“THE ODD COUPLE” (1968, r: Gene Saks)
VIDEDOME | 99+ cronici de filme realizate de Ioan Big!
“The Odd Couple” reprezintă al doilea film după “Desculţ în parc”, din 1967 (debutul său ca regizor), semnat de Gene Saks (“Floarea de cactus”/1969), alături de celebrul scriitor şi dramaturg Neil Simon (“Sweet Charity”, “Biloxi Blues”, “Lost in Yonkers”), pentru care cel din urmă a fost nominalizat la Oscar pentru scenariu (piesa lui fusese deja recompensată cu un Tony Award în ’65), care beneficiază de un OST proaspăt şi jucăuş compus de prietenul şi colegul de trupă al legendarului Woody Herman, trompetistul de jazz Neal Hefti (autorul faimoasei teme muzicale a serialului “Batman” din anii ’60).
Un bărbat deprimat şi apatic, îngrijit îmbrăcat şi care pare a avea o situaţie materială bună, bântuie noaptea prin New York cu gânduri de sinucidere.
De pe malul apei tulburi care îl îmbie să se arunce îşi îndreaptă fără să vrea privirea spre luminile ferestrelor unui bloc de la marginea parcului. Dincolo de draperiile uneia dintre ele se consumă o obişnuită seară de vineri dedicată pokerului de către un grup de vechi prieteni de vârsta a doua, umbrită doar de absenţa neexplicată a unuia dintre ei.
În jurul mesei sunt aşezaţi cinci amici care par să se cunoască de când lumea (ticuri şi preferinţe, situaţie matrimonială şi probleme profesionale, sensibilităţi şi fobii… pe marginea cărora se tachinează în permanenţă).
Gazda, cinicul Oscar Madison (Walter Matthau, deja câştigător al Oscarului pentru “The Fortune Cookie”/1966 şi, mai târziu, al Globului de Aur pentru “The Sunshine Boys”/1975) funcţionează în baza principiului “Viaţa merge înainte chiar şi pentru cei divorţaţi, faliţi sau delăsători.”.
Locuinţa lui este un muzeu al neglijenţei şi gunoaielor casnice, fosta nevastă o pacoste sâcâitoare, iar el – mare risipitor, cartofor şi şpriţangiu pe vremuri – datorează acum o grămadă de bani fiscului, contabilului şi familiei de care s-a îndepărtat (la propriu, căci mama copiilor săi a preferat să-i ducă pe aceştia departe de el, în California).
Sarcasmul şi jemanfişismul comentatorului sportiv se transformă însă într-o bruscă şi reală îngrijorare când află că unul dintre bunii lor prieteni, Felix Unger (Jack Lemmon, oscarizat pentru “Mister Roberts”/1955 şi “Save the Tiger”/1973), a dispărut, nemaifiind văzut nici la servici şi nici acasă, după ce s-a despărţit fără cale de împăcare de soţia pe care o venera de mai bine de zece ani.
În plus, copleşit de un sentiment de vinovăţie, acesta a anunţat-o printr-o telegramă că se va sinucide dar… nu acasă pentru a nu trezi copiii.
Foindu-se neliniştit prin sufragerie, Oscar concluzionează:
“Îl cunosc. E prea nervos ca să se sinucidă. Îşi pune centura de siguranţă şi când se uită la film din maşină”.
Tocmai atunci se aude soneria de la uşă. Este Felix, iar prietenii săi decid la repezeală să mimeze indiferenţa şi că nu au habar de motivul întârzierii sale.
‘Subiectul’, prea preocupat de propria sa dramă (“Doamne, cât mă mai urăsc!”), care îi amplifică ipohondria, nu înţelege comportamentul lor ciudat în timp ce grupul panicat îi studiază fiecare gest, vorbă sau mişcare… chiar şi la toaletă.
Gaşca se retrage într-un final deoarece Oscar îşi asumă, pentru moment (cel puţin asta crede el), rolul de înger gardian al prietenului său pe care vrea să îl convingă să înceteze a-şi mai plânge de milă, dar o face atingându-l cu pumnul strâns într-o mănuşă a cărei catifea s-a cam uzat (în special în ceea ce priveşte diplomaţia)…
“Te iubesc aproape la fel de mult pe cât te iubeşti şi tu. Crezi că numai tu ai probleme?”.
Propunerea lui, făcută cu o lipsă totală de ipocrizie, ca Felix, de profesie jurnalist, să se mute cu el temporar în uriaşul său apartament cu opt camere rămas pustiu în urma divorţului, nu este generată doar de spiritul de bun samaritean ci de propria dramă existenţială: lupta cu singurătatea.
Îi este însă de ajuns o săptămână de coabitare ca să realizeze, spre stupefacţia inclusiv a celorlalţi amici, că se poate şi mai rău întrucât combinaţia dintre autocompătimire şi pedanterie excesivă, plus obsesia pentru curăţenie a lui Felix, transformă serile de poker în şedinţe de testat produse culinare iar jucătorii au ajuns să respire amoniac şi dezinfectanţi.
“Lemmon’s strategy with his performance was to give viewers a visual performance that would explain why Oscar would be annoyed with Felix’s behavior, while also conveying innocence in the performance by having Felix be clearly well-intentioned in his actions… Lemmon didn’t strive to make the role comedic, but rather placed the character in comedic situations.
The character is reactionary, which is where the comedy of the performance stems from. This kept the role from veering into slapstick territory. If anything, Lemmon’s performance is a purely satirical portrayal of the neurotic New Yorker.” (blogul “Play it Again Dan”).
Este rândul lui Oscar să ajungă aproape de punctul de a-şi lua câmpii (“I’m cooked up here with Mary Poppins 24 hours a day.”) văzând lipsa de dorinţă a colegului său de a se relaxa şi, mai ales, comportamentul apropiat de cel al unei ‘neveste’ cicălitoare care duce la certuri ‘domestice’ cu efecte imprevizibile, sau, după cum spune chiar Oscar (mai exact Neil Simon… cu vocea lui Walter Matthau),
“You can’t spend the rest of your life crying. It annoys people in the movies.”,
deoarece
“Though Matthau to some extent was playing straight man to Lemmon’s overwrought histrionics and absurd idiosyncrasies as Felix, he nevertheless has some of the film’s best lines…
Walter Matthau is the quintessential Oscar Madison, a cigar-chomping, poker-playing guys’ guy, a man who never met a mop and feels he’s better for it.
He plays it with an understated nonchalance and a hang dog expression that makes Oscar imminently relatable, and it’s interesting to note that this was the role that took him from little known character actor to full-fledged leading man.” (Christel Loar, popmatters.com).
În concluzie, “The Odd Couple” se relevă a fi în continuare, chiar şi după 55 de ani, o dramedie excepţională despre criza ‘vârstei a doua’ (una dintre cele mai valoroase pelicule americane din anii ’60, ţinând cont inclusiv de faptul că în acea vreme divorţul era considerat aproape un tabu social), deopotrivă prin consistenţa şi complexitatea scenariului lui Neil Simon (care conservă în mare parte structura narativă exact aşa cum a fost ea pusă în scenă de Mike Nichols pe Broadway) şi prin interpretarea rafinată şi nuanţată a celor doi imenşi actori, Jack Lemmon şi Walter Matthau.
La exact trei decenii după cel dintâi, a fost lansat sequel-ul “The Odd Couple II” (1998), cu aceeiaşi Matthau şi Lemmon în rolurile lui Oscar şi Felix, tot după un scenariu de Neil Simon, însă în regia lui Howard ‘Pretty in Pink’ Deutch.
Povestea se desfăşoară la 17 ani după ultima întâlnire a celor doi prieteni, cu Oscar (stabilit în Florida) invitat în California de fiul său Brucey pentru nunta sa cu Hannah, fata lui Felix (care locuieşte încă în New York).
Evident că reîntâlnirea celor doi se transformă într-o adevărată odisee ‘geriatrică’ pentru că e limpede încercarea producătorilor de a canibaliza succesul precedentelor comedii a tandemului veteran Lemmon-Matthau cu teme şi personaje asemănătoare celor din “Grumpy Old Men”/1993 şi “Grumpier Old Men”/1995 (ultimul, regizat tot de Deutch).
În plus, piesa-sursă a lui Neil Simon, “The Odd Couple”, a beneficiat şi de o reinterpretare post-2000 sub forma serialului de televiziune cu acelaşi titlu (2015-2017), avându-i în rolurile principale pe actorii de televiziune Matthew Perry (serialele “Friends” şi “Go On”) şi Thomas Lennon (“American Dad!” şi “Lethal Weapon”), dar acest reboot mercantil a plot-ului original poate fi evitat fără nicio remuşcare.
De ce? După cum scria sec Willa Paskin în Slate,
“As homosexuality has become less stigmatized, one might imagine that The Odd Couple would get funnier, having more material to play with and more freedom to do so. Instead, it has only gotten more retro… The new versions of Oscar and Felix feel like caricatures, whereas the old versions felt like characters (as in, ‘what a character!’). The new guys are phonies, a checklist of qualities instead of the grab bag of inconsistencies that make fictional beings feel real.”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME | OPINII
