Vlad Pasencu: „Cred că spectatorul de impro dorește să vadă două spectacole în paralel: povestea care se desfășoară între personaje, dar și felul în care actorii își asumă riscuri, se provoacă reciproc și se joacă împreună.”
Vlad Pasencu, unul dintre regizorii care vor prezenta la !MPRO, Festivalul Național de Improvizație (15-18 septembrie) câte un spectacol de realizat în urma unui casting recent, ne vorbește despre teatrul de improvizație, recenta sa participare la Improfest Suedia și bucuriile pe care le aduc poveștile create pe scenă.
You’ve got Improv este titlul spectacolului care încheie festivalul, regizat de VLAD PASENCU. Într-o comedie romantică muzicală despre prime întâlniri romantice, fluturi care apar în stomac în clipe în care te aştepți mai puțin şi secrete nespuse (dar cântate), improvizatorii Adriana Bordeanu, Alex Cătănoiu, Mihaela Georgescu, Oana Laura Gabriela, Tibi Spătăreanu și Răzvan Teodorescu ne arată că dragostea e simplă, însă, oamenii sunt deseori cei complicaţi.
Care a fost parcursul tău de la muzică la improvizație, corporate training, respectiv la debutul literar? Cum ai reușit să împletești și să împaci toate pasiunile tale?
Din fericire, toate au la bază creativitatea și elementul de noutate, lucru care m-a atras dintotdeauna. Partea repetitivă, care ține de rutina artei, nu mi-a surâs niciodată. Mai precis, nu mi-a plăcut niciodată să studiez, lucru pentru care stă mărturie și nivelul de exasperare la care mi-am adus profesoarele de pian din gimnaziu și liceu. Îmi cer iertare.
Când eram copil, aveam un casetofon cu ajutorul căruia mă înregistram născocind tot soiul de povești pe diverse coloane sonore care mă inspirau, imaginându-mi că fac emisiuni de radio sau creând versuri pe loc. Nu știam pe vremea aceea că ceea ce fac e improvizație, că există reguli pentru așa ceva sau, bonus, că se pot și câștiga bani din treaba asta.
Ai participat recent la Improfest Suedia. Povestește-ne despre spectacolul vostru și experiența de acolo.
Am jucat, alături de colegii mei din Triton, spectacolul „The Melting Pot”, în care ne inspirăm din probleme reale, de zi cu zi, ale spectatorilor, dar cărora le dăm o interpretare sau un context propriu (și de multe ori hiperbolic ). Este un spectacol pe care aș putea să-l joc în fiecare zi, pentru că mă distrez de minune avându-i pe Adriana Bordeanu și Bogdan Untilă alături de mine pe scenă.
Nu mai fusesem de multă vreme la un festival internațional și mă bucur că am avut ocazia să descopăr improvizatori noi, idei noi și formate noi. De fiecare dată după o experiență de genul acesta mă întorc acasă inspirat și cu o viziune nouă. Există un format văzut în Suedia pe care l-am „adoptat” deja și pe care l-am și jucat în București. Există un citat atribuit lui Picasso: „artiștii buni imită, marii artiștii fură”. Măcar în privința asta, mă pot considera un artist mare.
Cum ai descrie scena teatrului de improvizație din România vs cea din străinătate în prezent și ce lucruri noi ți-ai dori să vezi dezvoltându-se în acest domeniu la noi?
Chiar dacă în România teatrul de improvizație a pătruns mai târziu, cred că decalajul față de vest e din ce în ce mai puțin vizibil. Și în occident se schimbă lucruri, și nu neapărat în bine, din punctul meu de vedere. Am observat un curent de pozitivism absolut și necondiționat, în care toată lumea felicită pe toată lumea, cu toții suntem talentați, ne batem pe umăr și ne complimentăm reciproc, chiar și atunci când spectacolele sunt mediocre.
Înțeleg că atitudinea asta evită niște dușmănii și niște orgolii rănite, însă, nu este ceva realist – eșecul este o etapă normală și aș spune indispensabilă în cariera oricărui artist – iar eu unul prefer să văd erori asumate, orgolii rănite și lecții învățate, decât spectacole mediocre în serie, în care toți suntem frumoși, deștepți și talentați.
Vorbește-ne și de câțiva artiști de impro pe care-i urmărești constant și despre care crezi că publicul ar trebui să știe mai multe.
Publicului larg sau celor care n-au mai auzit de teatrul de improvizație până acum, le recomand în primul rând seria “Middleditch & Schwartz”, de pe Netflix. Este o mini-serie de trei spectacole filmate și este improvizație făcută pe sufletul meu: cu realism, cu umor, cu sinceritate și cu zâmbetul pe buze atunci când ceva nu merge perfect.
De asemenea, îi mai urmăresc pe Jill Bernard, care este din punctul meu de vedere improvizatoarea completă, pe Dave Morris, un improvizator canadian a cărui pasiune pentru improvizația în gen (stil western sau stil Tarantino) o împărtășesc, și pe David Razowsky, a cărui filozofie despre improvizație încerc și eu să o urmez.
Ce este și ce nu este teatrul de improvizație?
În primul rând este teatru. Atunci când este bine făcută, improvizația nu diferă în niciun fel de teatru: are personaje veridice, cu care poți empatiza, are replici spumoase sau tăioase, are emoție, este ceva viu și magic. Cele mai bune spectacole de impro pe care le-am văzut de-a lungul timpului m-au impresionat profund, mi-au trimis fiori pe șira spinării, m-au făcut să uit de actori, de scenă și de mine și am trăit și am descoperit împreună cu ei fiecare nouă replică.
Ce nu este improvizația? Ceva conceput de dinainte, șlefuit timp îndelungat și repetat de fiecare dată aproximativ la fel. În acest sens, fiecare spectacol este o efemeridă, trăiește de la prima sugestie luată din public și până când se sting reflectoarele. E un spectacol în care are întâietate mai puțin „ce-ul”, conținutul replicilor, cât „cine-ul”, actorul din spatele replicilor și felul în care acesta se dezvăluie pe scenă.
Prin ce diferă esențial „antrenamentele” de impro?
Antrenamentele de impro nu sunt niște repetiții. Nu există componenta mecanică sau de automatism pe care o ai în alte domenii artistice sau în sport. Când studiezi la pian sau când repeți aruncarea de trei puncte în baschet, scopul e să capeți dexteritate mai mare și să-ți educi sistemul nervos să execute „pe negândite” partea motrică a pasajului muzical, respectiv a aruncării. În impro este un paradox, pentru că te antrenezi cu un scop, dar scopul nu e ceea ce contează. Însușirile, abilitățile dobândite în urma antrenamentelor de impro nu le capeți de multe ori în mod conștient sau intenționat (chiar dacă pui “intenție” în ceea ce faci).
Ce tehnici favorite ai/ folosești mai des în improvizație, extinse și în viața de zi cu zi, și de ce?
În viața de zi cu zi nu le-aș numi neapărat tehnici, cât trăsături sau aptitudini dobândite mulțumită practicării improvizației. Până la urmă, asta și este ceva de dorit în improvizație, momentul în care tehnicile nu mai sunt ceva ce aplicăm conștient, ci devin o parte a ceea ce suntem și ne permit să ne exprimăm în cel mai adecvat și mai sincer fel cu putință.
Aș spune că prima însușire este adaptabilitatea, capacitatea de a lua decizii rapid și a aplica din mers ideile, față de a-ți forma un plan și a nu ști ce să faci atunci când lucrurile nu merg ca la carte. A doua „tehnică” este tot o atitudine: atunci când greșesc un lucru, nu mai încerc să ascund greșeala sau să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, ci o iau în considerare, o folosesc ca fundație pe ceea ce urmează să construiesc și merg mai departe.
Scrii în cartea ta că îți dorești să vezi „impro sincer”. Cum construiești asta în spectacolul pe care îl regizezi pentru festival și cum a prins contur această comedie romantică muzicală?
Am făcut asta în primul rând selectând o echipă de actori care cred în aceeași filozofie estetică și au o viziune artistică similară cu a mea. Cred că spectatorul de impro dorește să vadă două spectacole în paralel: povestea care se desfășoară între personaje, dar și felul în care actorii își asumă riscuri, se provoacă reciproc și se joacă împreună.
Treaba mea ca regizor este să le ofer un teren de joacă cât mai vast, și cu cât mai multe unelte – sau tehnici – specifice genului de comedie romantică. Atât timp cât actorii se folosesc de ele, explorează cât mai multe posibilități și se bucură de ceea ce fac pe scenă, eu sunt complet fericit. Nu cred în îndemnul „hai să facem un spectacol bun!”. Cred în „hai să greșim, dar să o facem împreună!”.
Ești de multă vreme alături de Festivalul Național de Improvizație. Ce lucruri noi ai descoperit pe parcursul participării tale, atât ca actor, cât și ca spectator?
Cuvântul care definește cel mai bine ideea acestui festival este „evoluție”. Am văzut, de la an la an, felul în care improvizatorii au căpătat încredere și libertate în a-și exprima fantezia și creativitatea. Spectacolele au devenit din ce în ce mai îndrăznețe și mai diverse, și întreg conceptul festivalului s-a schimbat.
În prima ediție, toate trupele prezente au adus pe scenă, în mare, aceleași jocuri, urmând aceleași reguli. Acum avem spectacole în stil Shakespeare, film noir, horror sau David Mamet. Cred că e îmbucurător să conștientizăm cât de departe am ajuns, ca indivizi, ca artiști și comunitate de-a lungul timpului, mulțumită acestui festival.
Care au fost, pentru tine, cele mai interesante povești create pe scenă și de ce?
Pentru că „interesant” e un termen foarte subiectiv, voi avertiza de la început că îmi plac poveștile improvizate care împletesc comedia cu absurdul, bizareria și fantasticul. „De ce”-ul fiind explicat, printre scenele care mă amuză și în prezent, atunci când mi le amintesc, se află:
- Un spectacol “Valar Improvis” (improvizație în stil Game of Thrones ) în care, fiind unul din membrii familiei Lannister, eram îndrăgostit de cea mai frumoasă ființă din Cele Șapte Regate: un cartof.
- O scenă dintr-un spectacol Triton, în care un angajat de multinațională fuge de șeful prea insistent, refugiindu-se într-o realitate virtuală de tip Matrix, în care se duelează cu superiorul său prin intermediul obiectelor de birotică de la serviciu.
- O scenă de la o repetiție Triton, în care doi prieteni își mărturisesc reciproc că și-au găsit împlinirea sentimentală – și implicit carnală – alături de o caracatiță.
- Cel mai recent spectacol, în care am jucat rolul unui soț egoist și insensibil, care a vândut vila de vacanță a soției fără știrea ei, pentru a-și cumpăra o operă de artă abstractă.
Dacă ar fi să recomanzi câteva lecturi, cărți, canale despre improvizație, utile pentru începători sau publicul larg, care ar fi primele titluri pe care le-ai alege oricând?
Cartea care mă inspiră constant, și cu care rezonez cel mai mult atunci când vine vorba de improvizație și nu numai este „Un cuvânt, orice cuvânt”, scrisă de extraordinarul Vlad Pasencu. Lăsând gluma la o parte, din sfera cărților care adresează mai pe larg subiectul improvizației, recomand “Free Play” de Stephen Nachmanovitch. Din cele dedicate improvizației teatrale, „O cărticică haioasă despre improvizație” de Jill Bernard și “Improvizat” de Mick Napier.
În ce măsură te inspiră filmele și serialele într-un acompaniament muzical sau construcția unei scene sau a unui spectacol? Lasă-ne câteva recomandări de filme sau seriale care te-au captivat recent.
Când vine vorba de acompaniamentul muzical, fac tot posibilul să nu folosesc teme sau melodii care ar putea trimite gândul spectatorului la alte filme sau seriale cunoscute, pentru că sunt percepute mai întotdeauna ca niște gaguri care distrug cel de-al patrulea perete și strică imersiunea scenei.
În ceea ce privește scenele sau spectacolele, inspirația este întotdeauna acolo, mai ales când vine vorba de spectacole în gen, cum ar fi “fantasy” sau “film noir”. Încerc însă, în calitate de improvizator sau regizor, să nu parodiez, ci să aduc un omagiu, folosindu-mă de tiparele specifice genurilor.
Vizavi de recomandări, sunt fan declarat al lui Larry David și al comicului său mizantropic, prin urmare recomand serialul “Curb Your Enthusiasm”. Dintre filmele văzute în ultima vreme, mi-a plăcut foarte mult satira și umorul negru din “The Death of Stalin”, imaginația și extravaganța vizuală și scenaristică din “Everything, Everywhere, All at Once” și recitalul actoricesc, precum și mesajul artistic din “Whiplash”.
Interviu de DELIA MITRACHE
Despre Vlad Pasencu
Absolvent al Facultății de Compoziție, Muzicologie și Dirijat Orchestră din cadrul Universității Naționale de Muzică București (2005) și al Masterului în Stil și Limbaj Componistic (2008), Vlad este din 2009 Formator acreditat de Asociația pentru Formare Profesională a Adulților. Între 2006 și 2007, respectiv 2011 si 2012 a fost colaborator al Societății Naționale de Televiziune ( TVR ) în calitate de producător muzical, având de asemenea colaborări în același domeniu și cu Kanal D (2009 – 2010) și Radio România Cultural, secțiunea de teatru radiofonic (2015 – 2016).
Din anul 2006 și până în prezent este improvizator liber-profesionist, susținând spectacole în București, Iași, Cluj, Timișoara, Amsterdam, Vienna, Chicago, Gotheborg, Uppsala, Sofia, Athena, regizor muzical si director artistic, precum si profesor de teatru de improvizație pentru trupe de teatru formate din actori profesioniști și amatori: regizor artistic si trainer al trupelor Urban Impro, Funkey, ImproFun, Joyride si Many Singing Mice. A regizat si/sau conceput spectacole originale de long form, ca “Karma”, “Zei Urbani”, “High School Musical”, “Fetish”, “The Band”, “Garantat Improvizat”, etc.
În anul 2020 a publicat volumul “Un cuvânt, orice cuvânt – improvizația în teatru și dincolo de el” o metodă de teatru de improvizație din perspectiva sincretismului artelor și a psihologiei actorilor-improvizatori.
Interviu de Delia Mitrache
