EXCLUSIV: Interviu cu SAM BROWN, artista care și-a regăsit superputerea după 15 ani
Fiecare decadă ne-a dăruit muzici și artiști de neuitat, care și-au demonstrat rezistența în timp. Pe unii dintre ei încă-i auzim la radio, alegem să le studiem muzica sau pur și simplu, ne regăsim în ceea ce au creat. Este și cazul lui Sam Brown, care a cucerit generații cu hit-ul Stop!, lansat în anii ‘80, atunci când muzica luase o altă formă.
Vocea extrem de puternică și plină de personalitate a cântăreței Sam Brown a fost unul dintre sound-urile memorabile ale anilor ‘80- ‘90. Fiică a iconului rock britanic al anilor ‘60, Joe Brown, dar și a celei mai cunoscute backing vocaliste din acea perioadă, Vicki Brown, Sam a copilărit și s-a dezvoltat muzical într-un mod cât se poate de armonios, fiind înconjurată (la propriu!) de nume precum George Harrison, Stevie Wonder sau Steve Marriott.
Și cum nimic nu e întâmplător, Sam a ajuns mai târziu să împartă scena cu Spandau Ballet, Elton John, Pink Floyd sau Jon Lord. Ba chiar a fost o parte cheie a emisiunilor TV și turneelor lui Jools Holland.
Revenirea ei este, fără doar și poate, unul din highlight-urile acestui an. Number 8, primul material după 15 ani de la pierderea vocii, a fost lansat la începutul acestui an și ne aduce în atenție o altă latură a artistei Sam Brown.
Sam, mi se pare fantastic cum ai reușit să îți regăsești vocea cu ajutorul tehnologiei.
Din păcate, vocea nu mi-a revenit în totalitate, dar cred că am găsit o modalitate de a o folosi într-un scop creativ, și e minunat. În 2006 am început să întâmpin probleme cu corzile vocale, ajungând să nu mai fiu capabilă să cânt.
Bineînțeles că am început o căutare riguroasă a răspunsurilor: am lucrat cu traineri de voce, am consultat numeroși medici de top din Regatul Unit și din America, am făcut terapie, hipnoterapie, am încercat orice! Dar nimeni nu a găsit cauza. Încă nu știu ce se întâmplă cu vocea mea, dar pot spune că antrenamentul vocal ajută.
Pentru mine, cel puțin, a fost o revelație. Am început să-mi cunosc și să-mi prețuiesc vocea mai mult. Însă vocea mea nu mai e la fel. Odată cu apariția acestor probleme, m-am oprit din scris muzică. Obișnuiam să compun folosindu-mă de pian sau ukulele, dar în acel moment simțeam că nu mai are sens. Așa că am încercat alte lucruri, pentru a mă putea întreține.
Între timp am devenit profesor…de ukulele! Apoi, în pandemie, cu ajutorul unui bun prieten, mi-am regăsit dorința de a compune…
Number 8 pare că încheie seria discografică SAM BROWN. Povestea spelling-ului este una amuzantă, pentru că până la lansarea celui de-al cincilea album solo, Reboot, în 2000, tu nu aveai habar de ce întâmplă…
Așa este. Totul a fost neinteționat. Acum, că stau să mă gândesc, nu știu ce voi face după Number 8. Probabil că Number 9 ar fi o idee…
Îmi imaginez cu greu prin ce poate trece un artist atunci când își pierde superputerea, însă vocea ta mi-a inspirat mereu siguranță, dar mai ales, forță. Să știi că am simțit aceleași lucruri ascultând Number 8. Care este povestea acestui album?
Ei bine, îți spuneam că în pandemie mi-am regăsit puterea de a scrie muzică. Un vechi prieten, Danny Schogger, m-a întrebat într-o zi dacă am putea scrie ceva. Aveam câteva idei, așa că m-am apucat să compun muzică electronică. Nu am fost mulțumită de la bun început, dar treptat piesele au prins contur. Și m-am gândit, ce ar fi dacă mi-aș folosi vocea gravă pe care o am acum, în Autotune? Am încercat asta, iar totul a prins viață.
Și uite așa s-a născut Number 8: din sesiuni și întâlniri pe Zoom sau Skype, alături de Danny și vechea mea pasiune de a scrie, de a experimenta tot felul de sound-uri. Sunt extrem de încântată de ce a ieșit, ador să lucrez cu Danny! Da, a fost și supărător, pentru că nu mai pot cânta ca înainte, dar a fost distractiv! Am gândit totul foarte pragmatic, de la bun început. Știu ce pot și ce nu mai pot…
(Doll este primul single al albumului Number 8.)
Ai crescut înconjurată de muzică. Tatăl tău este legendarul muzician Joey Brown, iar mama ta, Vicki Brown, una din cele mai bune voci din Regatul Unit. Pare că totul a decurs natural în cazul tău.
Într-adevăr, obișnuiam să cânt foarte mult cu mama mea. Ne-am distrat copios în acele vremuri! Am început să cânt la pian și să compun, copil fiind. Și mi-am urmat calea, cred eu, cât de poate de firesc.
Ce muzică o inspira pe tânăra Sam Brown în acea perioadă?
În mare parte, aceeași muzică pe care o iubesc și astăzi, muzica unor artiști compleți, precum Kate Bush, Rickie Lee Jones, Randy Newman, Aretha Franklin sau Stevie Wonder. De obicei, urmăream îndeaproape artiștii care-și compuneau propria muzică.
În jurul vârstei de 14 ani făceai cu adevărat cunoștință cu industria muzicală, vocea ta fiind cooptată pentru ultimul album Small Faces. A fost acela momentul în care ai realizat că asta vrei să faci pentru tot restul vieții?
Eram chiar mai mică cu vreo 2-3 ani când am înregistrat vocea pentru 78 In The Shade. Dar aveam 14 ani când s-a lansat albumul, într-adevăr. A fost primul meu contract plătit. A fost stresant, dar m-a ajutat faptul că îi cunoșteam pe cei cu care lucram. Nu m-au tratat ca pe un copil, iar asta a contat, pentru că m-am adunat și am dat tot ce aveam eu mai bun la acea vârstă. Cât despre momentul în care am realizat ce vreau să fac cu muzica, nu mi-am propus niciodată să ajung un muzician ‘cu acte în regulă’. Viața mea a fost una extrem de agitată, încă din momentul în care am început să cânt alături de părinții mei. Mi-am urmat calea, iar la început, totul părea atât de ușor…Greul a venit atunci când business-ul a luat locul muzicii. Odată intrată în industria muzicală, lucrurile n-au mai fost la fel de roz. Dar învățăm din orice experiență.
Primul turneu la care ai luat parte a fost alături de revelația new wave, Spandau Ballet, pe când aveai doar 19 ani… Te definea atunci acel curent muzical?
Ei bine, e un lucru interesant care mi se întâmplă și acum, când predau lecții de ukulele. Unii oameni refuză să învețe anumite cântece, pentru că nu ascultă acel gen muzical. Ca backing vocalist, ajungi să treci prin toate stilurile muzicale, de la rock clasic la jazz, soul, blues sau pop. Eu am învățat să iubesc ceea ce cânt. Cu toate astea, Spandau Ballet a fost o experiență diferită pentru mine, pentru că acolo nu era vorba doar despre muzică. Moda și chart-urile erau la fel de importante. Cred că a fost prima dată când am privit o colaborare muzicală ca pe un job.
Ai cucerit mapamondul cu hit-ul Stop!, cel mai mare succes comercial al tău, care a trecut cu brio testul timpului. Cum a luat naștere albumul cu același titlu?
Mai întâi, trebuie să-i mulțumesc Cerului că Stop! a rezistat atâta timp! Imaginează-ți că era 1985, aveam 20 de ani și m-am trezit singură în LA, scriind alături de muzicieni profesioniști, pentru primul meu album.
Înainte de asta, semnasem cu Rondor Music, surata casei de discuri A&M Records. Șeful companiei, Stuart Hornall mi-a spus atunci: ‘Vreau să te trimit în Los Angeles, pentru a compune muzică alături de alți artiști!’. Am acceptat, ce puteam să fac?!
Nu știam nimic despre show business, dar acolo s-a întâmplat magia. Am lucrat alături de muzicieni autentici, am învățat să compun cu adevărat și l-am cunoscut pe Greg Sutton.
Ideea piesei Stop! mi-a venit chiar conducând mașina prin LA, alături de Greg. Clar, a fost ceva foarte diferit de ceea ce făcusem până atunci. În plus, erau anii ‘80, și nimeni nu mai cânta blues!
Mai târziu, ai început să compui pentru April Moon, cel de-al doilea album de studio. În aceeași perioadă spuneai că l-ai întâlnit pentru prima dată pe Jools Holland…
Cred că era 1989, eram la finalul turneului de promovare pentru Stop! și începusem deja să scriu pentru April Moon. Jools lucra pe atunci la pilot-ul unui show TV numit inițial The Happening, transformat mai târziu în Later…, pe care-l știm cu toții. Am cântat de câteva ori în cadrul acelui show, apoi Jools m-a invitat să-i fiu alături în turnee. Mediul era unul foarte relaxant și …relaxat. Mă simțeam foarte bine cu ceea ce făceam alături de Jools și grupul său. Drept urmare, prietenia noastră continuă. De asemenea, această colaborare m-a făcut să am mai multă încredere în mine ca artist.
Pe 1 martie, 43 minutes, cel de-al treilea album din cariera ta solo a împlinit 30 de ani. Știu că e un material foarte special, și mai știu că imediat după lansare, ai declarat că e primul album care te reprezintă în totalitate. Totodată, a fost primul material discografic lansat de propria casă de discuri. Personal, mi s-a părut fantastică ideea de a avea mai degrabă împlinire artistică și nu succes comercial.
Serios?! 30 de ani? Wow! Timpul zboară! Am uitat complet…Îți mulțumesc că mi-ai reamintit! Așa este, din punct de vedere componistic, a fost primul material care mă definea în totalitate.
Nu m-am gândit nicio secundă să-l transform în Stop 2, ci am vrut să fie cât mai autentic cu putință. Albumul i-a fost pe plac casei de discuri A&M până la un punct: nu avea cum să devină un succes comercial. Atunci am hotărât să părăsesc casa de discuri. Chiar dacă acel moment a fost declinul comercial al artistei Sam Brown, am continuat să compun.
Nu am făcut niciodată muzică pentru a ajunge celebră sau pentru a mă îmbogăți. Muzica înseamnă mai mult de atât. E îmbucurător, totuși, că în zilele noastre există internetul, care ajută tinerele speranțe să se lanseze mult mai ușor. Cred că succesul va apărea negreșit, atâta timp cât crezi în ceea ce creezi și o faci din inimă.
Chiar dacă 43 minutes nu s-a bucurat de același succes ca primele două albume, cariera ta nu s-a oprit. Ba chiar a înflorit! În 1994 ai pornit în turneul de promovare The Division Bell, alături de Pink Floyd. Și simt că trebuie să-ți spun același lucru pe care i l-am spus lui Guy Pratt: PULSE a fost epifania de care am avut nevoie, adolescentă fiind, pentru a înțelege ce e muzica. Și îți mulțumesc pe această cale! Desigur, trebuie să-ți mulțumesc și pentru interpretarea magistrală The Great Gig in The Sky, despre care mulți au spus că a egalat originalul lui Clare Torry. A fost dificil să-i calci pe urme lui Torry?
Haha, nu știu, pur și simplu am fost eu! Totuși, privind acum, pot spune că mi-aș fi dorit să am tehnica vocală pe care am dobândit-o ani mai târziu. Cu toate astea, sunt foarte mândră de ceea ce am realizat atunci! A fost o binecuvântare să fiu parte din Pink Floyd în acel turneu și să lucrez alături de David Gilmour, un vechi prieten.
Că tot vorbeam la un moment dat de putere și încredere, e interesant că mama, de exemplu, era o persoană extrem de neîncrezătoare în propriile forțe, dar atunci când cânta, ți se zbârlea părul! Avea acest har, cânta din toată inima și simțeai lucrul acesta, indiferent de pregătirea muzicală pe care o aveai.
Muzica este reprezentarea sufletului. O reprezentare abstractă, aș spune, pentru că atunci când cânți, indiferent de versuri, contează ce transmiți. Și de obicei, transmiți ceea ce simți.
Probabil că același lucru s-a întâmplat și cu The Great Gig in The Sky. E emoție pură.
Pink Floyd – The Great Gig In The Sky (PULSE Restored & Re-Edited) – YouTube
Care este amintirea ta preferată din acel turneu?
Poate sună copilăresc, dar m-a bucurat enorm s-o am alături de mine pe fiica mea, care pe atunci avea vârsta de 6 luni…Știu, nu a fost prea rock & roll să pornești în turneu cu un bebeluș, dar pentru mine a fost memorabil! Înainte să pornim la drum, management-ul Pink Floyd nu a fost de acord să-mi aduc copilul în turneu. Era a treia oară când dădeam cu piciorul în șansa de a cânta alături de ei.
Atunci, David [Gilmour] m-a sunat și i-am explicat că nu pot pleca fără copil. ‘Nu e nicio problemă!’ a fost răspunsul lui. Și s-a întâmplat! Vicki, fiica mea, devenise cea mai populară figură a grupului.
Îmi amintesc cu drag cum a mâncat prima ei bomboană de ciocolată în turneu, apoi s-a urcat pe umerii mei și a zâmbit tuturor celor din autocar, toată fața fiindu-i acoperită de ciocolată! Am o fotografie cu acel moment, și mereu când o privesc, îmi amintesc acea experiență fantastică.
Muzical vorbind, îmi vin în minte repetițiile, la care lucram atât de minuțios, alături de colegele mele Claudia Fontaine și Durga McBroom. Ne plăcea ceea ce făceam, așa că puneam foarte multă dragoste. În plus, întregul concept al show-ului era fantastic! Țin minte prima repetiție, în apropierea Palm Strings, într-un hangar.
Să cânt și să văd cum se montează ecranul acela imens era incredibil de incitant! Mă simt extrem de norocoasă că am trăit toate aceste lucruri
Pink Floyd – Division Bell Tour Behind The Scenes – YouTube
Pe lângă Pink Floyd, lista colaborărilor de succes a inclus nume precum Elton John, Eric Clapton, Joe Cocker, Jon Lord sau George Harrison. Unul din cele mai reușite momente live, după părerea mea, rămâne interpretarea piesei Horse to The Water, în cadrul concertului in memoriam George Harrison…Pe aceeași scenă s-a aflat și tatăl tău, bun prieten cu George încă din anii ‘60.
George era fermecător. Era blând, amuzant, prietenos și extrem de muzical. Șansa de a cânta pentru el a venit imediat după moartea mamei. George o adora pe mama! Au lucrat împreună, iar eu mă obișnuisem, într-un fel, cu prezența lui.
A fost grozav să lucrez cu el! Știa mereu ce-și dorește și simplifica mereu lucrurile. Iar momentul pe care l-ai amintit a fost, într-adevăr, memorabil!
Sam Brown Horse To The Water 2002 – YouTube
Știu că George a considerat versiunea din 2000 a piesei My Sweet Lord mai bună decât originala din 1970, și asta, datorită vocii tale.
Țin minte că m-a rugat să cânt toată piesa și i-am răspuns ‘de ce?’. Până la urmă a ieșit ceva foarte special și personal, de care-mi voi aminti mereu cu mare bucurie.
Sunt conștientă că am acoperit doar o mică parte din colaborările pe care le-ai avut de-a lungul timpului, dar n-aș vrea să omit albumele la care ai lucrat alături de unicul Jon Lord…
Da! Primul album a fost Before I Forget, lansat în 1982, la care am luat parte alături de mama, al doilea a fost Pictured Within în 1998 și ultimul, Beyond the Notes.
Pentru care ai scris versurile…
Jon Lord with Sam Brown – One From The Meadow (Live 2004) (HQ Audio) – YouTube
Exact! A fost o încântare să lucrez cu Jon. Am avut norocul ca și pe el să-l cunosc prin intermediul familiei mele, așa că mi-a fost mult mai ușor să mă obișnuiesc cu modul lui de a compune. Era mai multă muncă, fiind vorba în principal de muzică clasică, dar am acceptat provocarea. M-am debarasat atunci de structura clasică a unei compoziții și am învățat să creez cu adevărat. A fost un experiment de care sunt foarte mândră!
După pierderea vocii în 2007, cariera ta a luat o altă turnură. Știu că ai cochetat cu ukulele încă din 2000, dar ai avut ocazia să fructifici această pasiune și să o transmiți și altora.
Așa este. Fructificara acestei pasiuni era oarecum necesară, pentru că aveam nevoie de un job pentru a-mi putea întreține familia. Până la ukulele, am încercat tot felul de activități: am lucrat într-o florărie, ba chiar am făcut curățenie. Între timp, câteva persoane s-au arătat interesate de a învăța să cânte la ukulele și am acceptat să le fiu mentor.
E amuzant, pentru că acele persoane n-au venit nici până în ziua de azi la vreun curs. M-am gândit, totuși, să concep un anunț, prin care să informez potențiali elevi să se înscrie la cursul meu de ukulele.
Prima dată au venit 9, apoi 20, și tot așa, până am ajuns la 60 de persoane, fiind nevoită să-i împart în serii. Lucrurile s-au mișcat rapid și pot spune că sunt norocoasă, pentru că am un background muzical care mă ajută. La un moment dat, în cariera mea, obișnuiam să fac one woman show-uri, având un public restrâns și extrem de atent.
Bineînțeles că show-ul în sine e despre muzică, însă eu cred că și mai important este modul în care interacționezi cu publicul, păstrându-l implicat și interesat până la final. Pentru mine, asta înseamnă bucurie: să-i înveți pe ceilalți, dându-le șansa să se bucure alături de tine! Nu vreau să-i plictisesc.
În acest moment, am două cluburi de ukulele în Dorset, unde locuiesc, 3 în Oxfordshire și 3 grupuri cu care lucrez online. De asemenea, am lucrat cu oameni din Australia și Cehia. E o surpriză plăcută să văd că această activitate a devenit atât de populară.
Care este cel mai tânăr ‘învățăcel’ al tău?
De obicei, oamenii care vin sunt trecuți de 40 de ani. Cred că cei mai tineri au în jur de 20 de ani. Dar vreau să subliniez faptul că vârsta e irelevantă în acest caz. Vreau să-i determin să se pună în valoare, să-și urmeze pasiunile și să se bucure de muzică. Nu trebuie să fii profesionist ca să fii bun în muzică. Dacă înțelegi ce vreau să spun…
Sam Brown’s Ukulele Club of Sonning Common play “Ace of Spades” – YouTube
Dacă ar fi să-i dai un sfat artistei Sam Brown din trecut, ce i-ai spune?
E greu! Probabil să tacă! Să nu vorbească deloc! Privindu-mă atunci, mi-aș fi dorit să fiu mai înțeleaptă și să ascult mai mult. Uneori eram prea agitată, ușor agresivă, comportament care nu mă definea, pentru că nu sunt deloc așa. Emoțiile își spuneau cuvântul.
I-aș fi recomandat tinerei Sam să încerce meditația transcedentală sau orice altceva, pentru a fi mai relaxată. Atunci, nu prea aveam limite, recunosc. Trăiam totul la extrem! Acum, însă, realizez că ar fi fost mai sănătos să nu iau totul în serios, să ascult mai mult și să mă bucur de libertate.
Dar unui tânăr artist din zilele noastre?
Dacă faci muzică, consideră-te privilegiat. Nu oricine poate face asta. Sunt mulți tineri care încearcă, însă nu înțeleg conceptul unei vieți fără muzică. Muzica ar trebui să fie parte din viața oricui, pentru că ne creionează personalitatea atât de bine… Sfatul meu este simplu: bucură-te de muzică și de abilitatea de a o crea! Îți garantez că vei avea doar de câștigat.
Interviu de ALEXANDRA CUZA
