Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 06/08/2022
Muzică Festival Festivaluri 2022

Înapoi în viitor | Interviu cu CORINA SÎRGHI

Alina Bălan De Alina Bălan
Comentarii Înapoi în viitor | Interviu cu CORINA SÎRGHI Share Înapoi în viitor | Interviu cu CORINA SÎRGHI


Corina Sîrghi e artista ce se joacă cu timpul, cântă muzică din trecut, lăutărească, din folclor, jazz românesc, pentru noi, dar lasă și pentru generații viitoare, ca să ducă mai departe stilul crud și să rămână atinși de el.

Citește și:

Glasul ei arhaic, acompaniat întotdeauna de instrumentiștii potriviți, se încheagă de ceva timp perfect cu luminile difuze ale localurilor de capitală și nu numai. Astfel, îți dă bucățele din trecut și, prin simțirile ei, te face să înțelegi că și predecesorii tăi aveau aceleași ofuri sau plăceri.

Anul ăsta, Corina Sîrghi merge să discute cu ceasornicarul orașului Brașov și se tocmește la timp cu el, pentru minutele pe care le va petrece pe una dintre scenele de la Brașov Jazz & Blues Festival, ca să pară nelimitate. Dar asta depinde și de tine, să vii alături de o inimă deschisă, fie ea de împrumt sau cu acte în regulă. Fără alte palavre, mai multe despre Corina Sîrghi…

Corina, cum ai ajuns să faci cunoștință cu muzica românească, fie că vorbim de cea lăutărească, folclor sau de cea creată de compozitori români, de-a lungul timpului. Care sunt rădăcinile tale?

Rădăcinile mele în ce sens?

Muzicale, care poate se leagă de locurile din care vii.

Și naționalitate adică? J

Poate, nu știu.

Eu știu că sunt româncă, dar fiind din Dobrogea, dintr-un mix cultural, unde sunt cele mai multe etnii, nu știu care mi-e clar firicelul, de ce m-am îndreptat spre zona asta muzicală. Familia mea e una foarte simplă, nu am avut niciun membru, privind așa spre generații în urmă, nu a fost nimeni care să aibă înclinații, cel puțin din ce știu eu, și clar aș fi aflat până în momentul ăsta.

Și da, a fost o chestie de…nu am fost nici sprijinită, nici îndrumată, pentru că, în majoritatea zonelor rurale de exemplu, astea nu reprezintă ceva foarte important, muzica, desenul. Era școală și atât, ăsta era un hobby, trebuia să fie așa neapărat, în niciun caz nu trebuia îndreptat într-o altă direcție, pentru că nu aveai posibilități. Trebuia să fac un liceu teoretic și asta era cam singura mea variantă, nu aveam alternativă, dar luând-o la bani mărunți, nu știu să-ți spun cum am ajuns aici, un plan nu am avut.

Prima mea piesă lăutărească a fost de la Romica Puceanu, Nu știu cu ce ți-am greșit, care e mai mult o manea, mai mult…dar, totuși, era atât de deosebită față de manelele care erau când eram eu mică, că mi s-a părut ceva wow, am spus da, asta e o muzică care îmi place.

Mă gândesc, mai exact, la stilurile pe care le abordezi, ce pot veni la pachet alături de cultură. Chiar dacă trăim în România, nu toți îmbrățișăm cultura românească.

Nici la asta nu aș ști să-ți răspund, pentru că nu știu cum am ajuns să cânt asta. Mi-a plăcut, atâta pot să-ți spun, că mi-a plăcut. Prima mea piesă lăutărească a fost de la Romica Puceanu, Nu știu cu ce ți-am greșit, care e mai mult o manea, mai mult…dar, totuși, era atât de deosebită față de manelele care erau când eram eu mică, că mi s-a părut ceva wow, am spus da, asta e o muzică care îmi place. Am simțit că e ceva de calitate, chiar dacă nu era nimeni cu mine care să-mi spună că e de calitate sau să îmi explice cine e Romica Puceanu, sau să-mi spună cine mai cânta în aceeași perioadă cu ea, habar n-aveam, și am aflat foarte târziu de toți. Neavând un mentor sau un profesor îndrumător, am ajuns singură să cunosc toată parcela asta, dar greu, foarte greu. Descopeream, mă întrebam oare ăsta o fi bun?, nimeni nu putea să îmi spună dacă ce ascult e bine sau nu, era pur și simplu plăcerea mea și am mers pe intuiție foarte mult.

Altă chestie, cred că e ceva general valabil la mine în legătură cu tot ce e vechi. Îmi place tot ce este vechi și acum simt puțin că am un handicap foarte mare, pentru că mă simt foarte departe de actualitate și nu cunosc artiști actuali. Uneori mă fac de râs, dar îmi asum, pentru că în timpul meu, înafara faptului că nu prea mai ascult muzică, și ăsta e un lucru rău, dar se întâmplă, fac parte acum dintr-un ciclu, când vreau să mă relaxez și ascult ceva, ascult tot ceva vechi, îmi pun un playlist cu ceva vechi, pe care să nu mă concentrez, doar să meargă ceva în surdină, dar am nevoie de acel sound. Nu mă satisface deloc muzica nouă, nu înțeleg de ce, îmi place, dar nu am ascultat-o niciodată așa, conștient, cum am ascultat acea muzică.

Corina Sirghi

Chiar aveam o întrebare, cum reușești să te transpui în lumea veche despre care vorbesc până la urmă piesele respective, mi se pare că lucrurile nu sunt așa directe acolo, de evidente.

Da, nu mai sunt actuale. Întotdeauna mi-a plăcut simplitatea aia din vers și prin acea simplitate am transpus totul. Tot complicatul pe care îl trăim în ziua de azi, am încercat să îl rezum la ceva foarte simplu, pentru că în esență practic trăim aceleași lucruri de fapt, doar că au o altă formă. Și nu e atât de greu.

Legat de piesele triste, am o sâmânță de suferință în mine, fiecare om suferă după ceva și e nostalgic, o supărare tot are, și fără să vreau unoeri mi se activează acea zonă de tristețe masivă, care mă ține în muzica aia tristă și care mă face să o gust așa până la final. Sunt cazuri în care o strofă o cânt cu capul în altă parte, de exemplu, și apoi în timp ce cântă instrumentalul îmi aduc aminte de ceva și îmi vine să mă pun în fund și să plâng.

Dar mai presus de orice, e o dragoste pură, îmi place foarte mult ce cânt, lăsând la o parte stările din diverse situații.

Cum poate cineva tânăr să își însușească acest stil, vorbind în special de muzica lăutărească. Cum a fost în cazul tău, de unde ai preluat tehnica vocală, idei despre prezența scenică?

Uite, când am început să cânt, nici măcar nu știam că știu cânta. Știam că am ureche muzicală, știam să fredonez perfect, dar niciodată nu cântasem real, cu tot pieptul, cu gâtul, cu toată gura, să scot tot din mine. Am început foarte timid să cânt și am început direct pe scenă, n-am început la orele de canto, fiindcă nu am făcut niciodată canto.

De la concert la concert, începeam să descopăr mai mult, și mai mult, îmi doream să văd cum e vocea mea accesată total. Am început oarecum să cresc voloumul, pentru că nu îl aveam, cântam timid și în tonalități joase, pentru că nu știam ce e aia tonalitate și am început să cresc azi un semiton, mâine încă unul, și uite așa am ajuns acum într-o zonă care zic eu că e comodă, dar în continuare nu știu unde pot să mai merg.

Am ajuns într-un punct, dar nu știu în ce punct al drumului mă aflu. Multă lume a zis că vocea mea sună foarte oldie, pot să-mi dau seama de ce, nu aș ști să-ți explic și nu pot să îmi teoretizez singură stilul sau ce fac neapărat, pur și simplu fac asta și atât, e atât de simplu.

Crezi în reinventarea stilului, o readaptare, poate o combinație cu alt gen, sau ar trebui doar conservat genul acesta muzical?

M-am gândit foarte mult dacă să fiu vocală sau nu, nu doar acum, ci în general, și mi-am dat seama că e mai bine să fiu mai puțin vocală în ceea ce privește această critică muzicală referitoare la ce se întâmplă în ziua de azi. Sunt lucruri care îmi plac și lucruri care nu îmi plac, e normal, ni se întâmplă tuturor, îmi plac amestecăturile, dar nu întotdeauna.

Îmi place muzica lăutărească cum e muzica lăutărească, nu îmi plac instrumentele electronice în folclor, nu îmi place situația în care se află folclorul și muzica lăutărească acum, care a mers și merge în continuare spre o comercializare, dar aia rea, și mai multe nu știu. Dar da, cred că trebuie să rămână așa cum e.

Să rămână așa cum e pentru sound-ul autentic sau pentru respectul vizavi de strămoși, pentru istorie?

Pentru fiecare în parte, e necesar fiecare lucru pe care l-ai punctat, dar cred că respectul e, mie îmi place așa.

Eu nu ascult altă muzică lăutărească, nici măcar pe a mea. Nu am ascultat niciodată niciun videoclip de pe YouTube, mi-e jenă de mine să ascult ceea ce cânt, nu pot, încă.

Consider că fac un lucru bun pe altă parte, pentru că e dusă și ea mai departe. Nu știu dacă o duc în cea mai bună formă a ei sau în cea mai fidelă, dar totuși încerc să o păstrez cât mai aproape de, hai să nu spunem adevăr, că poate e prea mult, de acel ceva.

Bănuiesc așadar că iese din calcul întrebarea legată de compoziția propriilor cântece în această manieră.

Am încercat, chiar am încercat, dar mi s-a părut un pic stupid să mă apuc să scriu lăutărie în 2022, mă refer la texte. Am niște texte, despre care ochiul meu spune că sunt rele, dar probabil că dacă le-aș arăta cuiva ar spune că sunt bune, dar momentan ochiul și capul meu nu pot să perceapă chestia aia ca fiind bună. Și în extindere, am încercat și cu ceva jazzy românesc, un text oarecare pe care să îl pun pe o muzică oarecare, fără un gen anume. Nu știu, o muzică ușoară românească, o muzică interesantă românească, ceva care nu are un calup de vers interminabil, fraze care nu au legătură unele cu altele, cum se întâmplă în momentul de față în muzică, că nu înțeleg nimic.

Pare că sunt foarte critică, dar sunt foarte onestă cu ce se întâmplă. Îmi place alba-neagra, să nu ne jucăm pe niște teritorii minate, ca în toate artele de altfel. E plin de impostori, și eu pot fi un impostor, probabil chiar sunt unul în situația în care mă aflu și doare asta, îți stă pe umeri, o simți. Nu fac ceva extraordinar, practic fac niște cover-uri dacă e să vorbim deschis, numai că fac altfel de cover-uri.

Până la urmă asta e o modalitate prin care să duci muzica mai departe.

Da, cred că ar trebui să iubesc un pic ce fac, pe mine mai ales, că ce fac da, dar modul de abordare. Da, consider că fac ceva bun. Am început să conștientizez treptat că îmi pot acorda niște credite, să nu mă mai iau atât la șuturi.

Taraful Jean Americanu cu care cânți e compus chiar dintr-un american și oameni de etnie romă, e o multiculturalitate frumoasă acolo. Cum ai ajuns să cânți cu Shaun, acordeonistul venit din State?

Știu că pare o poveste foarte complicată și că am fost un om care a avut foarte mare noroc, dar în realitate povestea e foarte simplă. S-a întâmplat pur și simplu într-o fracțiune de secundă în care l-am întâlnit pe Shaun într-un bar din București, ne-am spus eu cânt, tu cânți și atunci s-a legat. Am început să cântăm în duo și apoi ne-am dat seama treptat, dar totul într-un timp foarte scurt și a crescut totul fără ca noi să ne dăm seama, fără ca noi să avem un plan, nu am avut unul.

Pur și simplu ne-am întâlnit și am zis că mie îmi place Trei focuri arde pe lume de la Maria Tănase, hai să încercăm s-o cântăm și am început, nici măcar genul muzical nu era stabilit, ne plăcea aia și atâta tot.

Și apoi, logic că-mi plăceau foarte multe și pentru că am văzut oportunitatea am cântat tot ce mi-a plăcut. Apoi am luat țambalul și după o perioadă mai lungă de timp, când am început să tratăm cu seriozitate ceea ce facem, pentru că până atunci pentru noi părea o joacă, ceva incert, nu știam exact ce se întâmplă, am hotărât să luăm și vioară și contrabas. Și de atunci, tot așa fără niciun plan, am mers până la un punct în care am început să conturăm ce se întâmplă și să ne dăm seama și noi ce facem. Asta așa ca o mică istorioară a band-ului.

De asemenea, ai spus într-un alt interviu că ai ținut neapărat să ai oameni de etnie romă cu care să cânți, crezi că la ei se găsește sound-ul acela autentic?

Nu știu, dar e o altfel de simțire. E o altă emoție, mi-e și frică să exprim în cuvinte ce simt, cum cred. E un sentiment pe care nu pot să-l definesc în primul rând, dar e ceva ce doar ei știu și doar ei fac bine. Atât, cred că am spus suficient cu asta.

Ce mai e muzica lăutărească în afară de muzică în sine?

Nu știu, eu am o gândire foarte poetică. Eu văd doar emoție și cam atât, ceva frumos și multă emoție, pe care în orice moment aș accesa-o, mă refer la muzică, îmi face bine. Asta e pentru mine muzica lăutărească, ca să nu teoretizez, că nu îmi place deloc, să intru pe cealaltă parte în care explic în termeni ce înseamnă muzica lăutărească pentru mine. Înseamnă muzică frumoasă și multă emoție.

De ce muzica lăutărească nu e = muzică de petrecere?

Poate fi și de petrecere, depinde fiecare în ce moment o ascultă. Mie îmi place să o ascult în singurătate de exemplu, nu neapărat să beau, să mă bucur pur și simplu de muzică. E o muzică ca toate celelalte, nu am nevoie de un mediu adecvat. Nu știu dacă am înețeles foarte bine întrebarea.

Pentru mulți muzica lăutărească = muzică de petrecere. Chiar dacă e o piesă de jale, de dor, de ură, o asociază cu o strângere de oameni.

Da, pentru că e sunetul folclorului practic, te face să te gândești automat la asta. E o chestie culturală.

E muzica românească încă stigmatizată? Vorbim de stiluri variate, tot ce s-a scris din anii ’40 încoace. Vine la pachet cu niște prejudecăți?

Eu cred că suntem pe drumul bun acum. Suntem într-un moment bun în care mi se pare că în orice domeniu începem să ne întoarcem un pic înapoi, să vedem, să mai luăm un pic și de acolo și să apreciem, să vedem cu alți ochi ce au făcut oamenii ăia.

Cred că a fost o perioadă de tranziție în care ne-am făcut cu toții de cap și am încercat și acum a început să își facă loc iarăși, în zilele astea. Și aici nu vorbesc doar de muzica lăutărească, vorbesc inclusiv de Corina Chiriac, Margareta Pâslaru, Angela Similea, toată lumea cântă câte ceva de la ele, e inevitabil, pentru că sunt niște compoziții demne de luat în seamă, niște compoziții bune.

Nu se mai compune așa acum, nu înțeleg de ce este această barieră sau de ce privim cu anumiți ochi această muzică, nu înțeleg.

Dacă muzica reprezintă modul în care merge societatea, cum ai spune că e societatea azi, când reîmbrățișează muzica românească autentică, indiferent de vârstă?

Are intenții bune societatea din ziua de azi, dar totul se întâmplă în niște bule mici din păcate. Noi trăim într-un haos general, din păcate, fiind vorba de muzică sau orice altceva. În primul rând nu avem cum să rămânem fideli unui gen muzical sau două sau trei, avem 15, poate 25, nici măcar nu știu câte sunt.

Lumea e împărțită în foarte multe direcții, mi se pare că nu mai poți să aduni doi oameni la un loc, mă obosește acest haos de impresii și mă face, în concluzie, să nu mai înțeleg nimic. Și mă obligă așadar să râmân în lumea mea, în pătrățica mea, să cânt pentru aceiași 50 de oameni care vin la concerte și să am nădejdea că totul va fi bine, sau că voi avea 150 de oameni în public la un moment dat.

Mă gândesc că încet, încet, creștem, dar legat de ce ai întrebat nu știu ce să îți răspund, pentru că pentru mine haosul e prea mare, îl percep așa momentan și nu aș ști să spun ceva concret în legătură cu asta. Probabil simți la fel sau nu.

E foarte greu într-adevăr astăzi să delimitezi orice, inclusiv genurile muzicale.

E foarte greu, eu cel puțin nu am cum, nici măcar nu mai sunt la curent cu tot, pentru că se întâmplă atât de multe încât nu pot fi la curent și pe lângă faptul că nu pot fi, nu am nici răbdare, pentru că fiind atât de multe, focusul e mult mai mic pentru fiecare și e foarte greu, sunt foarte mulți artiști, pentru că e normal.

Din comercial nu înțeleg absolut nimic, nu pot să disting nici măcar o voce, nu pot să recunosc pe cineva care cântă la radio, pentru că toate sună absolut la fel, nu mai știu cine e Delia și cine e Andra, singurele voci pe care noi putem totuși să le recunoaștem, că am crescut cu ele.

Totul s-a schimbat, toată lumea se reinventează. E foarte mult, e deranjant de mult și nu știu unde o să se îndrepte. Mi se pare că se duce totul într-un vârf și sincer îmi doresc să pice, pentru că e obositor. E obositor să mă urc în taxi și să ascult muzica aia, pur și simplu a ajuns să fie deranjant.

Corina Sirghi

De ce crezi că s-a pierdut în timp această apartenență la muzica locală, iar noile generațiile s-au îndreptat către curente occidentale?

Măi nu știu, eu sunt un om simplu, crescut la țară, și mie mi s-a părut întotdeauna că românului i-a plăcut mai mult capra vecinului, întotdeauna. Noi niciodată nu am știut să apreciem ce avem și asta mi se pare că se întâmplă și în continuare.

Adică, dacă un band are în componență patru instrumentiști români și un intrstrumentist venit din Germania, automat acel band e mai bun. De ce? Pentru că a venit un neamț? De aia e bun? Și am auzit chestia asta de foarte multe ori. De ce dacă e un american sau un neamț, un austriac, înseamnă că band-ul e mai bun.

Nu, și noi suntem buni, și noi avem ceva de zis, ceva de dat. E această comparație continuă, asta mi se pare că, tot timpul am aspirat către occident. Mi se pare că avem și noi propria noastră rețetă de a face ceva, e fiecare cu bucătăria lui. Că circulă sau ne inspirăm e normal, dar șutul ăsta pe care ni-l dăm singuri mi se pare foarte nedrept.

Faptul că te exprimi muzical în graiul cu care te-ai născut, crezi că simplifică simțirea și transmiterea mesajului?

Foarte mult, din totdeauna am spus asta, că mi-e foarte ușor. Și nu neapărat prin graiul meu, că e română sau că e engleză, spaniolă, portugheză, nu știu, e muzica mea, asta am în sânge, habar n-am. Mi se pare foarte simplu de fapt, o înțeleg altfel, o simt altfel, eu îi cunosc toate înțelesurile și toate sensurile, creez propriul sens, am o altă libertate clar.

Eu pot să cânt orice, în arabă, în turcă, în toate limbile posibile, dar oricum, și acolo îi dau propriul sens, pentru că pot să cânt o piesă în turcă și să nu știu nimic din ce spun acolo, dar în capul meu să sune a ceva. În general toate îmi sună a dragoste, dar am fost surprinsă să aflu că una era chiar de război, dar nu contează, mie îmi suna foarte frumos.

Are mult mai mult feeling muzica românească de atunci decât cea de acum?

Cred că aveau mult mai mult respect, cred că aveau mult mai multă eleganță. Mi se pare, deși nu e nimic concret în ceea ce spun, că abordarea era alta, referitor la tot. Oricum s-a schimbat tot de atunci, noi nu mai avem echipele alea care erau atunci, să colaborezi cu un compozitor, cineva să îți scrie versurile, cineva muzica, cineva să te producă, acum stau și mă dau cu capul de pereți că nu știu cine ar putea să îmi facă și mie un album.

Adică, în primul rând că nu cunosc oameni, s-a pierdut toată chestia asta de facere a muzicii pe rețetă clasică, e fiecare pe cont propriu, cred. E democrație și în muzică!

Corina Sirghi

Da, are legătură și cu evoluția tehnologică, toată lumea poate să stea la el în casă și să își facă propriul album, până la urmă. Poate nu o să-l audă nimeni niciodată sau poate cine știe.

Lucru pe care eu nu pot să-l fac. În primul rând nu mă pricep și în al doilea rând, nu am nicio tragere de inimă spre zona asta, nu îmi vine să apăs niciun buton ca să scot un sunet. Nu îmi vine, îmi place să aud un instrument și atâta tot.

Îmi place o vioară, nu îmi place sunetul scos de viori din clapă, nu îmi place nici țambalul făcut de clapă. Îmi plac instrumentele și îmi place muzica muzică, să o văd și să o aud și să văd instrumentiștii, asta cred că până la urmă e cea mai mare bucurie a vieții, pentru mine, ca om care practică muzică, cu asta mă hrănesc, să mă uit la oameni cum cântă și savurez asta cu cea mai mare poftă din lume.

Să vezi emoția fiecăruia, să vezi cum cântă X la pian sau cum cântă Y la saxofon. Nu știu, pun pariu că poate unii tineri nici măcar nu știu că se întâmplă asta, poate chiar sunt oameni care nu știu cum arată un concert live, cum arată niște oameni care cântă la niște instrumente.

Din fericire în București se întâmplă lucruri și au acces și adolescenții.

Eu chiar cred că suntem într-un punct bun. Adică noi în București acum cred că avem o scenă live destul de bine pusă la punct. Noi ne plângem, pentru că oricum noi trebuie să ne plângem, că e normal, dar mi se pare într-un punct foarte bun, se întâmplă multe, nu prea sunt locuri, dar facem. E și chinuitor, și plăcut, până la urmă fără chin, nu prea se întâmplă lucruri, dar satisfacția e mai mare.

La Brașov Jazz & Blues Festival vei veni alături de Cătălin Răducanu, care te va acompania la pian, spune-mi cum ați ajuns să colaborați și ce fel de muzică ne așteaptă la festival.

Oi, oi, oi, păi, cu Cătălin, așa long story short, ce nu puteam să cânt cu taraful, am cântat cu el, pentru ce nu era muzică lăutărească, ne-am găsit să cântăm împreună. Băiat de țambalist, băiat de lăutar, un baiat extraordinar, ca să-l laud un pic așa, cu care am avut cea mai mare chimie din toată viața mea, mă refer la instrumentele noastre.

E ceva special, probabil asta nu se vede, dar eu țin să precizez, mi se pare că ne împletim foarte bine și niciunul nu-l lasă pe celălalt să scape nici măcar o secundă din acea împletitură perfectă. Temele pe care le abordăm au și puțină legătură cu zona folclorică, sunt și teme din folclor clar, că fără asta nu pot trăi și cânta, nu sunt eu, pentru că merită și place. În rest, cred că sunt câteva voci de care lumea nu prea știe, nu atât de celebre precum Margareta sau Corina Chiriac. Bine, astea sunt un pic mai târziu, când era jazz-ul la noi în România pe vremea lui Richard Oschanitzky sau Johnny Răducanu, au avut niște soliste destul de bune, frumoase și talentate și da, vom cânta niște compoziții de la ei, cred că e și una de la Angelea Similea și multe din Dobrogea.

Apropo de asta, cum îți alegi repertoriul în general?

Măi am foarte multe caiete, ăsta e un secret din casa mea, cu piese pe care le-am ascultat de când eram mică și până în prezent. E un stil foarte bătrânesc aș spune, în care îmi scriam pur și simplu textele de la piesele care mi-au plăcut mie pe tot parcursul vieții, și uit de ele.

Am multe discuri cu multe dudui de genul ăsta, de care tot așa uit și sunt zile în care pun câte un disc sau mă uit prin agende și mai descopăr ceva, ah, wow, uite piesa asta, am uitat de ea și le văd și altfel. Cu cât trece timpul mai mult peste ele, le scot la lumină altfel.

Uram când eram mică Triști și negri rămân norii, o piesă cântată de Natalia Șerbănescu, o dobrogeancă, mă rog, singura noastră cântăreață celebră, o uram, pentru că mă puneau să o cânt la fiecare serbare și la fiecare moment special și am zis că nu o voi mai cânta niciodată. O uram dar o și iubeam, pentru că îmi plăcea foarte mult, dar eram atât de sătulă de ea încât nu mai voiam să o cânt. Și anul trecut, din senin, la pian, un acord mi-a sunat a un început de piesă și am început să cânt piesa aia și mi-am dat seama, doamne, câtă frumusețe zace în piesa asta și cât de diferit pot să privesc acum și cât de tare merită ea de fapt să o aduc în repertoriul meu actual. Și uite așa se întâmplă cu toate de fapt. Nu știu, piese pe care le-am ascultat mult și care mi-au plăcut, pe care am zis că nu o să le cânt.

Altă chestie pe care o am, sunt piese pe care le ascult, care îmi plac enorm de mult, dar nu pot să le cânt, și piese pe care le cânt, și le gândesc așa, oare ce relații ar avea cu publicul, oare cum ar percepe piesa asta, uite ce amuzantă e, pare un cuplet dintr-un teatru de revistă și sunt sigură că ar prinde.

Îmi doresc pe de altă parte să și distrez așa un pic omul cu câte ceva, nu întotdeauna, pentru că îmi doresc să predomine și sentimentalismele mai mult, dar e destul de complexă toată partea cu repertoriul, care e oarecum destul de limitat, dar în spate se află multe pentru care nu găsesc încă momentul potrivit să le scot în față.

Care e cel mai frumos vers din muzica românească?

Da, sunt multe. Bine, cel mai mult mi-a plăcut, am mai zis asta undeva, dar fiindcă e preferat trebuie să dăm mai departe,

Neîmplinirea noastră să nu doară, din Iubirea noastră a Aurei Urziceanu.

Interviu de ALINA BĂLAN

Foto: Florin Bondrilă

Corina Sirghi

Citește și:

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.