O nouă stagiune teatrală s-a deschis la Naționalul sibian cu premiera spectacolului ”MASS”, o coproducție TNRS și UNTEATRU din București, care-i reunește pe actorii sibieni Ofelia Popii și Marius Turdeanu și pe actorii invitați, Mihaela Trofimov și Richard Bovnoczki. Imediat după premieră am luat impresii la cald de la cei patru actori.
Noua stagiune teatrală de la Sibiu s-a deschis cu spectacolul ”MASS”. Ați avut de înfruntat nu doar emoțiile premierei, ci și emoțiile reîntânirii cu publicul. Cum ați simțit acest moment?
Mihaela Trofimov: E o premieră faptul că joc pentru publicul din Sibiu pentru că am tot avut parte de publicul de la FITS. Am venit ani la rând cu diferite teatre aici și e minunat publicul sibian, dar ceva mă face să cred că publicul adevărat e cel dintr-o stagiune normală. Sunt recunoscătoare pentru colaborarea aceasta cu teatrul din Sibiu. Sunt recunoscătoare că Sibiul ne primește. Sunt recunoscătoare pentru bucuria aceasta de a juca cu doi actori minunați pe care îi admir demult, Marius și Ofelia. Pe Ricky îl cunosc demult, slava Domnului! Publicului aș vrea să-i spun că suntem 4 actori cu sufletul pus pe tavă în fața lui și că eu cred că asta e ceea ce poate să facă acest spectacol cu adevărat special.
Richard Bovnoczki: Am jucat la FITS, dar așa în cadrul unei stagiuni, un spectacol al teatrului, chiar dacă e o coproducție cu UNTEATRU, cred e o experiență specială. Publicul sibian e educat și iubitor de teatru.
Marius Turdeanu: Publicul din Sibiu ne-a obișnuit cu dragostea. Asta e foarte frumos. Aveți ocazia să iubiți alți doi actori minunați, Richard și Mihaela, invitații noștri.
Povestiți-ne despre rolurile din MASS, cum le-ați construit și ce v-a atras la ele?
Marius Turdeanu: E un rol foarte frumos. E un om obișnuit, un tată de familie, un soț, un om cu responsabilități, un om cu bucurii, cu o viață, ai putea spune, absolut banală. Dar se întâmplă ceva și toată banalitatea aceasta devine un lux în momentul în care se întâmplă o tragedie, o pierdere foarte importantă și, ca niște piese de domino, toată viața i se schimbă. I se schimbă într-un fel în care devine cel mai singur om de pe pământ ca toți ceilalți pe care urmează să-i întâlnească. Din perspectiva publicului, ai senzația mereu că altora li se întâmplă tragedii. Acesta e și confortul publicului care vine la spectacol. Să urmărească destinul unor oameni care sunt puși în niște situații, puțin spus, extreme și să găsească răspunsuri acolo unde e aproape peste puterea omenească să ierți, să găsești puterea de a merge mai departe. Cum faci asta? Încercând să pui vina în cârca altcuiva. Sunt lucruri care întind elasticul minții, al sufletului omenesc la maxim, asta mi-a plăcut foarte mult.
Ofelia Popii: Linda sunt eu si cred că e orice femeie care a născut o dată, și-a iubit copilul, iar apoi au început eforturi de a păstra acea iubire pentru că se întâmplă lucruri. Pentru că copilul acela face ceva. Greșește. Mult. Major. Și începe în această femeie un proces de recuperare a iubirii, dar și o recuperare a rolului ei de mamă. E dificil să mai poți să fii sincer în momentul în care toată lumea te învinovățește, în care tu însuți consideri că ești vinovat. Pentru că ești vinovat de punctul în care ajunge copilul tău, de educația pe care i-ai dat-o. Tot acest proces a fost unul deosebit de interesant pentru mine, dar apropiat și dureros. Lucrul a fost unul foarte interesant pentru că a trebuit să studiez în zone psihologice. Am ajuns să studiez despre ce înseamnă psihopatie sau schizofrenie și e un proces foarte interesant. Așa că procesul e în desfășurare și e în continuare fascinant felul în care psihicul uman are nevoie de răspunsuri, felul în care ne agățam de soluții și căutându-le ajungi la concluzia că poate soluția nu e palpabilă. Se atinge și o zonă religioasă, extrem de sensibilă și frumoasă. E într-adevăr un personaj fascinant din puctul meu de vedere și mă atrage felul în care se zbate să găsească în ea/ (el) frumusețea și iubirea, înțelegerea, iertarea, tot ce noi numim bun în ciuda întâmplărilor îngrozitoare. Și, deși e un om răvășit și dărâmat, luptă, luptă în continuare și asta mă atrage foarte tare. Faptul că încearcă și se agață de viață acolo unde moartea e atât de aproape, atât de ușor de atins.
Richard Bovnoczki: Personajul meu e un tată distrus, care nu va mai fi niciodată cum a fost înainte. Cred că e un tip exigent cu el însuși și e posibil să fi fost și cu familia lui. E cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om, presupun, să treacă printr-un coșmar ca acesta. Cred că tuturor ne-a fost frică de acest text, de personaje, de temă. Puterea lor de a-și păstra umanitatea în situația aceasta, de a nu înnebuni, de a nu dispera, de a nu se lăsa, în cazul nostru, al Ofeliei și al meu, al părinților. Nu știu dacă e vorba de curaj sau de a nu ne sinucide, de a nu înnebuni în situația aceasta de a nu-și pierde echilibrul. Și în partea cealaltă, în perechea cealaltă de părinți, de a încerca să nu fie stăpâniți de răzbunare, de slăbiciuni de genul acesta, partea asta umană, puterea lor de a-și păstra umanitatea aceasta m-a fascinat.
Mihaela Trofimov: Eu sunt o mamă a cărei viață a fost dată peste cap de o tragedie și cred că asta e tot ce pot să spun pentru că mi se pare drept să las publicul să descopere singur povestea. Cum l-am construit? Aproape că sper să nu fi construit nimic. Cumva cred că textul acesta nu are nevoie de construcție și că orice construcție, orice artificiu i-ar dăuna cumva, s-ar întoarce împotriva ta. Așa că am simțit că treaba mea e să folosesc multele ore în care am discutat despre tot ce presupune povestea aceasta și să am o imensă încredere în intuiția mea, în regizori și în colegii mei minunați. Cred că asta e singura șansă să luăm publicul cu noi să fim pur și simplu cât de simpli, de sinceri și de adevărați putem.
Interviu de RĂZVAN SĂDEAN
