Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 13/01/2023
Muzică Zile si Nopti

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Alina Bălan De Alina Bălan
Comentarii Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică Share Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică


Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Deși platformele de streaming au înghesuit, poate puțin, muzica, faptul că poți da play oricând vrei la o piesă care vorbește pe sufletul tău, în orice moment al zilei, e fascinant. Artiștii sunt conștienți de dorința noastră de a rezona, de instinctul nostru primar de a găsi oameni care ni se aseamănă, așa că se lasă în văzul tuturor, exact așa cum sunt ei, vulnerabili.

Astăzi vorbim cu și despre Rockabella, o trupă construită minuțios, din dorințe nefiltrate de a crea muzică și de a răsuna live, care distribuie oamenilor în nevoie, cântece-poveste, despre momentele care ne transformă. Din punct de vedere auditiv, nu lipsesc nici influențele art-rock, pop și alternative. Această descriere atent detaliată stă în fruntea noului lor album, intitulat cu una dintre dorințele cele mai nestăpânite ale societății, aceea de a fi INvulnerabili. Așadar, cu această ocazie, am intrat într-o conversație cu Teodora Moroșanu, solistă și compozitoare în Rockabella, despre vulnerabilitate, artiști, artă, muzică și povești.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Cum și de ce s-a format Rockabella?

De ce? Da, cred că asta e întrebarea cheie pentru Rockabella. A pornit de la o nevoie personală cumva. Proiectul anterior trupei Rockabella a încetat prin 2009 și eram la momentul ăla convinsă că am încheiat socotelile cu zona de muzică. Eram obosită și cătrănită, însă nu a durat foarte mult. Cred că au fost 6 luni de când am încheiat treaba cu trupa de dinainte, cu Evo, până la momentul la care am scris un nou cântec. Deja prin 2010 începusem să scriu cântece fără a avea neapărat un plan de cum le voi cânta. Soțul meu a început să asculte câteva din cântecele astea și a zis bă, eu cred că trebuie să ne apucăm să le punem sub o formă, că tu scrii în continuare și sunt cântece faine, merită să le găsim o formă. Și atunci neliniștea mea legată de a nu face muzică sau a-mi trăi viața fără asta, a dat naștere proiectului Rockabella. L-am pus pe picioare abia în 2011, când ne-am găsit doi colegi cu care să pornim la drum. De atunci și până acum formula s-a schimbat de multe ori, dar eu îl văd ca pe un proiect care nu este atât de mult despre oamenii care vin în proiect, cât e mai mult despre o stare de spirit, o nevoie. Oamenii vin și explorează chestii și apoi merg mai departe sau rămân, treaba asta o văd ca pe o chestie mișto, pentru că proiectul e mai mare decât suma părților și se hrănește cu toată inspirația și cu toată munca fiecărui om. Proiectul, în momentul ăsta, e în formulă de cvintet și suntem foarte încântați că oamenii de acum sunt aici de ceva vreme și am scris albumul ăsta integral împreună.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Rockabella îmbină influențe art-rock, indie pop și alternative, așa vă descrieți în general, ca stil muzical. Totuși, ce adjectiv simplu, comun i-ai atribui stilului vostru muzical? Un cuvânt pe care în general nu l-ai pune neapărat lângă un gen de muzică.

Asta e o întrebare foarte bună. Noi ne-am jucat la un moment dat cu treaba asta cu adjectivele și am ajuns noi la 3, care ni se par nouă că reprezintă ceea ce facem și nu e doar legat de muzică, căci avem tot felul de proiecte care sunt un pic mai ample. Atunci, ca să încercăm să le ținem în frâu cumva, noi am încercat să le descriem. Cele 3 atribute ar fi conceptual, în sensul în care muzica începe de la o idee și ideea aia o procesăm în tot felul de contexte, până simțim că ajungem la rădăcină, rafinat, pentru că încercăm să dăm atenție detaliilor și fiecare dintre noi, oricât de mică ar fi contribuția la un anumit proiect, încercăm să facem treaba să fie cât se poate de bine. Cel de-al treilea ar fi curajos sau îndrăzneț, dar din nou, atributele țin mai mult de o stare de spirit și de un fel de a face lucrurile, un drive. Treaba legată de curaj și îndrăzneală izvorăște din nevoia noastră de a ne cunoaște mai bine, de a ne provoca să ne punem în situații care ne fac să creștem și cumva, poate neintenționat, asta îi ajută și pe cei din jurul nostru să fie deschiși.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Care sunt inspirațiile voastre muzicale, sau ale tale, bănuiesc că fiecare vine cu background-ul personal?

Absolut. Fiecare dintre noi avem inspirații și influențe din cele mai diverse și cred că asta e și magia. Pentru mine, printre cele mai vechi influențe și cele mai adânc înrădăcinate, aș zice că ar fi trupa Audioslave, e cea care îmi place foarte mult, îndrăznesc să zic mai mult decât Soundgarden, că zona aia de grunge e puțin înaintea awakening-ului meu muzical, așa că Audioslave sunt unele dintre cele mai puternice influențe. Pe lângă asta, ca și performance vocal și prezență, trebuie să o amintesc pe Anouk, care este o somitate în zona asta și maybe the first, cumva, care a atins și zona de pop și de art-rock și s-a coagulat așa ca o imagine în mintea mea. Din proiectele mai recente, cea care mă ghidează ca un far este Florence Welch, pentru că, deși muzica este foarte mult despre sensibilitatea ei, în același timp nu este, este much more than that. Reușește să vorbească cu vocea unei generații, dar și face asta într-un fel în care nu compromite arta sub nicio formă, e clar că ea e pe primul loc și asta îmi place foarte mult.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Să vorbim și despre noul vostru album – [In]vulnerabili. De la ce piesă a plecat, cum s-a construit?

Cred că a plecat de la Arată-te. Eu nu am o memorie foarte bună, cronologic nu sunt exactă, dar îmi vine să spun că totul a plecat de la piesa asta. Arată-te e despre un moment foarte specific, majoritatea cântecelor pe care le facem vin dintr-un moment foarte real, nu sunt imagini inventate, sunt chestii trăite și pot să dau detalii la un pahar de vin. În muzică încerc să le fac puțin mai visătoare, dar ele sunt foarte concrete. Arată-te e despre un moment din viața mea în care am simțit chestia asta, că era deopotrivă foarte acoperită și foarte ascunsă și în același timp extrem de expusă și vulnerabilă. Așa a început călătoria spre întrebarea ce înseamnă să fii vulnerabil în fața cuiva, cum arată treaba asta și ce îți face?, cum e când ești vulnerabil în fața persoanei nepotrivite? Întrebarea care pulsa mereu in the back of my mind era ce înseamnă să fii vulnerabil, cum e? Îmi puneam întrebarea față de mine însămi. Ok, eu sunt foarte deschisă și vorbesc mult și foarte franc despre niște lucruri, dar sunt cu adevărat vulnerabilă, arăt tot ce trebuie sau doar o mască, care îi lasă pe oameni să simtă că au primit ceva, dar nu până la capăt? Și de acolo a început întreg journey-ul albumului, dar realitatea e că habar nu aveam în ce ne înhămăm. Eu am scris Arată-te înainte de pandemie, am filmat videoclipul în februarie 2020 și a trebuit să amânăm lansarea până în mai 2020, când am făcut-o online. Când am scris-o, habar n-aveam cât de mult va trebui să  trecem prin această vulnerabilitate. Munca la acest album a fost un fel de narator al timpului, în decursul pandemiei, în viețile noastre au fost momente foarte grele, am pierdut oameni extrem de importanți și nu din cauza pandemiei, ea a fost doar un fundal. Noi spunem mereu că albumul ăsta e foarte iubit și în același timp, nu, pentru că ne amintește de momente grele și de curajul de a găsi o cale. Și nu numai de a merge mai departe, pentru că suntem obligați să facem asta, dar de a păstra vie dorința de a face artă, lucru la care e foarte simplu să renunți.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Laitmotivul acesta al vulnerabilității, vine și dintr-o dorință de a vedea mai mult asta în lume sau e doar un proces interior?

Sunt ambele. O trupă e ca o căsnicie în 5, e greu de tot câteodată, dar și foarte frumos când reușești să-ți iasă. Trebuie să te bucuri totuși de ambele momente și să înveți din ele. Fără sinceritate și vulnerabilitate absolută față de oamenii ăștia cu care facem chestia asta, cu care ne asumăm discurs și investim efort, lucrurile se frâng repede. De aceea, am fost forțați să fim vulnerabili unii cu ceilalți, pentru că albumul era obiectivul. Pe de-o parte a fost un obiectiv interior de a găsi curajul să spunem lucrurilor pe nume, iar pe de altă parte, noi suntem un proiect independent și asta înseamnă că atingem toate laturile creșterii unui proiect și ne luptăm foarte mult să ne arătăm așa cum suntem, să aducem oameni către proiectul nostru. Ne luptăm cu un joc al percepțiilor și al iluziilor și trendurile se schimbă, despre cum trebuie să te prezinți și ce trebuie să faci, algoritmul se schimbă, nimeni nu-l știe, și la un moment dat eram foarte frustrați de ideea asta că ce vedem și ce se întâmplă sunt lucruri complet diferite. Vedem artiști și proiecte care by numbers sunt spectaculoase, nu știm dacă asta e adevărat, și vedem proiecte care sunt foarte mișto și foarte true și care by numbers parcă au un eșec și ar trebui să se lase toți de meserie, și când intri mai deep în proiect spui doamne, ce se întâmplă aici, ăștia sunt niște oameni care fac lucruri foarte mișto. Și live-ul poate fi cu totul diferit, știi, intri pe profilele de expunere și vezi niște vanity numbers de înnebunești și te duci live și nu simți nimic. Atunci ne-am dat seama că artiștilor le e foarte greu să-și arate vulnerabilitatea, căci vulnerabilitatea lor, de multe ori cea mai mare, este că sunt sau nu plăcuți de public. A fost o revoltă împotriva acestei nevoie de a fi plăcuți, de a fi populari și de a avea rezultate bune la numere, ca să zic așa.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

De ce crezi că își doresc oamenii să fie invulnerabili? Mi se pare că ne și proiectăm această dorință. Poți vorbi despre oamenii din industrie, dacă tot ai început cu acest subiect, sau oameni în general.

Noi am plecat cu titlul albumului, Invulnerabili, exact de la jocul ăsta de vulnerabil-invulnerabil și ne-am dat seama că noțiunea asta e foarte atrăgătoare pentru oameni. Și pentru noi a fost și poate e de multe ori. Lucrurile s-au schimbat atât de mult și atât de repede și într-un fel pentru care absolut nimeni nu avea un plan, încât vrei să crezi că ai această superputere de a rămâne în picioare, drept, indiferent de ce se întâmplă în viața ta sau în lume. Mă gândesc la blocurile alea pe care le construiesc oamenii în Japonia, zgârie-nori, că adevărata lor forță de a rezista mișcărilor tectonice nu este că sunt extraordinar de puternici și rigizi, ci faptul că sunt flexibili și se pliază după mișcare. E atrăgătoare ideea de putere, pentru că dă iluzia controlului, but there is no such thing, e doar o iluzie. Singura chestie de care putem fi siguri pe lumea asta e că nu putem fi siguri de nimic. Noi am vrut să atragem un pic atenția, să pornim conversația cu acest cuvânt, invulnerabili, care e foarte atrăgător, și de acolo să punem întrebarea ce e în spatele lui, de fapt. E ceva care e de nemutat, e ceva care e foarte fix și nimic nu-l atinge sau e un fel de a vedea lumea, care se apleacă în schimbările astea și goes with the flow?

Povestește-mi un pic și despre videoclipul piesei Invulnerabili, e un concept interesant acolo.

Toată faza asta cu arta colaborativă și cu hai să creăm împreună s-a născut prin 2021, când am lansat Năluca. Din artwork-ul acelei piese am făcut o pagină enormă de colorat și oamenii care au venit la concertul nostru din Expirat au primit carioci pentru a o colora. De acolo, Năluca a fost licitată, iar fondurile s-au dus către fundația Leaders. Acum, fast forward, ne gândeam ok, piesa asta este despre curaj, despre forța de a spune lucrurilor pe nume și de a te privi direct în față, că din asta vine putere și vulnerabilitate, cum facem să spunem asta? Și am avut nevoie de acest împreună. Așa că, în studioul nostru în care repetăm, zona noastră de creat, am amenajat un fel de loc de joacă pentru oameni creativi și am echipat spațiul cu tot felul de chestii, instrumente muzicale, lut, culori, și am invitat câțiva oameni apropiați ai trupei să intre în spațiul ăsta, unde erau singuri, dar erau filmați, să asculte piesa pe repeat și dacă îi inspiră, să realizeze ceva. Ce am observat, oamenii care au intrat în spațiu, după câteva minute de disconfort, treceau de spațiul ăla și mergeau instinctiv către joacă sau o formă de artă, care sunt de fapt combinate. Ba începeau să danseze, ba să scrie, să deseneze, pentru mine a fost fantastic să privesc ca experiment trecerea asta de la disconfort, la curiozitate, la o transă creativă, proces în care mă regăsesc și eu atunci când scriu. Nu cred că trebuie să te numești artist ca să faci asta, e ceva fun și te conectează cu tine. Am adunat de la acest proiect o serie de lucrări, pe care le-am pus la licitat pe rockabella.ro, iar fondurile se vor duce către Asociația Aluziva, care ajută copiii din mediile defavorizate, iar una dintre acțiunile la care vom contribui și noi este echiparea unei biblioteci pentru copii pentru secția de oncologie pediatrică de la Spitalul Fundeni. Oamenii au venit în proiectul ăsta, au fost creativi și vulnerabili pentru a crea, iar ceea ce vrem noi să arătăm e că e forță în arta asta, e doar o chestie de a o face, iar ea își găsește calea de a ajuta cumva. Doar privind-o, deși pare puțin, nu e, pentru că un tabloul, un cântec, o poezie, ne face să vibrăm, dar nu e doar atât, și trebuie doar să ne dăm voie.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Știu că tu ai și alte pasiuni, legate de pictură și sculptură. Cum ai început aceste pasiuni, există oameni care nu au curajul să înceapă ceva nou, pentru că pleacă de la premisa că nu vor fi niciodată profesioniști?

Îți dau un exemplu. Nu mai știu unde am auzit chestia asta, cred că am reprimat. A zis cineva, că să fii muzician profesionist sau serios, înseamnă să câștigi bani din asta, iar asta mi se pare complet contrar a ceea ce înseamnă de fapt. Bine, am pus acest profesionist, dar nu cred că mai e nevoie să pui partea aia de artist, dacă ai spus profesionist egal bani, that’s it, dar asta este o parte din viață, care nu are de-a face cu partea artistică și creativă. Momentul în care noi încercăm să le combinăm, punem pe arta noastră povara de a ne plăti întreținerea, iar ea nu merită asta. Arta noastră se naște când suntem foarte mici și e o formă de a înțelege lumea, când limbajul nostru e foarte limitat, dar imaginația e foarte mare. Asta e poate cea mai mișto superputere a noastră. Când ne facem mari, nu o mai privim așa și spunem că dacă eu știu să fac treaba asta, atunci ar trebui să-mi plătească și facturile și sadly it’s not that anymore. Nu mai e o lume a imaginației și a autodescoperirii. Eu am făcut sculptură la liceu, domeniu din care la noi e cel mai greu să make a living, nișa e extrem de restrânsă, iar compromisurile foarte mari. Când a trebuit să îmi aleg facultatea, mi-am pus aceeași întrebare și am pus povara facturilor mele la telefon pe arta asta a mea, pentru că așa trebuie și atât știam la momentul respectiv. Am ales să nu fac asta mai departe, lucru care a venit cu traumă și povară, pentru că m-am rupt din mine cumva și ani de zile am încercat, fără să îmi dau seama, să mă întorc la ceea ce trebuia să fac de fapt. Cred că aici este capcana pentru artiști, facturile sunt datoria omului, iar datoria artistului e să facă artă. Dacă reușește să facă măcar asta puțin, e ok. Eu îmi trăiesc mare parte din viață făcând ceva creativ, dar nu e toată, am un job care îmi plătește cheltuielile și treaba asta mă liniștește și îmi permite să zic ok, când am terminat aici, my life force mă trimite către chestia asta de artă. Mulți artiști, simt eu, că își pun povara asta, și poate e o gândire limitativă, sau poate văd eu foarte puțin din spectru, dar explicația pe care o dau, o dau din experiența mea. Nu am unde să fug de artă și e datoria mea să-i fac loc în viața mea.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Descrierea trupei voastre spune că faceți cântece-poveste. Crezi că putem trăi fără povești, ne fac ele mai optimiști?

Nu cred că am putea trăi fără ele. Nu cred că am fi evoluat ca specie fără ele. Lumea e mare și plină de haos, iar poveștile distilează tot haosul acela în ceva, de care te poți agăța at any given time. Ele au capacitatea de a pune lucrurile și într-o lumină optimistă, dar ne fac optimiști dacă ne lăsăm să avem încredere că e ceva de învățat acolo. Când privești o situație traumatizantă, poți s-o privești ca fiind năpasta vieții tale, ceva ce numai ție ți se întâmplă și e catastrofă și gata, sau poți s-o vezi ca ok, mi se întâmplă lucrul ăsta. Ethan Hawke zicea o chestie foarte mișto: în mod normal nu ai nevoie de artă, poezie și povești, dar când ți se sfâșie lumea, primul instinct este să cauți în jurul tău, să vezi dacă a mai simțit cineva ce simți tu. Vei găsi treaba asta într-o poveste, în poezie, în artă. De cealaltă parte, la fel, dacă ți se întâmplă ceva fantastic, primul instinct e să te uiți în jurul tău să vezi dacă a mai simțit cineva ca tine. N-aș zice neapărat că găsim optimism, dar găsim o oglindă. Prin viu grai, de multe ori e foarte greu să exprimi ce se simte în interior, dar aici vin artiștii și pun într-un altfel de limbaj, în care te poți regăsi, și poți fi, eu spuneam nesinguri. Suntem asemănători și nesinguri.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Ce crezi că face o poveste captivantă?

O transformare. Trebuie să existe o schimbare și o transformare, astfel încât, să nu mai fi la sfârșit așa cum ai pornit. Dacă nu există o transformare în povestea aia, nu are sens să mi-o spui.

Știu că de la tine pleacă ideile creative pentru piese și aș vrea să te întreb ce înseamnă creativitatea pentru tine, e o sclipire sau un mușchi, care trebuie să fie antrenat?

E un mușchi în primul rând, care se antrenează, și câteodată, să zicem că tu ridici 10 kg și la un moment dat, se întâmplă ceva, și ridici 25. Totuși nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă nu ai fi ridicat zilnic 10 kg.

E vorba și de consecvență.

Exact. E un mușchi care se creează și din când în când îți dă acces. Eu scriu lucruri, și sunt sigură că și alți oameni, și le descopăr semnificația, rădăcinile multă vreme după ce le-am scris, pentru că nu sunt în momentul ăla cu mintea conștientă. Eu m-am antrenat, am scris, am scris și la un moment dat, mi-a dat voie la ceva care era mai profund decât eram eu conștientă, mai mare, mai mișto, și pentru momentele alea te antrenezi. Dar nu știi, în momentul ăla nu conștientizez ce scriu. Apoi îmi zic ah, ce tare a fost faza asta și mă mir. Dar realitatea e că depun eforturi în fiecare zi, cât pot.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Care e povestea unei piese de pe noul album, pe care abia aștepți să o asculte oamenii? Povestea poate fi atât din exterior, cum s-a ajuns la acel cântec, cât și povestea din interiorul lui.

O să aleg Fără răspuns, care e ultima piesă de pe album și poate cea mai aerisită. Țin minte o dimineață la mine în dormitor, acolo prind soarele dimineața, eram într-un context dificil la momentul respectiv, și m-am trezit dimineața și am văzut razele acelea, care, chiar dacă pare un clișeu, pe mine mă ajută dimineața, și am avut momentul ăsta de băi, dar dacă nu am niciun răspuns și nu știu cum s-o fac? Ce fac când nu știu ce să fac? Și mi-am spus că nu faci nimic, stai, rămâi în clipa aia și lucrurile se vor arăta și eventual vei ști ce să faci. Dacă nu știi acum ce să faci, there’s no point in looking, stai în clipa asta puțin, scriind piesa mi-am amintit, liniște, un pic de soare, acceptarea că n-ai toate răspunsurile și e ok. Mereu când scriu am aceste amintiri foarte concrete, cu momentul, locul, chipul. Eu consider Fără răspuns ca fiind piesa bijuterie de pe album, o ador, e piesa în care eu, vocal, sunt cel mai puțin prezentă, dar care mi se pare că pune punctul exact unde trebuie întregului album.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Voi aveți și un blog, pe care am văzut că ești destul de activă. În ce moment a apărut el și cum ai reușit să te lași atât de descoperită în ceea ce scrii acolo? Mi se pare că piesele au și latura asta de a acoperi cumva, ca să fie totul mai liric, în comparație cu scrisul pur și simplu, care e mult mai direct.

Am început să scriu într-o versiune mai veche a acestui blog, care nici nu știu dacă mai există, chiar la scurt timp după ce am format trupa. Pe vremea aia, încercam să scriem albumul World Outside și procesul ăla mi se părea unul foarte complicat și laborios. Am început să povestesc despre asta și aveam senzația că oamenii din jurul nostru au senzația că totul e minunat sau că e o copilărie. Aveam o serie de postări, se numea Prin gaura cheii de la sala de repetiții, și povesteam super sincer, spuneam ce a fost complicat, ce a fost ușor, fără să spăl rufele în public, dar asta erau, niște struggle-uri reale de a lua decizii și alte întrebări.

Eu am trăit cu acest mit al rockstarului, care era ca o ființă mitologică, undeva departe, un fel de semizeu, care a avut the right circumstances și doar un mic punct vulnerabil. Era magie acolo, și am observat că noi eram hrăniți să ne dorim acest complex de împrejurări care nu se mai poate repeta și nu îndrăznești să aspiri, dar totuși ăla să fie etalonul vieții tale ca artist. Mi s-a părut cumva perversă chestia asta și nu se știau dedesubturile. Erau la un moment dat niște documentare pe VH1, cu behind the scenes, dar și acolo erau glamorized. Am zis că eu nu am nicio pretenție să am cuvântul ăsta star asociat cu mine, dar sunt muzician și știu că se creează o distanță între muzicieni și oamenii care ne ascultă și că acea distanță nu o poți închide, decât dacă ești super brutal de sincer.

Când m-am apucat de cântat într-o trupă, la 16 ani, eram înconjurată de băieți, nu mai era nicio gagică prin preajmă, iar toate reperele mele locale erau ori bărbați, ori nu erau din România, nu trăiau în lumea mea. Încercam să caut un model după care să mă ghidez, pentru că o gagică de 16 ani printre bărbați, devine o tipă foarte băiețoasă și foarte mascată, invulnerabilă. Dacă acum e o puștoaică la fel ca mine și ar vrea să se uite în jur, bă e vreo artistă care face puțin din ce fac eu? Și mă găsește pe mine, ca să citească crudul adevăr, să simtă că poate să vină către mine, că nu există o distanță și că dacă o pot ajuta cu ceva, sunt acolo.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Ce înseamnă pentru tine succesul? Întrebarea e inspirată de una dintre postările tale de pe blog.

Mie nu îmi place cuvântul ăsta în mod deosebit, e foarte încărcat. Pentru mine înseamnă să pot să fac ce fac acum. Am învățat despre mine că sunt genul de muzician și artist pentru care nu e suficient doar să facă arta, trebuie să o și dea mai departe, e o parte foarte importantă. Unii muzicieni sunt absolut satisfăcuți și ok cu ei înșiși dacă doar cântă ei cu ei și nu arată nimănui. Eu am nevoie și de latura asta, pentru că, nu știu, poate nu eram ascultată când eram mică, dar am nevoie de această comunicare. Dacă pot face asta constant, pentru mine e egal cu succesul.

Rockabella s-a născut în 2011, înainte de trupă am cântat încă de prin 2004. Sunt mulți ani de muzică și să nu spun gata, am 36 de ani și e momentul să atârn chitara în cui și să-mi văd de viața mea, că e momentul să mă fac mare. Viața mea de om mare presupune multă muzică și artă, și asta mi se pare incredibil. Am crescut într-o familie în care taică-miu fiind muzician, era blamat. Era un act de iresponsabilitate, nu era subversiv, deși era din Cenaclul Flacăra, acolo erau niște arome de revoltă. Dar la noi în bloc, la noi pe scară, să fii muzician era un act de abandon al familiei. Eu am acum un flăcău de 10 ani și pentru mine să fiu muzician e un act de iubire față de mine și față de copilul meu și de oamenii din jurul meu și pot să fac asta.

Dialog cu TEODORA MOROŞANU (Rockabella) | Despre vulnerabilitate artistică

Știu că ai avut și un panel la Mastering the Music Business, pe tema mental health în contextul industriei muzicale și voiam să te întreb ce anume te ține pe tine cu picioarele pe pământ?

Fi-miu și terapia. Terapia m-a ajutat să mă întorc spre muzică, în momentul în care nu credeam că mai am resurse pentru altceva și mi-a dat niște unelte: să mă raportez la mine, să îmi definesc niște lucruri. Nu prea mă uit pe social media, recunosc, și poate nu e un lucru bun, dar în realitate e că ce încerc să fac și să fiu mai bună în treaba asta, postez, comunic, dar nu verific cum merge. Dacă primesc un mesaj sau comentariu, reacționez, dar când închid aplicația, e for a while. Dacă stai să verifici câte like-uri ai mai primit, te întorci într-un spațiu în care te măsori cu o unitate de măsură care nu are nicio legătură cu cine ești de fapt și te îndepărtează de la scop.

Lucrez mult cu mine, am avut dintotdeauna performance anxiety, deși cine mă cunoaște și vorbește cu mine crede că e imposibil. Motivul pentru care sunt foarte deschisă și volubilă este că m-am luptat cu tracul toată viața și încerc să folosesc tot felul de unelte de dezvoltare, să studiez mai inteligent, să meditez. Nu e un singur secret care te ține grounded.

Interviu de ALINA BĂLAN

Foto © Cristina Oltean

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută