Iulia Iordan este scriitoare și educator muzeal. Încă de când se știe, Iulia a fost pasionată de lumea poveștilor și de literatură pe care o denumește „tărâmul celălalt”. Deși și-ar fi dorit să devină jurnalistă, ea a urmat un liceu pedagogic unde a început să lucrez cu copiii încă de pe la 17 ani, nebănuind că aceasta va fi una dintre meseriile ei preferate.
Și-a început cariera la Muzeul Național de Artă al României, loc unde și-a dat seama că meseria de educator muzeal îmbină scrisul cu poveștile într-un mod în care nici nu și l-ar fi închipuit. În prezent, Iulia Iordan este coordonator creativ al Asociației Da’DeCe, inventând proiecte culturale pentru copii și are publicate mai multe cărți inspirate din propria-i copilărie: „Călătorie printre ierbusri și lumină”, „Luli și căsuța din copac” sau „Da’ de ce să mă întorc în timp?”.
Săptămâna trecută, Iulia a fost invitată la Iași, la festivalul cultural literar FILIT (19-23 octombrie) pentru a împărtăși din experiența ei de educator muzeal și pentru a ține o serie de ateliere, printre care „De ce avem nevoie de comunități profesionale în educația muzeală românească?” sau „Cum înțelegem un muzeu care expune o traumă?”.
Cred că o programele de educație muzeală sunt foarte importante pentru că ne învață de fapt să privim obiectele, să ne asumăm anumite idei, să ne înțelegem mai bine emoțiile
Ce este educația muzeală și ce face un educator muzeal?
Educația muzeală este o formă de joc educativ. Poate să fie o instalație interactivă, iar expoziția poate fi creată împreună cu un educator muzeal în așa fel încât vizitatorul să se simtă inclus, iar experiența lui să conteze atunci când vizitează. Poate fi o simplă foaie de hârtie care conține un traseu tematic, câteva lucruri care sunt menite să-l facă atent pe vizitator la ceea ce vede și să înțeleagă mai bine despre ce e vorba acolo.
Cred că o programele de educație muzeală sunt foarte importante pentru că ne învață de fapt să privim obiectele, să ne asumăm anumite idei, să ne înțelegem mai bine emoțiile. Pentru asta, uneori avem nevoie de ajutor. iar ajutorul poate să vină din partea unui educator muzeal care este mediatorul între obiect și public.
Pentru mine este o lume fascinantă în care învaț întotdeauna să mă adaptez. Cred că este meseria care are capacitatea de a se auto chestiona cea mai mare dintre toate meseriile culturale pentru că ești în legătură întotdeauna cu un public de fiecare dată altul.
La Muzeu am descoperit că educația, de fapt, ar trebui să fie o formă liberă de gândire, de așezare a ideilor, de stârnire a creativității și o formă de auto dezvoltare
Știu că sunteți scriitoare. Cum ați ajuns la cariera de educator muzeal?
La origine, ca să zic așa, nici una dintre ele a fost o opțiune pentru mine. În liceu îmi doream foarte mult să fiu jurnalist. Deci dintotdeauna mi-am dorit să scriu și îmi plăcea partea asta de investigație, o asociam cu aventura. Apoi s-a dus perioada romantică și am ajuns din întâmplare la Muzeul Național de Artă al României, unde m-am angajat doar ca să am un serviciu, și am nimerit în departamentul de educație și comunicare.
Acolo mi s-a spus că <<uite tu, pentru că ai liceu pedagogic trebuie neapărat să lucrezi cu copiii>>. Lucrul ăsta nu prea mi-a plăcut în momentul respectiv, dar am acceptat să văd despre ce este vorba și a fost momentul în care m-am îndrăgostit de această meserie care mi se pare extraordinară.
Nu m-am simțit aproape de educație, deși lumea îmi spunea că sunt făcută pentru asta pentru că în sistemul educațional clasic m-aș fi simțit încorsetată. La Muzeu am descoperit că educația, de fapt, ar trebui să fie o formă liberă de gândire, de așezare a ideilor, de stârnire a creativității și o formă de auto dezvoltare. Deci este un proces de autoeducație permanentă.
Educatorul muzeal trebuie să facă foarte multe. Poate să fie curator din când în când sau poate să fie muzeograf din când în când, istoric, cercetător de toate. Dar am descoperit că în primul rând este scriitor, pentru că prin tot ceea ce face trebuie să spună o poveste care să-l convingă pe omul din fața lui să-l asculte. Să stea atent.
Chiar dacă povestea este un joc interactiv, poate să fie un bord, poate să fie un traseu, poate să fie un audioghid. Poate să fie un joc. Totul, de fapt, este sau cel puțin așa ar trebui să fie foarte bine închegat, tocmai ca într-o poveste. Așa că de la educație muzeală am trecut la poveste. Am publicat prima carte în 2012 și a fost la fel ca și educația muzeală. Așa un nisip mișcător pe care am încercat să merg și să nu mă afund neștiind despre ce e vorba și mi-a plăcut din ce în ce mai mult.
Într-un articol recent spuneați „nu-ți imagina muzeul meu într-o formă sau alta, pentru că se schimbă mereu și mereu”. Cum se schimbă lumea muzeelor în contextul acestui schimb de generații de vizitatori și cum se schimbă generațiile de vizitatori simultan cu muzeele?
Cred că muzeul este o oglindă a societății în general și este și oglinda felului în care se face educație într-un spațiu sau altul. La noi, aceste 2 dimensiuni, cea culturală și cea educativă, nu comunică foarte bine între ele. Începând de la lucrul foarte simplu, foarte tehnic, până la dezacordul general sau lipsa unui acord între cele 2 ministere: cel al educației și cel al culturii.
Sunt foarte multe țări în care există un parteneriat real între aceste două instituții, în așa fel încât, în primul rând, copiii să aibă acces la cultură, iar cultura să fie integrată în partea educațională, într-un sens foarte coerent. La noi se întâmplă lucrul acesta doar fragmentat. Sunt bucăți de puzzle, însă ne lipsește întregul, iar aceste bucăți de puzzle existente sunt asigurate de oameni entuziaști, fie că vin dinspre educația, fie că vin dinspre cultură. Vorbim aici de artiști, organizații non-guvernamentale, culturale sau educaționale, s.a.m.d.
Poți să vezi cum se schimbă o societate uitându-te la felul în care relaționează oamenii la nivel general, muzeele cu teatrele, teatrele cu literatura și invers. Se poate spune că într-o oarecare măsură și la noi lucrurile acestea cresc în fiecare an puțin câte puțin. Însă tot repet lucrul acesta sperând că poate până la urmă va și conta: fără o structură care să pună bazele unei circulații mai mai ușoară între cele două aspecte, lucrurile se vor schimba la fel de încet.
Cred că expoziția este o formă de educație prin care trebuie să ne apropiem de vizitatori și să nu creăm doar niște spații aseptice în care intrăm și ieșim, fără să atingem nimic, fără să vorbim, fără să să ne punem mintea la contribuție.
Cumva întrebarea mea era ceva mai țintită. Unde poziționăm ierarhic muzeul în lumea tinerilor și cum își mai face muzeul într-o lume în care totul înseamnă un consum rapid de conținut ce nu rămâne pe retină mai mult de 10 secunde?
Secretul educației muzeale este că pornește de la experiența vizitatorului. Te orientezi după vizitator, vezi în ce categorie de vârstă s-ar încadra, apoi încerci să vezi cum reacționează la un anumit tip de obiect. Dar nu pornești de la perspectiva specialistului niciodată, pentru că nu ar funcționa.
Apoi, ducatorul muzeal, în esență și în mod ideal, operează și cu greșelile și eșecurile proprii înainte de fiecare atelier. Deși am ținut mii de ateliere de-a lungul timpului, am aceeași cantitate de emoții pe care o aveam la primele întâlniri de felul acesta. Neliniștea educatorului muzeal nu este că nu ar ști ce să facă cu vizitatorii, ci că nu s-a pregătit suficient pentru că niciodată nu poți să anticipezi starea vizitatorului atunci când ajunge în cameră. Felul în care reușești să te conectezi cu el transformă semnificativ experiența. Încă de la început trebuie să fie o permanentă adaptare.
Mi-am dat seama că, de fapt, ține de disponibilitatea noastră, dar și de o anumită educație a publicului. Indiferent cum ar reacționa vizitatorii, cred că expoziția este o formă de educație prin care trebuie să insistăm cu noi înșine în primul rând, să ne apropiem de vizitatori și să nu creăm doar niște spații aseptice în care intrăm și ieșim, fără să atingem nimic, fără să vorbim, fără să să ne punem mintea la contribuție. Dacă facem doar în felul acesta, vom avea parte doar de vizitatori care intră, caută locul cel mai frumos din punct de vedere vizual, își fac un selfie și apoi pleacă fără să fi înțeles despre ce e vorba.
Deci, cred că secretul stă în această interactivitate. Da este un cuvânt de care abuzăm și de care ne-am plictisit și pe alocuri și-a pierdut sensul, dar el este cât se poate de necesar.
