“GREEN ICE” (1981, r: Ernest Day)
Până la data realizării acestui Heist-Movie de aventuri al cărui OST este compus de către Bill Wyman de la The Rolling Stones, scenaristul Edward Anhalt avea deja în portofoliu două premii Oscar pentru mult mai sobrele “Panic in the Streets”, Film Noir-ul lui Elia Kazan din 1950, şi “Becket” (1964), Biopicul adaptat după piesa de teatru a lui Jean Anouilh, deci “Green Ice” – numele dat în jargon smaraldelor – promitea mult din punct de vedere al consistenţei poveştii şi, mai ales, a potenţialului său de entertainment.
Doar că Anhalt trecuse de 65 de ani şi verva i se cam tocise (a reuşit contraperformanţa de a scrie un scenariu submediocru, chiar primind pe tavă plot-ul suculent al best seller-ului lui Robert Ludlum, pentru “The Holcroft Covenant” din 1985), iar faptul că a avut nevoie de încă trei co-scenarişti ridică din start semne de întrebare.
Să nu anticipăm însă şi să intrăm în miezul actiunii, prefaţat de un generic à la James Bond (inclusiv tema muzicală este compusă de Maurice Binder, film title designer pentru nu mai puţin de 14 filme din franciza 007, începând chiar cu “Dr. No”) şi de executarea de către politiştii columbieni într-o gară din munţii Anzi al unui grup de pretinşi arheologi occidentali care aveau ascunse asupra lor pietre de smarald în stare brută neprelucrate.
Visătorul dar şarmantul inginer electronist Joseph Wiley (Ryan O’Neal – “Love Story”, “What’s Up, Doc?”) pe care inovativitatea sa (plus pensia alimentară datorată fostei neveste) l-a adus la fundul sacului, acum şomer, ajunge fără o ţintă precisă în Mexic şi, datorită unei autostopiste drăguţe, se vede cazat în magnifica staţiune Las Hadas (inclusiv în zilele noastre e inclusă în Top 10 a regiunii Manzanillo), asta pentru că frumoasa femeie, Liliana Holbrook (Anne Archer – “Patriot Games”, “Fatal Attraction”), se dovedeşte a fi ultrarespectată şi influentă şi vrea să îl răsplătească pentru gestul de a o conduce la destinaţie. Sau poate există şi alte motive.
Ajuns în situaţia de a fi confundat cu un om de afaceri interesat să facă afaceri cu smaralde datorită unei banale încurcături de camere, Wiley, şmecheraş cu nas bun pentru oportunităţile interesante, acceptă să se întâlnească a doua zi pe plajă pentru a discuta detaliile tranzacţiei (îşi propune să acţioneze ca intermediar) în care, cel puţin teoretic, ar trebui să contribuie cu 300,000 de dolari.
Până atunci însă, descoperă că ravisanta Liliana este logodnica bogătaşului columbian Meno Argenti (Omar Sharif – “Dr. Zhivago”, “Lawrence of Arabia”, aici într-un rol ce aminteşte de Abel Zacharia din “Le casse”/1971 al ui Henri Verneuil, tot un Heist-Movie) şi începe să viseze la… strugurii cei acri.
End user-ul se prinde că a intrat pe fir un intrus şi încearcă să îl lichideze pe plajă într-o scenă ilară (în pustietatea certificată de panoramările din elicopter, unul dintre ucigaşi apare lângă american într-o fracţiune de secundă, fără a fi detectat) dar este salvat de Holbrook care îi sugerează că a ajuns de râsul lumii, amuzată să descopere dacă este un escroc autentic sau doar un prost inconştient.
Zgâriat de un glonte, Wiley e adăpostit în casa femeii şi află că aceasta a acceptat propunerea ‘matrimonială’ a lui Argenti, reprezentant al consorţiului care are monopolul exploatării smaraldelor în Columbia, doar pentru a primi ajutor să îşi găsească sora dispărută (noi, spectatorii, ştim deja că făcea parte din grupul de arheologi menţionat mai sus) iar dacă aceasta e moartă iar el e implicat este decisă să îl ucidă.
“A lackluster caper film set in the kind of Latin American fantasyscape that was popular in Reagan-era Hollywood. Aside from a high-tech (for the early 80s) heist sequence towards the end of the film, this feels like a cousin to Romancing the Stone – except that Ryan O’Neal and Anne Archer have none of the chemistry together that Kathleen Turner and Michael Douglas did. O’Neal must have had it written into his contract that he gets to take his shirt off every five minutes, because there’s really no call for it otherwise.” (Andrew Snyder, letterboxd.com).
Din raţiuni ascunse, justificate formal dar neconvingător de faptul că “are încredere în judecata lui Holbrook” (pare straniu ca logodnicul să vorbească despre ea utilizând numele de familie, dar asta e), Wiley este luat de Argenti la Bogota ca să îi ofere o slujbă bine plătită în securitatea electronică dar începe prin a-i arăta mândru, acompaniat de şeful pazei Kellerman (Philip Stone – “The Shining”, “A Clockwork Orange”), tocmai ‘fortăreaţa’ sa, seiful din zgârie-nori, în care îşi ţine bogăţia, smaralde în valoare de zeci de milioane de dolari. Schimbare bruscă de ambient.
“The romantic comedy clashes with the realities of the political situation in Colombia, though the film-makers hope that the cute stars and the pretty scenery will sufficiently sugar the pill.” (Derek Winnert, derekwinnert.com).
Descoperind mormântul surorii sale, Holbrook, însoţită de Wiley, urcă în munţi cu o bandă de luptători împotriva exploatatorilor oamenilor simpli ce îşi fac avuţiile din smaralde, bandidos pseudo-revoluţionari care îşi finanţează mişcarea de rezistenţă din… extragerea smaraldelor, şi sfârşesc previzibil, arestaţi şi încarceraţi pentru furt de pietre preţioase. Eliberaţi datorită traficului de influenţă a concesionarului columbian ajung evident la a pune în practică o răzbunare elaborată prin decizia de a prădui seiful de pe acoperiş.
De aici încep să apară oareşce urme de aventuri, mai ales datorate inginerului electronist ajuns brusc şi incredibil un maestru spărgător Hi-Tech, aşa că nu voi continua cu detaliile. Oricum, bănuiţi deja cum se termină, sau dacă nu, măcar unii pot face efortul să îşi amintească de vremurile când au văzut filmul la cinema pe vremea comunismului sub titlul “Gheaţa verde”.
Minusurile acestei pelicule, un dezastru la box office, sunt limpezi şi imposibil de contestat. Este lent şi tras de păr, apatic şi bătrânicios, parcă făcut cu zece ani înainte (debutantul Ernest Day fusese regizor secund la două filme cu James Bond din anii ’70, “The Spy Who Loved Me” şi “Moonraker”), cu destule ‘burţi’ inutile (matoleala cu localnicul cultivator de cafea şi coca), umor ieftin şi neinspirat (“In my country the Devil is green too.”), lecţii de morală şi/sau politică puerile (mai ales cele legate de idealurile ‘revoluţionarilor’ de mucava), numeroase clişee cretine (“The army killed your sister. The army, the emeralds and a man’s greed.”), fără pic de suspans şi, cel mai grav, fără… aventuri deosebite (singura ‘aventură’ în prima jumătate a filmului este masacrarea patrulei de poliţie cu complicitatea cuplului). Suficient?
La plusuri putem trece, totuşi, locaţiile exotice din Mexic, eforturile de a sugera o chimie dintre O’Neal şi Archer, muzica lui Bill Wyman, precum şi filmările (în special cele aeriene) realizate de experimentatul Gilbert Taylor (“Star Wars”-ul din ’77, “Dr. Strangelove” al lui Kubrick, “A Hard Day’s Night” a Beatlesilor, etc).
Punându-le pe toate în balanţă, aprecierea lui Stuart Galbraith (dvdtalk.com, august 2014) mi se pare corectă: “Green Ice isn’t bad, despite gaping plot holes that destroy any semblance of credibility… Green Ice is a handsome, slickly-made production that functions well as a mindless time-killer.”. Atât şi nimic mai mult.
Text de IOAN BIG
