre el. El generează un tip de conținut care se duce pe alte medii. 

Deși mai devreme spuneați că ați vrea să coborâți de pe acest tigru, în continuare îl metamorfozați. 

Dar știi de ce?

Pentru că eu nu mi-am dat seama că, după atâția ani, el a devenit un solide symbol.

A venit inclusiv un cercetător și a scris despre fenomenul ăsta. Toată lumea vorbește despre greva profesorilor, bac și așa mai departe, dar și eu fac școală de 13 ani și o fac moca. Îl învăț pe om cum să privească un fenomen politic dintr-un alt punct de vedere, cum să folosească limba română creativ, chiar și engleză.

Deci da, îmi aloc și eu un merit aici.

Eu nu voi fi niciodată un profesor doctor cum sunt mulți pictori din România în clipa de față, dar și eu fac școală o fac foarte serios.

Și în zidul ăsta și în tramvaiul ăla din Timișoara care circulă. Gândește-te că toată lumea e obsedată de public, cât public generează nu știu ce expoziție.

Păi hai să socotim numărul locuitorilor din Timișoara, că atâția au văzut tramvaiul meu… dacă e să ne batem în public. Tot timpul artistul e la margine, pe criterii de audiență.

Dar pentru mine nu audiența contează, ci calitatea.

Și faptul că ar trebui să vedem lucrurile mai complex. Pentru mine astea sunt lucrurile importante și încerc să le tratez ca atare, ca cetățean, în primul rând. 

Dan Perjovschi interviu

Ce v-a inspirat pe dumneavoastră ca artist și cum vi se pare că sunt azi tinerii care dau mâine, poimâine, la facultatea de arte vizuale?

La noi a fost, într-un anume fel, mai simplu. Intrai ca într-un culoar și automat ieșeai ceva. Era destul de unidirecțional.

Acum am un nepot care studiază artele la Barcelona. Deci vedem și un alt sistem de învățământ. Pentru copiii și tinerii de azi nu-mi dau seama.

Pe de-o parte, pare că lume e foarte deschisă, dar de fapt nu e.

Văd că se mențin aceleași conservatorisme teribil de proaste care erau și pe vremea mea, același fel de gândi, felul în care judeci un tânăr și, în opinia mea, nu se poate continua așa. Nu cred că, cel puțin în arte, mai putem avea pretenția de a specializa pe cineva pe o singură nișă – pictură, sculptură etc -, lumea de azi e foarte hibridă.

Dacă nu hibridizezi și nu faci legăturile dintre istoria artei, și culoare, și video, și estetică, atunci degeaba faci asta.

Nici la liceu nu pot să înțeleg cum ăștia predau orele astea separate. Cred că trebuie conceput un pachet, trebuie creată o altă relație în care să discuți cu copiii ăștia care sunt deștepți.

În secolul XXI, cu accesul acesta enorm spre informație, trebuie să-i ghidezi pe tineri cum să meargă în informație, cum să se descurce cu ea.

Apoi, creativitatea nu mai poate fi judecată în funcție de ce îmi place mie.

Mie îmi plac anumite lucruri. Mie îmi plac oamenii needucați în artă. Tot timpul când fac workshop-uri am probleme cu cei care vin de la liceele de artă, care nu pot ieși din schema lor.

Azi în lume totul e deschis și dacă cineva vrea succes rapid îl poate avea, asumându-și capcana cu care vine el la pachet. Abia după un număr de ani, de experiențe, de contexte poți înțelege cu adevărat care e drumul tău.

Nimeni nu are rețeta exactă. Se spune că înveți din greșeli, dar n-ai cum să-ți propui să greșești.

Ideea e să știi să profiți când și dacă o dai în bară.

Eu am profitat de momentele mele. Am luat-o pe niște cărări care nu erau bune. Nu mi-am dat seama că am un anumit talent pentru un anumit lucru și abia după zece ani am conștientizat lucruri.

Și trebuie să înveți inclusiv, la început, să îți construiești o economie a lucrărilor tale, pentru a putea să te descurci inclusiv financiar.

Eu am zis o chestie care a enervat facultățile de profil, am zis că dacă tot trăiesc absolvenții lor din poze la nunți, sa facem o secție specială pentru asta, măcar să învețe să o facă profesionist.

De ce să se simtă cineva rușinat că trebuie, pentru o perioadă din viața lui, să facă și genul ăsta de job-uri? Care e problema? E adevărat că trebuie să fii atent la auto-exploatare.

Să nu ajungi să te pierzi în job-uri paralele și la final să nu mai rămână nimic din tine. 

Au durat mult perioadele astea la dumneavoastră?

Au durat ceva. Asta e altceva ce trebuie să înveți. Că nu e ceva plat.

Ai perioade când îți merge bine și după ai două, trei luni când nu se întâmplă nimic. Trebuie să fii pregătit să reziști acestui șoc.

Să spunem că abia după ce am împlinit 50 și ceva de ani a fost mai stabil. Dar am avut momente foarte nasoale. Au fost perioade când n-aveam bani să merg cu tramvaiul, trebuia să merg pe jos.

Ca artist, tu îți dai banii pe cărți, pensule și tot felul de chestii și nu prea îți mai rămâne mare lucru. Pentru oricine face ceva creativ, poți să fii dedicat unei idei, dar trebuie să rămâi și elastic să mergi și în jurul acelei idei și să mai faci alte lucruri.

Dacă un plan s-a blocat, te ocupi de altul. 

 

Dan Perjovschi interviu

 

La final, vă adresez o întrebare pragmatică. Efemeritatea nu e ceva ce lipsește nici în cazul artei. V-ați gândit dacă zidul din Sibiu ar putea fi un simbol transmisibil și nemuritor?

Am discutat cu cei care pregăteau caietul de sarcini pentru noul centru cultural.

Și pentru mine șantierul ar fi fost un punct terminus pentru zid în acesta formă. Sigur că se pot găsi alte forme ca el să rămână. De aia îl trec în cărți, alea sunt formele. Poate un ecran digital care să arate diferitele lui forme.

Dar clar pentru mine are un punct final și nu vreau să îl îngheț într-un anume moment. Asta a și fost calitatea lui, în timp. Că s-a tot modificat constant.

Plus că, dacă te uiți, noi cu brandul nostru de „Oraș Cultural” am făcut un stadion cu 28 de milioane de euro pentru fotbal… nu un teatru, deocamdată. Și nici o clădire culturală. Am făcut un stadion

. Ăla e statement-ul pe bani. Iar dacă te uiți la puterea financiară, atunci ne raportăm la zona industrială a Sibiului. Nu zidurile. Și trebuie să vedem cum balansăm lucrurile astea pentru că, altfel, suntem doar sezonieri. 

Interviu de EUSEBIU TUDOROIU 

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută