“THE SORCERER AND THE WHITE SNAKE” (2011, r: Siu-Tung Ching)
Deşi numele lui Siu-Tung Ching nu spune mare lucru cinefililor, regizorul chinez (24 de filme în portofoliu, printre care trilogia “Swordsman” şi franciza “The Storm Riders”) şi-a consolidat experienţa pe platourile de filmare colaborând, în calitate de coordonator al cascadorilor, cu regizori esenţiali pentru cinematografia asiatică din spaţiul Action/Fantasy, precum John Woo (“The Killer”, “A Better Tomorrow II”), Sammo Hung (“Moon Warriors”), Tsui Hark şi Ringo Lam (“Twin Dragons”) sau Jingle Ma (“The Assassin’s Blade”).
Cu interpretul rolului principal, Siu-Tung Ching lucrase deja la cateva pelicule printre care excepţionalul “Hero” al lui Zhang Yimou, iconicul actor chinez de filme cu arte marţiale Jet Li (“The Warlords”, “The Expandables”) care, la doar 11 ani, câştigase deja cinci medalii de aur în campionatele naţionale de Wushu.
Compozitorul Mark Lui (“The Legend” al lui Corey Yuen şi “Crime Story” cu Jackie Chan, ambele din 1993), production designer-ul William Chang (nominalizat la Oscar în 2014 pentru crearea costumelor pentru “The Grandmaster” al lui Wong Kar-Wai), monteuza Angie Lam (“House of the Flying Daggers” al lui Zhang Yimou pentru care a fost nominalizată la BAFTA, dar şi “Red Cliff” al lui John Woo sau “Kung Fu Hustle” al lui Stephen Chow) şi directorul de imagine Keung Kwok-Man (“Seven Swords” – Tsui Hark, “Dead or Alive” – Corey Yuen, câştigător al unui premiu la… Braşov International Film Festival, în 2003, pentru acest “The Sorcerer and the White Snake”) completează leadership-ul stelar al unei echipe de producţie hiperexperimentate care, inevitabil, creează aşteptări mari din partea cinefilului avid consumator de pelicule asiatice.
După cum o sugerează explicit titlul filmului, ni se propune o poveste din zona Wuxia-Fantasy, destinată purului divertisment (care s-a dovedit însă a fi un eşec la boxoffice, încasând în cinematografe mai puţin de 10% din valoarea bugetului de producţie), al cărui poveste, inspirată de legenda Şarpelui Alb (care a stat la baza a sute de opere şi filme TV sau de cinema chinezeşti), este scrisă de Tan Cheung (“Once Upon a Time in China 2 & 3” ale lui Tsui Hark, “Iron Monkey” al lui Woo-Ping Yuen), şi, ca atare, nu trebuie confundat cu mult mai dramaticul şi pretenţiosul “The Legend of the White Serpent” al japonezului Shirô Toyoda, premiat la Festivalul de film de la Berlin.
Concepţia scenariului întretaie pe tot parcursul peliculei două fire narative de factură radical diferită.
Primul produce… acţiune continuă. Stareţul Fahai (Jet Li), al cărui misiune principală e să menţină cu ajutorul discipolilor din templul budist Jinshan echilibrul între lumile oamenilor şi a demonilor, este într-un quest continuu de capturare a celor din urmă şi, drept urmare, se luptă succesiv – practic, nu prea face altceva pe parcursul întregului film – cu Harpia de Gheaţă, vrăjitoarea care a ajuns să urască toată omenirea, apoi cu Demonul-Liliac şi gaşca sa de vampiriţe consumatoare de sânge uman, cu Demonii-Vulpe care se menţin vioaie furând seva vieţii oamenilor şi, bineînţeles, cu cele două surori Demoni-Şarpe, Qingqing/Şarpele Verde (Charlene Choi, celebră în Extremul Orient ca parte a duetului de muzică Pop Twins) şi Susu/Şarpele Alb (Shengyi Huang, interpreta lui Fong din “Kung Fu Hustle” al lui Stephen Chow).
Seria de înfruntări este suficient de entertaining vizual prin varietate, însă, preocupat probabil să valorifice la maximum abilităţile acrobatice ale lui Jet Li, tandemul regizor-scenarist comite, în opinia mea, două erori: luptele bazate pe arte marţiale sunt aproape inexistente, iar personajul Fahai este schematic, departe de legenda originală care îl prezintă ca pe un bad-guy autentic (un spirit-ţestoasă care a acumulat în timp suficientă forţă magică încât să ia chip uman în mod permanent, care se comportă duşmănos şi răzbunător).
Ca atare, pe de-o parte, privaţi de Wushu-ul lui Jet Li, fanii genului Wuxia ar putea simţi o oarecare frustrare, iar, din altă perspectivă, consumatorul de Fantasy nu va înţelege din semnificaţia conflictului epic (din ultima parte) decât că… trebuie să te fereşti de femei atunci când se înfurie, şi că… efectele neconvingătoare CGI, ce amintesc mai degrabă de Disaster-Movies marca Roland Emmerich (“2012”, “The Day After Tomorrow”) sau de pateticul “The Last Airbender”, al lui M. Night Shyamalan, nu au vreo legătură de fond cu estetica asiatică inspirată de mitologie.
Al doilea fir narativ din “The Sorcerer and the White Snake” este reprezentat de o poveste de dragoste… interzisă. Muritorul Xu Xian (Raymond Lam), june învăţăcel în ale fitomedicinei, căutător de ierburi cu proprietăţi tămăduitoare prin munţi, este salvat de la înec prin intermediul unui sărut subacvatic, de către Susu (Şarpele Alb, în varstă de… un mileniu), ce are drept consecinţă declanşarea unei pasiuni arzătoare al acesteia pentru bipedul nevinovat.
Beneficiind de complicitatea surorii sale şi în ciuda avertismentelor companionilor demoni cu trăsături de animale apropo de riscurile la care se expune, Susu îl agaţă pe Xu Xian în noaptea de celebrare din cadrul Festivalului Felinarelor (ce înlocuieşte în film Festivalul Qingming/‘Sărbătoarea morţilor’, menţionat în legendă), pe care-l ia de soţ în scurt timp, optând voluntar pentru o existenţă sub aparenţă umană.
Mai mult, asumându-şi pierderea a secole din viaţă, îndrăgostita Susu îl ajută prin calităţile sale vrăjitoreşti pe viitorul vraci să salveze populaţia aproape zombificată de atacul Demonilor-Vulpi, atrăgând astfel atenţia lui Fahai. Aproape sfârşeşte în timpul Festivalului Bărcii Dragonului (Festivalul Duanwu… corespunde legendei) prin a fi otrăvită cu xionghuang, vin tradiţional chinez pe bază de sulf roşu, nociv pentru reptile, iar de aici începe o escaladă epică a love story-ului.
Comentând filmul pe Indiewire, Oliver Lyttleton remarca pe bună dreptate că “it hews relatively close to the original myth, which might explain why the film departs from the good-and-evil narrative that Western audiences might expect; there’s no real villain, the narrative is quite episodic, and there is, in this version at least, a religious deus ex machina that makes us believe the film’s intended to be a kind of parable. But kung fu’s a broad church, and there’s no reason that with spectacular enough scenes, there might not be a good time to be had.”.
Făcând abstracţie de deraierile inerente din planul narativ construit pe romance de la filonul mitologic în care, de exemplu, surorile-şarpe sunt cele care fură o plantă de pe muntele Emei – unul dintre cei patru munţi Budişti sacri din China – pentru a-i salva viaţa lui Xu Xian şi că Bai Suhzen (Susu) dă naştere unui copil, povestea cinematografică este coerent spusă şi accesibilă spre vizionare întregii familii.
Asta nu înseamnă că, ţinând cont de CV-ul impresionant a celor implicaţi în producţie, nu m-aş aşteptat, totuşi, la ceva mai mult. N-am crezut în niciun caz că voi avea parte şi de o doză semnificativă de Kitsch, care să combine umorul pueril (în parte involuntar, precum scena cu Jet Li urmărind cârdul de vulpiţe albe pe acoperişuri) cu infantilismul în realizare (lungiri sentimentaloide inutile sau personaje de tip ‘Ninja Turtles meets Ratatouille meets Easter Bunny’), dar asta nu m-a împiedicat să îl urmăresc uşor amuzat până la capăt, în primul rând datorită muzicii şi imaginilor splendide (altele decât cele împovărate de F/X).
Dar poate îl voi revizita cândva fiindcă, ulterior vizionării, am descoperit o remarcă a lui Mark Jenkins (npr.org), care indică o posibilă cheie diferită de abordare a lui “The Sorcerer and the White Snake”:
“Intriguingly, the movie’s demons invariably take human form as seductive young women, while their stalwart opponents are all abstemious monks. A slyer film might have suggested that Fahai is so vehemently anti-demon because he’s jealous of Xu’s relationship with the sexy Susu.”. Hmmm… interesant.
Text de IOAN BIG | Videodome
