Pe 8 și 9 octombrie a avut loc prima premieră a noii stagiuni teatrale la secția germană a TNRS.
Imediat după reprezentația spectacolului ”Cameristele” de Jean Genet, am stat de vorbă cu Hunor Horváth, regizor și șeful secției germane a Naționalului sibian.
Textul lui Jean Genet, ”Cameristele”, a fost publicat acum 75 de ani. De ce ați ales să-l readuceți în atenția publicului?
Am ales piesa aceasta pentru că e oarecum actuală. În prezent sunt oameni care trebuie să fugă din niște zone de război. În textul acesta, avem două personaje care se simt folosite, exploatate și vor să se elibereze. Metafora textului m-a atins. E foarte filosofic textul în tot ceea ce înseamnă iubire, putere sau să te afli într-o situație în care nu poți să te exprimi, în care trebuie să te prefaci. E ca și cum ai avea un rol predestinat. Societatea te pune într-un labirint unde poți merge numai pe o anumită cale. E foarte greu să te dezvolți personal și asta am simțit în textul acesta, că toate lucrurile de represiune, de constrângeri sunt la un nivel structural. Piesa a fost scrisă în perioada interbelică de Jean Genet, care în realitate a fost un om împins la marginea societății. A fost copilul unei prostituate care l-a lăsat într-un cămin catolic, iar după aceea a ajuns la o familie. Chiar Genet scrie că la șase ani deja primise o ștampilă. Membrii familiei adoptive l-au catalogat drept criminal doar pentru că l-au surprins cu un cuțit în bucătărie. Și din acest motiv a fost greu pentru el să se integreze în societate. În spectacol avem o serie de texte jucate de Ana Tiepac inspirate din biografia lui. În perioada aceea nu prea au existat miracole. Pe atunci credința pentru copii era un fel de miracol pe care îl puteau trăi la biserică. Dar el a înțeles că miracolul e că nu există miracol și că există doar singurătatea, că părinții, prietenii lui și iubirea sunt ale lui doar în somn. El vedea lumea total diferit față de restul societății. A stat în pușcărie doar pentru că n-a avut o slujbă, iar pentru asta a fost marginalizat. Asta era mentalitatea societății în care a trăit. Așa e și astăzi, numai că azi e puțin altfel organizat.
La alegerea textului a contribuit și atracția pentru biografia lui Jean Genet?
Iubirea pentru text a venit mai mult din iubirea pentru acest personaj. Piesa aceasta, care cumva e un joc în joc, foarte teatral, m-a inspirat, această permeabilitate între personaj, subiect și figură. Pentru că astfel e foarte ușor să ajungem la sufletul actorului ca persoană, deoarece el trebuie să joace un rol, dar în acest rol trebuie să mai pună o fâșie care e din sufletul lui. Nu e doar actorie clasică, pentru că nu e numai o figură, e cumva o fantezie a unei figuri și el lucrează în somn și acest aspect e foarte interesant la text. Cumva se amestecă momentele și personajele, pentru că avem scene în care Benedikt Haefner o joacă pe Claire, care o joacă pe Madame, interpretată în spectacol de Daniel Bucher și unde Yannick Becker o joacă pe Solange. Și asta m-a fascinat. Cred că de aceea am ales piesa aceasta. Are profunzime și atinge crizele pe care le trăim acum.
Este o distribuție masculină în spectacol, e întâmplătoare această alegere?
Nu e întâmplătoare pentru că Jean Genet și-a dorit ca distribuția să fie masculină. Și nu din cauză că a vrut să provoace. Pur și simplu el credea că teatrul devine interesant atunci când totul e abstract. Dintr-o abstracție devine mai real decât realitatea în sine, deci pentru asta trebuie ca tema să fie văzută ca temă nu ca acțiune propriu zisă. El nu vroia să fie numai nivelul acțiunii de suprafață, vroia ce e în spatele acestui dualism ca acțiune pe scenă. E o latură care prin abstracție, prin bărbați, devine mult mai prezentă.
De ce ați optat pentru această cheie de joc?
Provocarea a fost că textul e, într-un fel, prăfuit și închis ermetic, deci dacă joci numai așa cum e scris, se poate să facă implozie. E filosofic, literar și acțiunea poate să devină mică, mică. El poate să fie montat bine, dar va fi ca o comedie bulevardistă cu două personaje care fac un complot, se omoară unul pe celălalt. Dacă faci acest lucru, ca regizor ai pierdut, pentru că dimensiunea existențială a textului e mult mai mare decât atât. Dar ca să fascineze atunci trebuie să te gândești cum să-l deschizi. Cum să deschizi invers cercul ermetic ascuns în text, să-l pui pe tavă și să-l oferi spectatorilor. Cam asta se întâmplă în interiorul acestor personaje, al acestei constelații metaforice. A fost o provocare și de aici a pornit și ideea de a avea o echipă cu muzică live. Textul e scris ca un singur act, eu l-am deschis și am construit patru acte cu intervenții și intro și sfârșit. Am încercat ca tema scenei să o amplific prin echipa de muzică. Toate piesele sunt alese din playlist-urile bandurilor de punk din Germania, care vin din partea stângă socială a societății, sunt despre rebeliune, revoltă, libertate, egalitate. Mă bucur că sunt tineri care cântă, care au încă această pasiune de a visa să schimbe societatea, să o facem mai echilibrată, mai frumoasă. Am folosit muzica, iar personajul lui Jean Genet e oglindirea bandului în intimitate, în subiectivitate. Am folosit o tehnică mai modernă, nu să joci numai rolul și figura, nu mai e o figură care începe aici și sfârșește dincolo, ci figura însăși știe că e o figură, un personaj. E un gen de spectacol care are rolul să te atingă dar și să te crească, să te educe, să pună un semn de exclamare pe niște teme care trebuie discutate. Nu e de ajuns să savurezi arta actorului și să te pierzi în poveste, ci trebuie întotdeauna să știi că povestea are un mesaj și mesajul e acolo pentru tine.
E un spectacol doar pentru publicul vorbitor de limba germană?
Nu, e un spectacol pentru toată lumea, avem subtitrare în limba română. Eu cred că spectacolul funcționează foarte bine și pentru cei care nu sunt vorbitori de limba germană. Îi așteptăm cu drag la spectacolul nostru.
Interviu de RĂZVAN SĂDEAN
Foto: TNRS
