Cele mai recente premiere de la TNB, ambele remarcabile, Bolta cerească, dramă de epocă ce trimite deopotrivă la 12 oameni furioşi şi la Vrăjitoarele din Salem, în regia lui Gelu Colceag, şi Creatorul de teatru, repunerea în scenă de către Alexandru Dabija al antologicului spectacol cu Marcel Iureş de la Teatrul ACT din anii 2000, au un numitor comun, pe ALEXANDRA SĂLCEANU, actriţă a Naţionalului bucureştean care impresionează în două roluri de factură radical diferită, cel al unei condamnate la spanzurătoare în anul apariţiei cometei Halley şi, respectiv, al fiicei unui om ce caută absolutul în arta teatrală.
Până să fie cooptată în echipa TNB şi să devină în 2016 Miranda în Furtuna lui Shakespeare, încă din anii de studiu la UNATC, Alexandra şi-a dovedit talentul şi versatilitatea ca actor independent în proiecte semnate de regizori precum Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Cristache, Iarina Demian, Andrei Grosu sau Lia Bugnar, pe scenele Godot sau Metropolis, la ONB sau Teatrul de Operetă.
Cât despre pasiunea şi dedicarea pentru profesie, e suficient să amintim că Alexandra Sălceanu e parte a distribuţiei în mai mult de zece spectacole din stagiunea curentă a Naţionalului, dintre care aceste noi montări se constituie cu certitudine în must-see-uri pentru iubitorii teatrului.
Alexandra, în Bolta cerească joci o femeie judecată pentru crimă în 1759. Ce are de spus o piesă scrisă recent, pe un subiect aparent vetust, publicului din secolul XXI… de ce ar merita să o vedem?
Pentru că subiectul nu este unul despre care să poţi spune că e politic sau social, ci este unul profund omenesc, este vorba despre ființa umană. Că e la 1759 sau în 2022, n-are importanţă… cred că suntem mânați, până la urmă, de aceleași impulsuri și suntem în aceeaşi căutare permanentă de a încerca să găsim un sens în viață. Cred că despre asta e vorba, nu e vorba de perioadă.
Tocmai, personajul ăsta, Sally Poppy, pe care îl interpretez, mi se pare că este o vizionară. Textul [piesei, în original] este mai lung, nu o să vedeți chiar toate scenele, dar sunt foarte multe momente în care fata asta, o fată fără educație, crescută vai de steaua ei, spune niște adevăruri profund umane pe care, poate, alte persoane erudite și studiate nu ar fi capabile să le exprime atât de bine, tocmai pentru că este foarte conectată cu natura profund umană.
Fiind amplasată în perioada respectivă, piesa are și un substrat religios, dar mie mi se pare că Sally îl înțelege pe Dumnezeu așa cum foarte puțină lume consider că reușește să-l înțeleagă. Şi o face cu toată ființa ei! Îi spune de altfel soțului ei, la un moment dat, că Dumnezeu nu-i acolo sus, e în noi, e în jurul nostru și în tot ceea ce respiră viața și înseamnă viață…
În direcţia asta trimite şi titlul piesei, Bolta cerească?
As above, so below. ‘Precum în cer și pe pământ’, asta e în română. Da, cred că poate și de asta acțiunea e plasată în anul și în epoca respectivă, pentru că, deși avem la dispoziție atât de multe instrumente și cunoaștem atât de multe lucruri despre lumea fizică în care trăim, practic, ni se pare că suntem mai rupți de realitate și de natură ca oricând. Cred că asta e metafora.
Până la urmă, cine este, de fapt, Sally Poppy? Ce idee ţi-ai făcut despre personalitatea personajului, dincolo de profilul ei de presupusă criminală?
Mă rog, nu pot să divulg foarte multe, dar vă invit să o vedeți. Cine e Sally Poppy? Un om ca noi toți, dar un om care nu a avut parte de o familie, nu a avut parte de o iubire, nu a avut parte de niște experiențe și niște feedback-uri pozitive în viața ei. Pentru că mi se pare că, dincolo de personalitatea noastră, experiențele din exterior ne șlefuiesc foarte mult reacțiile… caracterul, de ce nu?
Cred că e o piesă care, cumva, trage semnalul ăsta de alarmă, că suntem foarte răi și foarte egoiști și poate, nu știu, dacă am încerca să avem un pic mai multă bunăvoință cu noi și cu cei din jur, mai ales cu cei din jur, s-ar putea ameliora niște simptome ale acestei societăți bolnave. Sunt foarte multe traume pe care nu știm să ni le gestionăm și nu că nu știm, dar nici nu primim sprijinul, pentru că nu poți face asta de unul singur. Omul este un animal social. Nu suntem toți sihaștri, făcuți să fim capabili să ducem o existență solitară.
Trecem la Creatorul de teatru, a doua colaborare a ta cu Alexandru Dabija după Viforul, tot la TNB. Cât de solicitantă a fost pregătirea acestui rol inedit… cu destul de puține replici?
Cum să-ţi spun? Nu cred că un rol ține de numărul de replici, ci de viața pe care reușești să o transmiți și să o conții în partitura pe care o ai de realizat. Mie îmi place foarte mult spectacolul ăsta, îl iubesc din toată inima. În primul și în primul rând, mi-a plăcut foarte mult atmosfera de lucru, una extrem de creativă, foarte relaxată… mi-am dat astfel seama că se poate crea și așa, că nu trebuie doar să fim hăituiți tot timpul și să fim stresați, putem să fim și relaxați.
Domnul Dabija a știut să ne conducă foarte, foarte bine și cu foarte multă dragoste. Ca să nu mai vorbesc de domnul Iureș, care este un exemplu pentru mine, nu doar artistic, ci și ca personalitate și ca structură, ca opțiuni de viață. Mi se pare foarte util modul lui de a fi, pentru că e generos… atâta vreau să zic, este un om generos.
Dumnealui a mai jucat rolul ăsta și a mai făcut spectacolul în altă distribuție [Marcel Iureş a primit premiul UNITER încă din 2002 pentru rolul lui Bruscon din Creatorul de teatru, în montarea lui Alexandru Dabija de la Teatrul ACT – n.r.] şi, după ce joci 20 de ani un spectacol, îți intră în reflex anumite lucruri, ori nicio secundă, cu nimeni din distribuție, nu a încercat să ne conducă înspre ce fusese construit în prealabil și ne-a încurajat pe fiecare să venim noi cu propunerile noastre și cu… nebunia noastră personală.
Încurajări de care nu are parte personajul tău, actriță de nevoie, nevoită să-i suporte toanele tatălui ei, jucat de Marcel Iureş. În realitate, cât de mult ai fost tu încurajată să apuci calea actoriei?
Inițial a fost o respingere totală, dar, până la urmă, am avut mare noroc de sprijin din partea familiei mele. Am fost un caz norocos, ca să spun așa, fiindcă, totuşi, nu cred că aș fi reușit fără sprijinul părinților mei. Care, altfel, mă voiau la Drept sau la Psihologie. Tata voia Drept, mama voia Psihologie şi le-a luat ceva ani să accepte că eu sunt în teatru. Nu au făcut-o însă niciodată pentru că n-ar fi crezut în mine, ci din cauză că, nefiind în breaslă, nu știau care ar putea fi evoluția unei persoane în domeniul ăsta. Au făcut-o din neștiință și din spaimă.
În Creatorul de teatru, Bruscon urăște teatrul de stat, dar se plânge de condiția de independent. Până la TNB, jumătate din viața ta profesională, aproximativ șapte ani, ți-ai petrecut-o pe scena independentă. Vorbește-mi de plusurile și minusurile de a fi de o parte sau alta a baricadei.
Diferențele sunt multe. Hai să o iau cronologic. În primul rând, atâta timp cât am activat în teatrul independent, a fost dificil să găsesc proiecte. La fel de dificil pentru fiecare dintre actori, cred, era faptul că eram plătiți din încasări și, prin urmare, trebuia să ne ocupăm și de promovare, și de recuzită, de absolut tot… ca familia lui Bruscon. Pentru mine, toate astea erau destul de stresante, eu, ca structură, nefiind foarte sociabilă.
Nu sunt foarte adaptată în zona asta de social media, nu îmi face plăcere să fac postări… nu e în structura mea. Înțeleg că inteligență înseamnă adaptabilitate și atunci mi-am făcut şi eu conturi, dar nu sunt atât de inteligentă, încă. Pe de altă parte, era bine era că puteai să-ți alegi întotdeauna proiectele, oamenii, și consider că aveam într-adevăr o mai mare libertate și flexibilitate în ceea ce privește timpul și viața personală.
O problemă rămânea însă, evident, cea financiară. Faptul că nu ai un venit lunar sigur nu mi se pare că ajută foarte mult un artist. Am înțeles că arta nu aduce bani, dar nu cred că poți să faci ceva doar de plăcere, cred că trebuie un echilibru în absolut toate domeniile vieții. Drept urmare, ca actor angajat, m-am bucurat de această chestie cu salariul. Mă rog, sigur că îmi plăteam şi înainte pensia și asigurarea de sănătate, făceam toate lucruile astea birocratice, dar era foarte complicat şi, de când sunt angajată, măcar am liniștea asta.
Iarăși, ce m-a ajutat foarte mult, a fost faptul că am intrat în contact cu mai mulți regizori, cu mai mulți actori, cu mai multe proiecte, decât atunci când eram actor independent, adică am avut o “plajă de desfacere” mult mai largă. Minusuri, acum? Hmm… că nu prea mai am timp de nimic. Sunt foarte recunoscătoare că joc dar cred că am tras un pic cam mult de mine în ultimii ani și revin astfel la ideea de echilibru.
Cum nu ai timp de nimic? Anul ăsta ai jucat și în comedia Eu te cred, da’… tu mă minți!.
Da, dar este un proiect mai vechi, de dinainte de pandemie. E un proiect foarte drag mie și, uite, un tip de teatru independent… mai relaxat, pentru că o avem pe Monica Davidescu, care este foarte, foarte bine organizată și ne-a scutit pe noi de multe, multe bătăi de cap.
Presupun că, la început de carieră, opțiunea pentru a fi actor independent nu a fost deliberată. Cât de greu a fost să te impui profesional?
Cred că a fost foarte greu. Spun ‘cred’ fiindcă, sinceră să fiu, nu știu încă ce părere să am, nu știu ce concluzie să trag. Cred că mai am nevoie de un pic de timp să analizez lucrul ăsta. Nu-mi dau seama încă dacă regret sau nu. Sunt momente în care regret că am făcut-o și sunt momente în care sunt conștientă că aș fi regretat să nu aleg calea asta. Repet, privind acum în urmă, cred că mi-a fost foarte greu, dar atunci nu simțeam asta, având și vârsta, având și impulsul dat de credință… n-am simțit că a fost atât de dificil.
Adică eram dispusă să fac orice, eram dispusă și să muncesc și să fac sacrificii. Mai ales cât am fost legată emoţional de Teatrul Metropolis, pentru că am jucat foarte mulți ani acolo. Apropo de teatrul independent, acolo era avantajul că nu trebuia să faci chiar totul de una singură, căci oamenii de acolo erau extraordinari și mi-e dor şi-acum de echipa aceea, de doamnele de la cabină, de oamenii de la sunet, de locul ăla și de colegii cu care jucam. Era o atmosferă minunată, iar eu m-am simțit extraordinar de bine acolo, extraordinar!
Revenind la Creatorul de teatru, majoritatea cronicilor punctează că la acest spectacol se râde. E o comedie?
Eu nu cred că e comedie, eu îl percep ca pe un statement, ca să spun așa, al artistului frustrat. Frustrat pentru că observă că majoritatea nu poate să-l înțeleagă și nu-l va înțelege niciodată. Mi se pare că e vorba despre lupta dintre impulsul de a oferi şi de a schimba ceva profund în tine și în exteriorul tău și realitatea… care este o stâncă. Efectiv, mi se pare că Bruscon se aseamănă cu valurile mării care se izbesc de stânci. Erodează în timp, pe parcursul a milioane de ani, doar că noi n-avem milioane de ani, avem câteva secunde aici, pe pământ.
Dincolo de scenă, un statement al tău de dinainte de pandemie suna interesant: ‘Văd un viitor clădit pe moralitate, pe bun simț, pe loialitate… dar pentru asta trebuie învățăm să alegem, să ne alegem!’. Mai vezi acest viitor? Am învățat să alegem?
Foarte bune întrebări. Nu cred că am învățat să alegem… eu încerc să vorbesc în numele meu. Eu nu am învățat încă. Abia în ultimele șase luni – chiar dau un termen cronologic – am început să învăț să aleg, adică am început măcar să conștientizez că de mine depinde asta. Cât despre viitor, nu știu dacă îl mai văd așa. O să fiu sinceră, chiar dacă nu o să fie cu succes. Mă uit în jur și, nu știu, mi se pare că moralitatea este din ce în ce mai mult privită ca un defect și nu drept o calitate.
Bunul simț, dorința de a ajuta, toate valorile cu care eu am fost crescută… mi se pare că au ajuns non-valori. Sper să greșesc, dar nu știu încotro ne îndreptăm, chiar nu știu. Din punctul meu de vedere, nu cred că o să reușesc eu să mă schimb atât de mult încât să nu mai acționez în virtutea principiilor mele de viață. Exact cum zice Bruscon, că noi credem că ei înțeleg doar pentru că noi înțelegem, nici eu nu mai cred asta, că toată lumea e la fel ca mine doar pentru că eu gândesc într-un anumit fel.
În relația actorului de teatru cu publicul secolului XXI mai poate fi acesta relevant dacă îl înţelege sau vorbește de Kierkegaard, să zicem?
Of! Nu știu! Pentru că v-am spus, s-a răsturnat întreg sistemul de valori. Adică, înainte, faptul că puteai să știi măcar cine e Kierkegaard, să nu crezi că e vreun jucător de fotbal, era un avantaj, dar acum mi se pare că e același lucru, dacă știi sau nu știi. Cred că, de fapt, lucrurile astea se întâmplă dintotdeauna și pot mișca în măsura în care sunt receptori. Frumusețea este în ochii privitorului. Lucrurile astea există. Dacă ele mișcă sau nu mișcă, asta cred că nu ține neapărat de artist, cât ține de dorința individuală de a evolua și de a cunoaște.
Apropo de dorinţa de evoluţie, Funcţia curativă a teatrului în societatea contemporană este titlul lucrării tale de doctorat susţinută cu ani în urmă. Erai deja o actriță împlinită… ce-ţi mai trebuia încă o diplomă?
Nu eram așa de împlinită, nu jucam chiar atât de mult. Mărturisesc, iarăși, cu toată sinceritatea, că nu am știut în ce mă bag. Am fost, cumva, influențată de tatăl meu, care are formarea de intelectual suprem, să-i spunem așa, cu trei facultăți, de Matematică, Informatică și Geodezie la activ și doctorat și tot ce vrei tu. Sfătuită de el și pentru că eram foarte tânără, m-am hotărât să îl fac, dar nu îmi pare rău, fiindcă m-a ajutat foarte mult.
În primul rând, eu sunt extrem de emotivă, iar lucrul ăsta m-a obligat să învăț să îmi structurez lucrurile şi m-a ajutat inclusiv în construirea anumitor roluri… să știu de ce îmi vin anumite impulsuri, cum să mi le traduc și cum să le pot omogeniza într-o interpretare plauzibilă. Mi-a folosit foarte mult și m-a ajutat să văd lucurile din mai multe perspective, ceea ce cred că, în plan personal, e foarte important. Cred că realitatea este ca un diamant cu numeroase fațete și trebuie explorate cât mai multe dintre acestea.
Alexandra, ca actriță, ce înțelegi să dai și ce aștepți de la public?
De oferit, cred că am oferit întotdeauna tot ce am putut eu. Am încercat de fiecare dată să dau ce am eu mai bun în momentul respectiv și am tras de mine și am muncit și am trecut peste multe chestii ca să fac asta. Ce așteptări am de la public? Multe. Multe! Spun asta pentru că am fost recent la un spectacol, în calitate de spectator, și am avut ghinionul să nimeresc lângă un domn care m-a făcut să îmi doresc să nu mai merg niciodată la teatru.
Aș avea această așteptare… dacă tot vii, ai bunul simț să respecți pe oamenii care au făcut acest efort. Am așteptarea să nu ne considerăm la circ, să înțelegem că sunt niște rigori care trebuie respectate, unele care sunt de bun simț, nu mai mult, şi aș avea așteptarea să știe mai bine ce vrea publicul, să nu se mai lase atât de păcălit de non-calitate. E mult ceea ce aştept sau cer, știu, dar da, astea ar fi.
Interviu de IOAN BIG
