Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 29/09/2022
Muzică

„Remember a Day”: De la Pink Floyd la Madonna | Interviu exclusiv cu bassistul GUY PRATT

Alexandra Cuza De Alexandra Cuza
Comentarii „Remember a Day”: De la Pink Floyd la Madonna | Interviu exclusiv cu bassistul GUY PRATT Share „Remember a Day”: De la Pink Floyd la Madonna | Interviu exclusiv cu bassistul GUY PRATT
Guy Pratt


Mike Pratt: Dacă nu știi de glumă, nu ar trebui să fii aici…

Bassistul GUY PRATT și-a început cariera, tânăr și neliniștit fiind, la doar 20 de ani, alături de grupul australian Icehouse. De aici, s-au deschis noi orizonturi și au urmat colaborări fructuoase cu Robert Palmer, Dream Academy, Womack & Womack, Bryan Ferry (cea mai longevivă colaborare a sa!), The Smiths, Madonna, Kirsty Maccoll, Robbie Robertson, Michael Jackson, Coverdale & Page, Gary Moore, Whitesnake și lista rămâne deschisă. Totodată, a compus muzică de film pentru diferite producții britanice, a colaborat cu lumea teatrului, ba chiar a fost nominalizat de două ori la premiile Ivor Novello.

Citește și:

Pe lângă asta, Guy a cochetat mereu cu… comedia, moștenind simțul umorului de la tatăl său, actorul și scenaristul Mike Pratt, cunoscut în anii ‘60-‘70 pentru rolul lui Jeff Randall, din serialul- fenomen Randall and Hopkirk (Deceased…). În 2005, Guy pornea un mini-turneu de stand-up comedy, intitulat My Bass and Other Animals, denumire ce avea să devină și titlul primei sale cărți, lansată doi ani mai târziu.

Pentru mine, Guy Pratt rămâne însă, în primul rând, un membru al familiei PINK FLOYD.  

La vârsta la care copiii din ziua de astăzi descoperă tainele TikTok-ului, eu descopeream Pink Floyd. De acolo a început totul. Îmi amintesc și acum, parcă ar fi fost ieri. Aveam 14 ani, iar în raftul cu CD-uri și DVD-uri al familiei, dădusem peste PULSE. Curioasă din fire, am decis să-i acord o șansă. Ceea ce văzusem și ascultasem în cele două ore și jumătate era clar mult prea obscur și profund, însă îmi rămăseseră în minte linia de bass de la Money și bassistul nervos care striga din toți rărunchii You better run!. Și nu, nu era Roger Waters. 

Guy Pratt

Sursă foto: FB Saucerful of Secrets

Atunci l-am văzut pentru prima dată pe Guy Pratt, o figură extrem de interesantă și diferită, un suflu nou, cu o energie molipsitoare dar mai ales, cu nerv și atitudine. Jumătate din viață mi-am petrecut-o orbitând în jurul Pink Floyd, iar Guy Pratt aparține, fără doar și poate, acestei familii. Dar ar fi păcat să ne limităm doar la asta.

În această vară, la Bucureşti, am avut în sfârșit șansa să-l văd și să-l ascult live, alături de motorul Pink Floyd, Nick Mason, în emblematicul proiect Saucerful of Secrets. Voi lăsa cuvintele siropoase pentru altădată, dar voi spune doar atât: Guy Pratt m-a făcut să-mi reamintesc de ce l-am considerat mereu membru Pink Floyd cu drepturi depline în era post-Waters. Și mai ciudat este că se încadrează perfect în tabloul psihedelic al începuturilor Floyd. 

Cu o bunătate și dezinvoltură ieșite din comun, la sfârșitul acestei veri, Guy a acceptat să-mi împărtășească o bună parte din experiențele sale ca muzician, dar mai ales ca om. Cu mâna pe inimă spun, în calitate de jurnalist muzical, fan devotat, dar mai ales, simplu muritor, că acesta este highlight-ul vieții mele. 

Guy, îți amintești momentul acela în care ai realizat că tot ce vrei să faci este muzică? 

Guy Pratt

Sursă foto: Kingham Hill School website

Desigur. Eram în vacanță, cu familia, în Holyhead. În acea perioadă fusesem ,,corupt” de un văr mai mare să fumez. Îmi amintesc și acum, mereu după primele fumuri mi se făcea rău și aproape că leșinam, așa că într-o zi, după o supradoză de nicotină, am urcat în camera vărului meu și m-am întins pe pat. Revenindu-mi încet, am observat casetofonul de lângă mine. Așa că m-am decis să îl pornesc. Pot spune că ce am trăit a fost o epifanie. Sunetul sintetizatorului care deschide Baba O’Riley a inundat camera, urmat de primele acorduri, apoi beat-ul tobelor, apoi linia de bass.

Nu mai auzisem așa ceva până atunci. Cu toate astea, îmi plăcea muzica, crescusem cu Slade, Bowie, Mike Oldfield. Dar ce am trăit ascultând pentru prima dată The Who mi-a schimbat percepția asupra muzicii și nu numai. Interesant e că anul acesta am primit un e-mail din partea lui Pete Townshend, în care a făcut cea mai modestă și simpatică afirmație: ‚Salut, Guy, știu că la un moment dat ți-ai exprimat dorința de a lucra cu mine în studio.’ Glumești? A fost un vis împlinit. Am ajuns în studio, ba chiar am cântat pe faimosul Gretsch, pe care l-a folosit în Baba O’Riley. Într-un moment de neatenție, m-am trezit cu Pete Townshend cântând intro-ul fabulos la celebra clapă Lowrey. Și nici măcar nu-l rugasem. 

Guy Pratt

Guy Pratt, alături de Pete Townshend în studio (2022) sursă foto: FB Guy Pratt

Guy Pratt: Am realizat că nimic nu e întâmplător.

Chitara bass nu a fost chiar alegerea ta, pare că ea te-a ales pe tine, nu-i așa? Cum a fost momentul în care ai primit prima ta chitară? 

După revelația The Who, tot ce-mi doream era să descopăr și mai mult. În aceeași perioadă descoperisem și Led Zeppelin. Încet, încet, timpul liber mi-l petreceam cu nasul lipit de vitrinele magazinelor de chitare din Charing Cross Road. Ba chiar începusem să-mi rog părinții să-mi cumpere o chitară electrică! Tot ce îmi doream atunci era să am o chitară electrică! Mama mi-a răspuns, fără vreo intenție de a mă supăra, ‚Dragule, de ce nu încerci chitara clasică? După ce vei străluci, îți vom lua și una electrică’. Chitară clasică? Mai bine un prăjitor de pâine. Eu muream după sound-ul electric!

În Ajunul Crăciunului, în 1975, tatăl meu [actorul Mike Pratt] a venit acasă cu o cutie ciudată, mai subțire. Îmi amintesc exact, am sărit ca ars și l-am întrebat ‚ce se află în cutie?’. ‚E o chitară-bass!’, mi-a răspuns sec. Și acum parcă simt mirosul cutiei, o combinație între mirosul unei mașini vechi – old Jag -, piele și ceva nedefinit, probabil, rock’n roll. Cutiile chitarelor nu mai au același miros acum… da, fusesem ,,intoxicat”. Ce m-a atras la chitara-bass a fost grandoarea acesteia, plus că, trebuie să recunoaștem, are ceva exotic, foarte special. Cu toate astea, nu aveam un amplificator. Era oribil. Tot ce făceam era să cânt după ceea ce ascultam, fie la casetofonul propriu, fie la radio. La acea vreme exista Radio One, iar muzica pe care eu o preferam era difuzată în fiecare seară, de la 21:00, timp de 3 ore, sau după-amiaza. Cam astea erau momentele în care eu puteam să repet… în fine, am realizat că nimic nu e întâmplător. 6 luni mai târziu, îl pierdeam pe tatăl meu. Ce-mi lăsase el a fost chitara bass.

Am simțit atunci că asta e menirea mea. 

Guy Pratt

Betsy, un model Fender Jazz Bass din 1964 care i-a aparținut legendarului John Entwistle și se află în colecția lui Guy din 1987 (sursă foto: Alexandra Cuza)

A fost ambiția ta să faci parte dintr-o trupă? 

Trebuie să recunosc, ceea ce eu și cei de vârsta mea gândeam la vremea aceea era că, dacă faci parte dintr-o trupă, vei avea succes la fete. De aici a pornit și dorința nebună de a face parte dintr-o trupă. Dar nu era așa ușor. La 16 ani am renunțat la școală și am plecat în aventură, în Canada și Statele Unite, alături de un bun prieten. La întoarcere, m-am angajat ca ilustrator/graphic designer la o companie mică din Belsize Park. Dar tot la muzică mi-era gândul. La 17 ani am reușit să intru în Speedball, un grup MOD, visul meu. Și prima mea trupă mai serioasă.  

Guy Pratt

Speedball (sursă foto: Guy Pratt Official Website)

Unul din proiectele mele preferate la care tu ai luat parte este Icehouse, care, întâmplător sau nu, este și grupul care te-a propulsat în industria muzicală la doar 21 de ani. 

Guy Pratt

Icehouse (sursă foto: Guy Pratt Official Website)

Ha, da! Cu Icehouse a fost o experiență grozavă, unică, aș spune. Icehouse era o trupă mare în Australia, și cam atât, dar cu muzicieni foarte buni…și mulți! Aveam 20 de ani când am intrat în trupă, 21 când am înregistrat primul meu album alături de ei, Sidewalk. Pentru un band australian, de obicei, turneele erau organizate în Europa, pentru că erau mai bine plătite. Cu adevărat fascinant era că împărțeam scena, de cele mai multe ori, cu trupe ultra-cunoscute din acea perioadă. Cu toate astea, mi-aș fi dorit să fiu mai prezent în viața mea, să realizez cu adevărat ce se petrece.  

GP: Când Bowie îți spune că greșești, chiar așa este! 

Bănuiesc că a fost un vis împlinit să fiți trupa de deschidere a lui David Bowie în turneul Serious Moonlight din 1983. Povestește-mi câte ceva despre seara în care l-ai cunoscut personal pe Bowie. 

Guy Pratt

Guy, alături de David Bowie și instrumentiștii Carmine Rojas (bass) și Tony Thompson (tobe), Germania, 1983 (sursă foto: Guy Pratt Official website)

După cum am spus, mi-aș fi dorit să fiu ,,acolo” cu adevărat și să mă bucur mai mult de ceea ce mi se întâmplă. Dar eram tânăr! Și al naibii de arogant. Dacă îți vine să crezi, la prima mea întâlnire cu Bowie, am intrat într-o polemică! Se întâmpla după primul meu concert susținut vreodată pe un stadion, în Rotterdam. L-am întrebat cum face față presiunii unui asemenea concert, iar răspunsul lui a fost: ‚E exact ca în cluburi!’. I-am spus că e aproape imposibil, mi-a spus că greșesc, și de aici s-a iscat o mică dispută. Ce am reținut după acest episod e că atunci când Bowie, idolul generației tale îți spune că greșești, chiar așa este!

Cu toate astea, a fost uimitor să fiu în preajma lui. La un moment dat, am nimerit într-un club din Germania, alături de Bowie & co. A fost delir total! Toată lumea se învârtea în jurul lui, aveai impresia că voiau pur și simplu să-l atace. Nu mai văzusem așa ceva până atunci, așa că mi-am pierdut cumpătul pentru un moment și am reacționat. ‚Luați-vă mâinile de pe el!’ Colegii lui de trupă priveau mai mult decât relaxați, Bowie hotărându-se în cele din urmă să plece. Carlos Alomar, fabulosul chitarist din acea vreme a venit cu replica: ‚Să ieși cu Bowie e grozav, trebuie doar să-l lași să plece pentru a te simți bine!’. 

Guy Pratt

Royal Albert Hall, 2006. La concertul care făcea parte din turneul de promovare On An Island al lui David Gilmour, Bowie a avut penultima sa apariție pe scenă (sursă foto: Brian Rasic) 

În 2006, în timpul turneului de promovare On An Island al lui David Gilmour, v-ați reîntâlnit, ba chiar ați recreat oarecum fotografia din 1983. 

Da! A fost fantastic să-l revăd! Momentul său a fost absolut legendar. Cât despre fotografie,  a fost amuzant, pentru că, văzându-mi expresia, Bowie a exclamat: ‚Știu poza aia! Icehouse, Germania, 1983!’. Am rămas mut. ‚Purtam aceeași eșarfă!’, a continuat el. Pe moment, am fost furat de peisaj, însă am verificat ulterior, și nu, nu purta aceeași eșarfă. Cu toate astea, după mai mulți ani, un apropiat al său mi-a confirmat că Bowie memora fețele oamenilor pe care-i plăcea cu adevărat. Am fost mai mult decât flatat… 

În timpul experienței cu Icehouse l-ai cunoscut pe Robert Palmer, nu-i așa?

Exact. Un lucru bizar pe care l-am tot făcut în viața mea a fost să-mi doresc cu adevărat să mi se întâmple anumite lucruri. ,,Manifesting”-ul ăsta m-a adus față în față cu un alt idol de-al meu, Robert Palmer, pe care-l ascultam ca un nebun în acea perioadă. Tocmai ce lansase Pride, un album fabulos, cu un sound electro foarte original, pentru care făcusem o mare pasiune. M-am trezit în timpul unui spectacol cu el lângă scenă, părea chiar interesat. Îți dai seama că am vrut să-l impresionez. Îmi amintesc că după show, l-am văzut luând masa cu Bowie, fix după prima mea întrevedere cu Bowie.

Știu doar că stăteam liniștit la bar, urmârindu-i și încercând să descrifrez ceea ce povesteau. La un moment dat, dintre plantele înșirate în jurul barului, scoate capul Robert Palmer, vizibil amețit, cu un deget îndreptat spre mine: ‚Tu ești băiețașul cu stick bass-ul! Noi doi trebuie să vorbim!’. Și a dispărut, la fel cum a apărut. 

Spuneai că viața ta s-a schimbat odată cu apariția lui în peisaj…

Da, așa este. Îi datorez atât de multe… în primul rând, mi-a creat acest background muzical puternic. Am fost prieteni și am lucrat împreună până în ultimul moment… odată aflat sub aripa sa, am creat lucruri fantastice. Obișnuiam să-mi petrec vacanțele la casa lui din Lugano, în Elveția, mereu găseam ceva de făcut, dar niciodată nu puteam vizita împrejurimile, tocmai din acest motiv. Era grozav și îmi lipsește…

O altă colaborare fabuloasă pe care ai avut-o a fost și este cea cu Bryan Ferry…

Cea mai lungă colaboare a mea, da! Mai exact, 37 de ani… e fantastic!

Cred că una din cele mai catchy linii de bass pe care le-am auzit vreodată este cea din Kiss & Tell

Chiar este! Să știi că este una din puținele piese la care am contribuit și cu care chiar mă mândresc. Dacă aș auzi-o acum pentru prima dată, cu siguranță aș reacționa… ‚Hei, tipul ăsta e chiar bun!’. 

Cu toate astea, marea majoritate te-a asociat dintotdeauna cu Pink Floyd. Și în cazul meu s-a întâmplat același lucru, pentru că te-am ,,descoperit” datorită Pulse-ului din ‘94. Și nu mi-am putut reveni după Run Like Hell

Știi ce e amuzant? De fiecare dată, după ce încheiam concertul cu Run Like Hell, la bis, aveam chef de petrecut până uitam de mine. Cu o singură excepție. Pe la începutul turneului de promovare The Division Bell, la unul din concerte, altcineva a trebuit să cânte partea vocală, fiindcă aveam gâtul ,,în pioneze”. După concert, tot ce am vrut să fac a fost să citesc o carte. Presupun că dacă nu aveam de cântat Run Like Hell, viața mea ar fi fost mult mai liniștită… 

Guy Pratt

Guy Pratt, 1988 (sursă foto: ContactMusic) 

„Este un bun instrumentist? Ok. Cântă bine vocal? Ok. Dar poate sta în fața a 20.000 de oameni?”

Povestește-mi despre începuturile tale în Pink Floyd, mai ales, despre cum a decurs audiția. 

Pe David [Gilmour] îl cunoscusem în timpul înregistrărilor pentru Dream Academy, trupă produsă chiar de el, însă mai târziu pot spune că s-a legat ceva. Ne-am revăzut în studio, lucrând amândoi cu Bryan Ferry și abia atunci l-am cunoscut cu adevărat. Pentru mine a urmat o vacanță în Thailanda, iar la întoarcere, am găsit mai multe mesaje vocale. Fusesem invitat de David să cânt alături de el și Kate Bush. Ceea ce nu s-a întâmplat, pentru că eram în Thailanda!!!

Revenind, chiar Run Like Hell a fost audiția mea și pot spune că eram convins că o voi da în bară de la prima încercare. Cu o seară înainte nu reușisem să mă odihnesc, eram într-o stare deplorabilă, dar ghici ce?! Aparent, am fost atât de bun, încât lui Dave i s-a părut ciudat și după câteva zile, m-a chemat din nou. Și nu, nu am cântat la bass, ci doar partea vocală. ‚Știu că poți cânta la bass!’ a fost replica lui.

La cea de-a doua audiție, era prezent și Nick [Mason]. De data aceasta eram convins că voi avea nevoie de bass. ‚Vreau să cânți din nou Run Like Hell.’ Știi, poate că multă lume mă percepea atunci drept un puștan îndrăzneț sau chiar arogant, dar de fapt, mi-era incredibil de teamă. David mă inhiba, mă speria, chiar și după ani de prietenie. Acum nu mă mai sperie… cred. Cu toate astea, în zăpăceala mea, i-am răspuns atunci ‚Dar am cântat asta deja…’. Ei bine, a fost confirmarea de care el avea nevoie. Mi-a explicat mai târziu că ceea ce căuta era atitudine. ‚Este un bun instrumentist? Ok. Cântă bine vocal? Ok. Dar poate sta în fața a 20.000 de oameni?’. Și așa am ajuns în primul meu turneu alături de Pink Floyd. 

David Gilmour:Bassiști buni sunt mulți, dar o minte ageră e greu de găsit, așa că l-am angajat.

(Sursă: My Bass and Other Animals, 2007)

Să-nțeleg că erai fan Pink Floyd? 

Da, îmi amintesc că am mers să văd The Wall live la Earls Court. E amuzant, pentru că eu am crescut în era punk. Să crești și să te maturizezi în era punk în Anglia însemna să ignori tot ce fusese deja spus în muzică, cu mici excepții, cum ar fi The Who sau The Kinks. Tineretul asculta The Clash sau Sex Pistols, la fel o făceam și eu, dar ascultând Pink Floyd, în mine se ducea o bătălie. Nu ar fi trebuit să-mi placă. Tatăl meu mi-a dăruit primul album cu Pink Floyd, era The Dark Side of The Moon

După nebunia cu primul turneu Floyd, ai petrecut ceva vreme în Los Angeles, cu… Madonna! Cum s-a întâmplat asta?

Acela a fost momentul meu de glorie, în care pot spune că mi-am văzut visul cu ochii, și nici măcar nu am realizat. După turneul Floyd care a durat aproape doi ani, mă simțeam pur și simplu… inutil. Tot ce-mi doream era să fiu într-o formație, nu doar un simplu muzician de studio. Plus de asta, eram convins că nu pot face muzică singur. M-am trezit deodată în studio alături de muzicieni cu diplome și studii serioase, iar eu nici nu puteam citi o partitură… Norocul meu a fost că am simțul umorului. Bunul meu prieten, Pat Leonard, pe care-l cunoșteam de la începuturile colaborării cu Bryan Ferry, a fost cel care mi-a deschis mintea. ‚Ce-ai spune dacă te-aș chema să înregistrezi o piesă pentru Madonna?’.  

Și ai venit cu linia asta fantastică de bass pentru Like a Prayer.

Să lucrezi cu nume mari precum Madonna, Tina Turner, Barbara Streisand sau George Michael, însemna să fii conștient că e DOAR despre ei. Acel material îi reprezintă pe ei ca artiști. Vei râde, dar nu-mi amintesc nici acum momentul în care am înregistrat Like a Prayer, ci pot doar să mă gândesc că Pat și Madonna m-au convins să îmi dau frâu liber imaginației și… nebuniei. Din întâmplare, a ieșit Like a Prayer. Atunci, însă, eram sigur că nu vor păstra nimic din ce am lucrat în studio (lucrasem și la Oh Father, piesă de pe același album). Câteva săptămâni mai târziu, m-am întors în L.A., la dorința Madonnei. M-am trezit alături de ea în studio, ascultând o piesă absolut grozavă, cu o linie de bass cum nu mai auzisem. ‚Ce părere ai?’ m-a întrebat. ‚Nu știu cine e la bass, dar e absolut fantastic!’ exclamasem, în naivitatea mea. ‚EȘTI CHIAR TU, PROSTUȚULE!’.   

În perioada lockdown-ului, Guy Pratt a înregistrat o serie de clipuri, Lockdown Licks, în care și-a destins fanii cu piese la care a contribuit de-a lungul timpului. Imediat după, a urmat colaborarea cu Michael Jackson…

Exact, colaborarea cu MJ a venit după lansarea Like a Prayer. Fusese o perioadă agitată, pentru că imediat după colaborarea cu Madonna, a urmat albumul Toy Matinee, albumul în care cred că am arătat cu adevărat ceea ce pot, apoi un nou album Pink Floyd. Spre finalul sesiunilor de înregistrare pentru Floyd, m-am trezit din nou zburând spre L.A., de data aceasta pentru o colaborare cu Robbie Robertson. În mijlocul înregistrărilor pentru albumul lui Robbie am primit un telefon.

A fost unul din acele momente haioase în care îi ceri permisiunea șefului să pleci mai devreme, pentru a înregistra cu Michael Jackson. Aparent, Michael rămăsese impresionat de modul în care am cântat pentru Madonna. Ideea e că nu am avut ocazia vreodată să purtăm o discuție, nici măcar să-l întâlnesc face-to-face. Totul se stabilea prin intermediari. ‚Michael ar vrea să…’, ‚Michael crede că…’ , ‚Lui Michael i-ar plăcea să…’. Până la urmă, a ieșit Earth Song

Întorcându-ne la Floyd, ai devenit o parte atât de importantă a familiei Pink Floyd, nu doar muzical. La cei 14 ani ai mei în care mi-am dezvoltat pasiunea pentru acest grup, îmi amintesc că mi-am achiziționat primul DVD din banii de buzunar, este vorba de Remember That Night-ul lui David Gilmour, din 2006. Eram un copil, într-adevăr, dar știu că am rămas atât de impresionată de camaraderia și sinceritatea dintre voi. Erați mai mult decât colegi de scenă… erați cu adevărat o familie! 

Așa este. Un lucru minunat care s-a întâmplat în acel turneu a fost să-l aduc pe Stanley, băiatul meu [nepotul lui Rick Wright] la concertul din New York. Din diferite motive, Gala, mama lui Stan, era nevoită să plece în aceeași perioadă, iar eu m-am trezit un tată singur, în turneu, alături de copilul său de 4 ani. Combo-ul perfect! David a fost cel care m-a convins să-l aduc în cele din urmă, pentru că, întâmplător sau nu, prietena cea mai apropiată a lui Stan este Romany Gilmour, mezina familiei Gilmour/Samson. Cert este că David închiriase un întreg etaj la hotelul la care fusesem cazați, doar pentru noi. Imaginează-ți cum a fost această experiență pentru Stan: la doar 4 ani, te trezești în turneu în New York, alături de tatăl tău, bunicul tău și cea mai bună prietenă. În mintea lui, totul a fost organizat pentru el.

Care este cea mai dragă amintire a ta cu Rick? Sau unul din acele momente speciale, sunt sigură că au fost multe…

Rick era mereu fericit pe yacht-ul său. De obicei, evita oamenii… o dată pe an, obișnuia să traverseze Oceanul Atlantic. Am fost norocos să-i fiu alături într-una din călătorii, care rămâne, probabil, unul din cele mai frumoase momente petrecute împreună. Era un om cât se poate de discret, atent și liniștit. Cu toate astea, ca bunic era mereu poznaș. Îl încuraja pe Stan să facă cele mai mari năzbâtii, să nu țină cont de ce zic cei din jur, să fie pur și simplu copil. De asemenea, unul din momentele acelea speciale era cel în care, la finalul fiecărui concert, Rick era prezentat, iar toată lumea aplauda și aclama minute-n șir. ‚RIIIIICHAAAAARD!!!!’ 

E exact ce se întâmplă cu Nick, în spectacolele Saucerful of Secrets. Așa realizezi cât de important este legacy-ul lor. Este incredibil! 

Guy Pratt

Rick Wright, 2006 (foto: Polly Samson)

Mereu am spus că muzica este cea care unește oamenii. Anul acesta, în primăvară, Pink Floyd a reapărut pe buzele tuturor, după 28 de ani de la ultimul material de studio. Hey Hey Rise Up, acest imn de susținere pentru Ucraina a fost lansat la câteva săptămâni după izbucnirea războiului. Cum a luat naștere această reuniune? 

Guy Pratt

PINK FLOYD (David Gilmour, Nick Mason, Guy Pratt, Nitin Sawhney) Sursă foto: Instagram, Sarah M. Lee 

Știu că era 23 martie, eram în Manchester cu familia și am primit un SMS din partea lui David. ‚Salut, Guy. Ești ocupat în următoarea perioadă? Știi dacă Nick este disponibil? Vreau să înregistrez o piesă pentru Ucraina. Mă îndoiesc că Nick va accepta, dar speranța moare ultima.’ După două săptămâni, Nick a apărut în peisaj, alături de Nitin Sawhney. Dave a fost inspirat de clipul încărcat pe rețelele de socializare de Andriy Khlyvnyuk, vocalistul trupei Boombox, pe care l-a și inclus în piesă, ca laitmotiv. Iar scopul acestui proiect este acela de a strânge fonduri pentru diferite organizații caritabile și bineînțeles, de a ridica moralul… e groaznic ce se petrece în lume, dar muzica ne rămâne aproape…

Așa este. Dacă tot ai pomenit de Nick, Saucerful of Secrets și-a încheiat turneul european la finele lunii iulie, iar acum porniți din nou la drum, în Statele Unite…

Exact! Doar pentru 6 săptămâni, de această dată. Turneul european a fost destul de lung, iar pentru unii dintre noi devine tot mai greu să fim departe de casă… în special, pentru Gary [Kemp], familist convins.  

Guy Pratt

Saucerful of Secrets live (sursă foto: FB Paul MacManus) 

A fost greu să-l convingeți pe Nick să se reconecteze cu trecutul și psihedelia anilor ‘60- începutul anilor ‘70?

Nu chiar. E ciudat, pentru că la aniversarea mea de acum 10 ani, toată trupa, cu excepția lui Nick, a fost prezentă. Și nici măcar nu bănuiam ce va urma. Ideea i-a aparținut dragului nostru Lee Harris [ex-The Blockheads]. Fiind omul de legătură, i-am transmis lui Nick, iar reacția lui a fost: ‚Sună interesant. Hai să luăm prânzul!’ Ciudat sau nu, dar parcă așteptam cu toții să se întâmple asta, mai ales Nick. E grozav să fii în turneu alături de prieteni dragi. Gary e prietenul meu cel mai bun, pe Lee și Dom îi cunosc de ani buni, ne înțelegem și ne distrăm de minune. Ca să înțelegi, după primele concerte Saucers, l-am întrebat pe Nick când a încetat Pink Floyd să mai fie un grup format din prieteni… răspunsul lui a fost: ‚Probabil că în jurul lui 1974…’. 

Din prietenia ta frumoasă cu Gary Kemp s-a născut și Rockonteurs, după părerea mea, cel mai bun podcast muzical din ultima perioadă. E absolut grozav să îți asculți o parte din artiștii preferați povestind alături de doi dintre artiștii tăi preferați. Cui i-a aparținut ideea?

Guy Pratt  

Sursă foto: FB Rockonteurs with Gary Kemp and Guy Pratt

Ideea s-a născut în timpul primului turneu cu Saucers, în lungile călătorii cu autocarul. În cazul în care te întrebi ce fac niște progrockers adevărați în turneu, ei bine, stau și urmăresc o droaie de DVD-uri cu filme și seriale vechi. Așa am dat peste The Old Grey Whistle Test, o emisiune muzicală din anii ‘70, care ne-a inspirat într-o oarecare măsură să pornim acest podcast. Atât eu, cât și Gary suntem nebuni după muzică, dar mai ales după poveștile din spatele muzicii. Startul a fost dat înainte de pandemie, într-un studio.

Era ciudat, însă, deoarece șansele să prinzi artistul dorit erau mai mici, din cauza programului încărcat. Într-un fel sau altul, perioada de lockdown ne-a ajutat să facem acest proiect să funcționeze așa cum ne-am dorit încă de la început, fiind atât de simplu să intri în contact cu oricine, oriunde, prin intermediul online-ului. Ce ne nemulțumește, totuși, e faptul că nu am reușit să creăm o balanță între artiști și artiste… iar lumea ne critică. ‚De ce nu o invitați pe Chrissie Hynde?’ Chrissie Hynde a fost, literalmente, prima persoană pe care am invitat-o… dar nu ne dăm bătuți!  

Mulțumesc, Guy, pentru această călătorie fantastică. După concertul de la București de pe 9 iunie, m-am reîntors la cartea ta, My Bass and Other Animals. Prima dată o lecturam la 17 ani… sunt conștientă că eram destul de tânără pentru a înțelege anumite lucruri, dar am avut șansa să te redescopăr. Și mă înclin!

Guy Pratt

Guy Pratt, conversând cu jurnalistul britanic Pete Paphides, la Walthamstow Trade Center, Londra, septembrie 2022 (sursă: FB)

Și eu îți mulțumesc! Dacă mă întrebi, acum mi se pare că o altă persoană a scris acea carte. Mă bucur că ți-a plăcut, dar mai ales, că te-a amuzat. Ne revedem curând! 

N.R. La două săptămâni distanță, am plecat în ceea ce numesc ,,pelerinaj la Mecca iubitorilor de cultură pop britanică”, la Londra. Motivul principal al călătoriei mele a fost, bineînțeles, GUY PRATT, pe care l-am regăsit la fel de cald, prietenos și deschis, într-o super discuție cu Pete Paphides, imagine marcantă a jurnalismului muzical britanic. Am spus că voi încerca să evit formulările siropoase, însă nu pot decât să-i mulțumesc lui Guy Pratt pentru că mi-a permis să intru în lumea lui… 

Interviu de ALEXANDRA CUZA

Foto header: Mihai Vasilescu

Guy Pratt

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Esențiale

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.