„Sibiul în ‘82 era trist. Dacă veneai cu trenul, ieșeai automat în Piața Gării. Sinistru. Apoi dădeai de clubul CFR și de niște clădiri dărăpănate la intrarea pe 9 Mai, de-ți era și frică să treci pe acolo. Erau foarte multe cartiere în construcție: Vasile Aaron, Hipodromul. Pe Milea, blocurile cu arcadă atunci se construiau. Erau zile când străzile, bulevardul erau pustii, nu vedeai nici țipenie de om. Dar dincolo de acest prim impact vizual, interacțiunea mea de suflet cu orașul a fost prin limba germană și prin oameni. Erau încă foarte mulți sași. În jurul meu și în magazine se vorbea săsește. Auzeai mai mult de 50 la sută germană într-o plimbare. Pe lângă asta, eu venind de la țară, câte oportunități mi s-au deschis! Mergeam la toate filmele de la cinematograf. Era bătălie pe biletele de film. Pentru că existau și abonamente, întotdeauna stăteam în fața cinematografului când nu mai prindeam bilete, că poate vine cineva să își vândă seara respectivă. La casa de cultură, nu ratam niciun eveniment, la teatru, vedeam toate spectacolele din stagiune. Prima dată l-am văzut pe Constantin Chiriac în rolul unui junior într-o piesă de Carlo Goldoni. El era copilul care tot zicea ‘du-te, du-te, domnule Pantalone’.
Cum am ajuns aici? E o poveste destul de lungă și încâlcită. Provin dintr-o familie de dascăli de la țară. Bunica și bunicul patern au fost toată viața lor dascăli, la fel și mama, iar tata o perioadă mai scurtă. Normal că în mediul ăsta, sub influența lor, am învățat foarte bine la școală și speram cu toții la un viitor în aceeași direcție. Dar în clasa a șasea ne-am confruntat cu o mare provocare: din cauza reglementărilor epocii de aur, eram obligată să continui studiile până la treapta a doua la liceul agricol proaspăt înființat în localitatea noastră. Pentru a nu-mi fi tăiate aripile așa devreme, ai mei au încercat să găsească o soluție salutară. Și au găsit-o prin bunica paternă, care locuia la Sibiu, recăsătorită după pensionare tot cu un dascăl (sic!). Fiindcă Sibiul era un oraș închis, ca să obții buletin, cea mai bună variantă ar fi fost ca bunica să mă adopte, și așa aș fi putut ajunge la liceul sanitar unde îmi doream, dar care era, ca și orașul, un liceu închis, unde intrau exclusiv elevi din județ. Cum bunica nu mai îndeplinea vârsta standard pentru această procedură, m-a luat doar în locație și mi-am făcut ‘buletin de flotant’ și în clasa a 7-a am început la școala 21, iar pe urmă am optat pentru Liceul Goga. Una peste alta, colegii, vecinii, toți m-au primit foarte călduros. Ei m-au adoptat, eu m-am adaptat și așa am devenit sibiancă.”
Editor text: Maria Boamfă
Foto: Gabriela Cuzepan
