După 14 ani în care s-a școlit și a expus constant la Sibiu, artistul Ciprian Muntiu s-a mutat în 2011 în Franța, la Lille. Nici timpul și nici distanța care-l despart de Sibiu, nu l-au făcut pe artist să-și uite viața și prietenii din anii petrecuți în orașul de pe Cibin. Dovadă stă expoziția colectivă ”P.D.3” ce poate fi vizitată până în 8 martie, pe str. 9 mai, la nr. 10.
”Îmi plac scenele mărunte, de viață simplă, care trezesc instincte comune în privitori”
Expoziția ”P.D.3” readuce în atenția publicului sibian o formulă consacrată de aproape un sfert de secol: un grafician – Sorin Han, un sculptor – Niu Herișanu și un pictor – Ciprian Muntiu. Cum ai descrie conceptual și estetic expoziția?
Consider că diversitatea de exprimare artistică dintre noi se echilibrează pentru că lucrăm toți trei pe aceeași bază ideologică. Chiar dacă nu am decis o temă comună, iar modalitățile de redare sunt total diferite, expoziția e închegată. Ne-a ajutat foarte mult la închegarea ei și prietenul Valentin Oltean, care a și vernisat-o cu generozitate. Un alt prieten, Cristian Oprean a remarcat un punct comun: Sorin a venit cu prinți în plin proces de eșuare, eu am venit cu regi care au pierdut trenul, iar Niu cu eșantioane de evoluție sau regres antropomorf.
Ai petrecut 14 ani în Sibiu. Cum îți amintești viața culturală a orașului la începutul anilor 2000? Fostul tău atelier din centrul Sibiului era un loc de întâlnire pentru artiști din toate domeniile.
Ce amintiri faine am din atelierul ăla de pe Magheru! Venea multă lume. Pe mulți nici nu-i știam. Veneau artiști plastici, oameni de muzică, actori, scriitori. Se povestea, se recita, se cânta dar se și bea! Era și perioada aia de efervescență și de poftă de dialog prozaic pe o bază culturală. Am avut bafta să fac parte din, cred c-o pot numi așa, generația artistică Art Café. O șleahtă de boemi care au reușit să-și pună amprenta pe cultura Sibiului de atunci. Nu aveam mijloacele de comunicare de acum, singura metodă prin care te puteai exprima, în afară de cea pur artistică, era să fi prezent fixic și să-ți comunici punctul de vedere. Bine, cu cât înaintam în noapte și în sticle, cu atât punctele de vedere deveneau mai neclare.
De 12 ani locuiești la Lille. Cât de lung a fost procesul de acomodare și ce influență a avut asupra ta ca artist traiul în Franța?
Nu m-am acomodat nici acum. Cred că cel mai mare câștig pe care mi l-a adus plecarea din țară e faptul că m-am apropiat mai mult de România. De România așa cum vreau eu să o văd sau așa cum mi-o amintesc și care se regăsește cumva în majoritatea picturilor mele.
Cu experiența anilor petrecuți în Franța, ce schimbări crezi că ar trebui să se întâmple în Sibiu pentru ca arta contemporană să fie (mai) vizibilă, (mai) apreciată?
Cred că Sibiul se mișcă destul de bine la nivel cultural. Sunt privilegiate, e drept, alte arte înaintea celor plastice. N-ar strica totuși mai multă vizibilitate pentru demersurile tinerei generații. Sunt mulți artiști tineri foarte buni în Sibiu. Câștigă tot mai multă notorietate în Franța demersurile artistice pentru publicul care altfel n-ar avea acces la artă. Nu s-ar duce să vadă o expoziție. Atunci vin artiștii în locurile, hai să le zicem defavorizate cultural, și se exprrimă. Interacțiunea e surprinzătoare. Cel mai des, aceste prioecte sunt susținute din bani publici. Poate n-ar strica niște încercări de acest gen și aici.
Picturile tale aduc, de cele mai multe ori, în prim plan mari personalități ale lumii, prieteni sau scene cotidiene. Către ce aspecte ale societății privești în timpul procesului de creație?
Am făcut, ce-i drept, câteva portrete ale unor oameni cunoscuți care sunt și vor rămâne importanți pentru mine. Mă refer la Radu Paraschivescu, Alifantis, Tudor Gheorghe, Marius Florea Vizante, Cristi Minculescu, Răzvan Exarhu, Silviu Petcu, etc. Pe mine și acum mă surprinde faptul că au fost atât de apreciate de ”muze”, căci la muze au ajuns. La muzee, probabil ulterior. Cel mai mult lucrez după fotografii de-ale mele sau făcute de prietenii care mă lasă, cu generozitete, să le folosesc. Ulterior le recompun, înainte să mă apuc de pictură. Îmi plac scenele mărunte, de viață simplă, dar care trezesc anumite instincte comune unui anumit grup social. Lucrez acum la un proiect pe care l-am numit ”Moștenirea lui Pavlov sau Perspectivă albastră asupra unui viitor presupus roz”. Transpun în el imagini care, cel puțin pentru mine, au o importantă încărcătură emoțională. Bucăți de memorie din perioada copilăriei în care totul era uniform. Un fel de monade ale comunismului la care cei din generația mea reacționează ca și cățeii lui Pavlov. Salivăm cu un fel de durere nostalgică.
Observi diferențe în felul în care picturile tale sunt privite și percepute de publicul din România față de publicul din Franța sau din alte țări în care expui?
Cu siguranță! Ceea ce pentru noi e firesc, face parte din cotidian, pentru publicul occidental e exotic. Iar scenele din timpul revoluției sau al mineriadelor, pentru ei sunt șocante. Noi ne-am obișnuit cu ele. Trăim cu ele. Pe de altă parte, simt că publicul, cel puțin din Franța și Belgia, e mult mai avid după artă. Nu cred să fi intrat în vreo casă de pe-aici care să nu aibă cel puțin o lucrare de artă pe perete sau pe mobila din salon.
Interviu de RĂZVAN SĂDEAN
Foto: Ciprian Muntiu
