Succession– acum și pentru totdeauna –
Unul dintre primele „POV”-uri pe care le-am scris a fost despre serialul fenomen al celor de la HBO, Succession.
Pe atunci fusese lansat doar primul sezon, dar am simțit că urmează să fie ceva grandios.
Și am avut dreptate. Acum, cinci ani mai târziu, serialul a luat sfârșit odată cu sezonul patru, dar el o să rămână cu mine pentru totdeauna.
Pentru cei care nu au reușit să-l vadă sau doar au auzit de el, povestea ar fi cam așa: Logan Roy, un mogul care deține una dintre cele mai mari companii din S.U.A., printre care și un trust de televiziune, se hotărăște că timpul lui a trecut și ar vrea să predea ștafeta unuia dintre copiii lui, Kendall, Roman, Shiv sau Connor.
De aici începe nebunia. Un fel de Game of Thrones în secolul XXI, dar unde săbiile, caii și armurile voluminoase au fost schimbate cu replici acide, pixuri și costume elegante de mii de dolari.
Odată cu acest ultim sezon, situația este însă complet diferită.
Logan, deși dornic să își vândă compania Waystar ROYCO unui tânăr tech genius norvegian, pe nume Lukas Matsson (jucat impecabil de Alexander Skarsgard), moare subit în episodul trei, iar cei trei copii (al patrulea fiind deja ieșit din schemă), sunt puși față în față cu decizia vieții lor: să respecte dorința tatălui și să vândă compania sau să continue să o administreze chiar ei și să încerce să ducă numele mai departe?
Deși în primă instanță, decizia pare simplă, când părerile celor trei încep să difere și jocurile de culise se întețesc, nici măcar legătura de sânge nu mai înseamnă nimic.
Succession nu are lupte cu armate care se calcă în picioare. Nu are scene de nuditate care să surprindă și să incite. Nu are urmăriri de mașini sau explozii. Nu.
Fiecare episod din Succession ar putea fi rezumat ca fiind 50 de minute în care oamenii vorbesc. Și în 80% din timp, nici măcar nu reușești să îți dai seama despre ce. Sunt aruncate la grămadă cifre și termeni specifici din zona business-ului, uneori atât de multe că nu ții pasul.
Și, cu toate astea, pentru spectatorii activi care urmăresc, fiecare cuvânt rostit e mai puternic decât orice lovitură de sabie.
Trădările nu înseamnă capete tăiate și cuțite-n spate. Sunt vorbe. Vorbe și discuții care schimbă soarta lucrurilor și uneori cântăresc atât de mult, încât trădarea devine aproape palpabilă.
Un ping-pong continuu de replici impecabile, livrate subtil și cu nuanță, încât uneori te lasă fără aer, grație unor scenariști care știu ce vor și și-au dat seama că uneori, cuvântul e mai puternic decât sabia.
Aș putea vorbi la infinit despre cât de mult a însemnat acest serial pentru mine și cât de bine mi-a făcut să văd ceva atât de autentic în peisajul ăsta lugubru de seriale de duzină. Aș vrea să se nască poate încă ceva similar, ceva la fel de tragic și de Shakespearian ca Succession. Dar la fel cum de la Sopranos încoace a trebuit să aștept mai bine de un deceniu, cred că cel mai sigur ar fi să am răbdare.
Text de Ștefan Iancu| Point of View | Filme | Opinii
