Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 15/07/2022
Clin D'oeil Artă & Cultură / Performing arts

CLIN D’OEIL | SIMONA STRUNGARU: “O simt, o trăiesc, muzica e parte din mine, organic!”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CLIN D’OEIL | SIMONA STRUNGARU: “O simt, o trăiesc, muzica e parte din mine, organic!” Share CLIN D’OEIL | SIMONA STRUNGARU: “O simt, o trăiesc, muzica e parte din mine, organic!”
Simona Strungaru


Este imposibil să o caracterizezi în puţine cuvinte pe Simona Strungaru, pianistă, dirijor, orchestrator și compozitor a cărei pasiune pentru muzică, în toate formele sale de expresie, i-a conferit o lăudabilă imunitate la tentaţia cantonării comode într-o arie stilistică predefinită formal.

Despre explorările ei interdisciplinare este suficient să amintim că, în cadrul TIFF, cinefilii i-au putut asculta live la Cluj muzica originală compusă cu ocazia centenarului capodoperei lui F.W. Murnau, Nosferatu, că amatorii de Jazz o pot reîntâlni vara asta la Teatrul Godot din Bucureşti ca dirijor a Bucharest Jazz Orchestra, ansamblu pe care l-a fondat cu 10 ani în urmă împreună cu soţul ei, trompetistul Sebastian Burneci, iar împătimiţii teatrului așteaptă ca Teatrul de Comedie să își reia activitatea pentru a o vedea performând în VIZIuni, ineditul spectacol creat de popularul actor Marius Florea Vizante.

Detalii relevante pentru a o caracteriza mai adecvat am căutat să aflăm direct de la ultratalentata compozitoare și interpretă, intrigaţi fiind de modul aproape miraculos în care SIMONA STRUNGARU reușește să surfeze creativ – conservându-și identitatea și substanţa artistică – pe feluritele valuri muzicale, fie acestea de sorginte simfonică sau experimentală, tradiţională sau pop(ulară).

[1]-SIMONA-STRUNGARU-Foto-Cristian-Barcan
SIMONA STRUNGARU, Foto Cristian Barcan
Simona, plecăm în dialog de la cineconcertul pe care l-ai susţinut recent la TIFF. De-a lungul timpului, ai compus cu regularitate inspirată fiind de filme vechi. Au fost, printre altele, Malombra (1917) şi Die Puppe (1919), acum Nosferatu (1922). De unde apetitul pentru cinematografia de început?

Pentru că îmi place foarte mult să urmăresc filme și pentru că am descoperit în timp că cinematografia este o sursă de inspirație foarte bună, iar filmele din acea perioadă sunt deosebit de expresive iar actorii sunt foarte, foarte clari. Intențiile toate… îmi vorbesc mult mie. Am avut ocazia să lucrez pentru aceste filme și cred că au ieșit frumos. Cred că da.

Dar ce trebuie să aibă o poveste cinematografică ca să te atragă?

Nici măcar nu e vorba despre poveste în mod special, poate fi vorba despre o stare. Poate e vorba despre o imagine care-ți produce un tip de stare. Filmele acestea sunt foarte diferite, cel puțin Die Puppe sau Prințesa stridiilor și Nosferatu, deși vin din aceeași perioadă, sunt lumi foarte diferite.

Cine-concert-NOSFERATU-Foto-Nicu-Cherciu
Cine concert NOSFERATU, Foto Nicu Cherciu

Vorbește-mi de lumea lui Nosferatu…

Nosferatu este o veche dorință de a mea. În primul rând sunt atrasă foarte mult de filme cu subiect horror, atât vechi, cât și noi. Este un gen pe care îl urmăresc. Nu am un motiv special pentru care au ajuns să îmi placă dar, pur și simplu, rezonez cu aceste filme și cu muzica pentru acestea, pentru că mi se pare că poți să descoperi niște stări foarte interesante. Îți acordă mult spațiu de exprimare… dacă o faci cum trebuie și dacă ai loc să o faci cum trebuie. Adică nu neapărat doar momentele de sound design în care te sperii că – ‘Bang!’ – s-a închis o ușă, deci nu la modul ăsta. Cu Nosferatu, mai demult mă gândeam că legenda asta a lui Dracula este o poveste despre care foarte mulți străini vorbesc, plus că destui turiști vin în România pentru această legendă, iar noi nu facem nimic în sensul ăsta sau aproape nimic. Mi s-a părut cumva trist să nu existe și o variantă autohtonă, o repovestire a acestui subiect, iar filmul, bineînțeles, este legendar și anul acesta împlinește 100 de ani. Cea care a făcut posibil acest proiect este Oana Lepădatu de la Institutul Goethe, pentru că toată producția este în colaborare cu Institutul Goethe, Centrul Cultural German din Cluj și TIFF, și cu ocazia Centenarului am reușit să facem acest concept.

Cât ai lucrat la muzică? Ca să îmi dau seama de când te bântuie obsesia asta…

Mă bântuie cel puțin din 2016, dar am scris-o foarte recent, abia pe la mijlocul lui februarie. S-a întâmplat într-o perioadă atât de scurtă fiindcă am avut o mică defecțiune, în sensul că… am pierdut 40 de minute din muzică! A fost o chestie care nu mi s-a mai întâmplat niciodată, dar este un început pentru toate… din care am învățat. După ce am pierdut acele 40 de minute, m-am regrupat, mi-am revenit și am rezolvat problema. Deci de aia pot spune că am făcut-o de la mijlocul lunii februarie, însă am lucrat cu mare pasiune și efervescență.

Simona Strungaru Simona Strungaru Simona Strungaru

SIMONA STRUNGARU – DIOSA Foto: Chrstina One

Simona, din punctul meu de vedere, cel mai neconvențional proiect al tău în spațiul vizual rămâne până acum DIOSA, din cadrul Anim’est-Animation Creepy Night din 2017. Vorbește-mi un pic despre provocarea creativă reprezentată de Diosa, fiindcă nu mulți au apucat să-l vadă.

Diosa este un proiect personal realizat în jurul unui personaj care e un fel de alter ego al meu. Devin acest personaj, să spunem, atunci când dirijez sau când îmi prezint muzica. Ca muzică și concept inițial am avut un proiect cu atelierul Animation Worksheep din cadrul Festivalului Anim’est. A fost o temă comună – lupta cu timpul – şi scurte animații care durau 24 de secunde fiecare, în care aveai timp să spui o poveste până când ți se înnegrea ecranul… adică animatorii trebuiau să facă ce voiau în aceste 24 de secunde care reprezentau orele zilei. Se termina ziua… la revedere! Era deci lupta cu timpul. Din ce și-au imaginat desenatorii, animatorii, am creat o poveste muzicală și, după aceea, am extins vizual toată această poveste și a rezultat un spectacol de circa o oră, cu animație, cu muzică live. Am făcut proiectul atât în versiune camerală, cu şapte instrumentiști, cât și cu orchestră, extins, în care este vorba de lupta asta cu timpul.

Tu pari într-o continuă luptă cu timpul prin multitudinea şi eclectismul proiectelor tale, indiferent că e vorba de folclor sau muzică de film, de operă sau jazz. Cum gestionezi timpul astfel încât să-ți rămână și pentru viaţa personală?

Am șansa și bucuria de a avea o familie muzicală și de a fi înconjurată de doi oameni care mă susțin și mă înțeleg până la capăt. Soțul meu, Sebastian Burneci, trompetist, este la rândul lui compozitor și aranjor și avem foarte multe proiecte comune, chiar a fost parte din multe dintre cele pentru care eu am compus muzica, iar Maia, fetița noastră, care este, de asemenea, trompetist în devenire și elevă la Colegiul de Muzică „George Enescu”, a crescut în mediul ăsta… şi atunci nu pornim de la o normalitate sau de la o dorință de normalitate în sensul general înțeles. Adică normalitatea pentru noi este muzica făcută în jurul nostru și, dacă aceasta există, suntem fericiți și reușim să le facem și pe celelalte. Bineînțeles că este o luptă în care trebuie să faci față, cu lucruri foarte diferite care se întâmplă concomitent, de la proiect la proiect, dar, cumva, se întâmplă să trecem prin toate. Oricum însă, fără înțelegere din partea lor, nu s-ar putea.

Simona Strungaru
FELIX THE CAT Foto Cristian Barcan

Revenind un pic la Anim’est și animație, ai compus muzica, în 2020, și la Felix the Cat pentru programul Clasic e Fantastic de la Ateneu. Cum e să compui pentru copii?

E o mare bucurie. Am zis adineaori că sunt atrasă de imaginile ‘scary’, că mă inspiră, dar nu sunt unilateral orientată, iar proiectul cu Felix a fost foarte ofertant. Mi se pare că exista foarte multă substanță în produsele mai vechi. Nu că acum n-ar exista… dar nu o găsești peste tot. Poate că deja s-au ales lucrurile care trebuie să rămână și care merită să rămână, iar în Felix nu e deloc o muzică sau un conținut al desenelor strict pentru copii. Nu se compară cu alte desene animate la care, ca adult, te-ai uitat și te-ai plictisit, adică e foarte mult substrat în Felix the Cat, și politic și social, sunt foarte multe lucruri pentru toată lumea. Și atunci sigur că ai de ce să te legi din punct de vedere artistic. M-am bucurat că proiectul a fost gustat de copii, pentru că, bineînțeles, fiecare înțelege din toată povestea partea cu care rezonează dar, dacă place copiilor, înseamnă că e ceva acolo cu el, fiindcă publicul format din copii e cel mai sincer și reacția lor n-ai cum să o manipulezi sau să o influențezi în vreun fel. Dacă lor le place, va place, dacă nu… nu. Interesant e că, în proiectul cu Felix, fetiţa mea a făcut parte din coloana sonoră fiindcă este acolo un episod în care e o urmărire între o gospodină și Felix care i-a furat mâncarea, și e un moment de acțiune foarte puternic unde am folosit vocea Maiei ca backtrack. Zicea ‘Run, Felix!’ sau ‘Fugi! Fugi!’… avea 4 ani pe atunci. E foarte frumos că a rămas acolo și, când mai cântăm lucrarea, folosim şi-acum momentul ăla pentru că, la bucățica aia, copiii din sală chiar reacționează… toată lumea își dorește ca pisoiul să scape.

Continui în permanență să experimentezi. La Diosa a fost combinația cu animația, de exemplu, iar acum, la Nosferatu, ai propus un instrument original, conceput cu sculptorița Misha Diaconu…

Compoziția Nosferatu, compoziția mea pentru cine-concert, este una simfonică, adică am un ansamblu simfonic [al Operei Maghiare de Stat din Cluj-Napoca – n.r.], în fapt vocalsimfonic, pentru că sunt și trei soliști: soprana Mihaela Maxim, baritonul Cătălin Petrescu și basul Iustinian Zetea. În orchestră, în sunetul general, am integrat sunetul acestui nou instrument, pe care îl aveam un plan de foarte mult timp ca sonoritate. Bineînțeles, fiind muzician, știi ce vrei să auzi, dar nu știi cum să ajungi să produci, cum să fabrici acel instrument, şi am avut o mare bucurie să o cunosc pe Misha Diaconu, sculptoriță în metal, care este foarte pasionată de muzică și de instrumente în general. Ea are multe lucrări foarte frumoase cu instrumente dar la care nu se cântă, deci instrumente doar stilizate, și a fost imediat atrasă de ideea de a colabora cu mine și de a face un instrument la care chiar să pot cânta. Este, zic eu, un instrument care se va integra foarte bine în compoziția pentru Nosferatu și nu numai, pentru că intenționez să îl folosesc și pe viitor, se numește ‘spheraton’. Cu toate că este făcut cu ocazia acestui cine-concert, chiar am planuri mari cu el și este un moment bun să reușesc să duc la capăt şi acest vis.

Cine-concertele reprezintă doar una dintre direcțiile tale de manifestare ale spiritului transfrontalier. Ești o compozitoare, orchestratoare, pianistă și dirijoare, în egală măsură cunoscută publicului festivalului George Enescu sau Meridian și fanilor Loredana sau Voltaj. Teatrul este o alta, dacă ne gândim la VIZIuni, pentru care nu doar ai compus muzica, dar performezi și joci pe scenă. Cum te-a atras Vizante în spectacolul său?

Cred că am trimis eu niște unde în spațiu și s-au legat lucrurile. Eu întotdeauna mi-am dorit să joc, adică a fost o mare pasiune, dar fiind pianistă, lucrând în mod profesionist de la 4 ani și făcând lucrul ăsta foarte, foarte serios, mi-am dat seama că nu am timp să dau și la Teatru, că nu pot să mă dedic cum ar trebui studiului teatrului și actoriei, pentru că în teatru știu că trebuie să i te dedici de dimineață până seară când ești student. Ori eu nu puteam să fac lucrul acesta. Dar mi-am găsit nișa și rolul meu muzical în producții… atât de film, cât și de teatru. Deci chiar o simt, e ca și cum ești un actor și vii cu povestea ta, cu versiunea ta, cu viziunea ta în ceea ce e pe scenă. Ne-am cunoscut cu Vizante și a fost o colaborare foarte frumoasă și foarte fructuoasă. Din fericire, jucăm constant piesa în stagiune la Teatrul de Comedie. Bine, sigur, este bazată pe textele lui, el este personajul principal, iar eu nu am un rol de actriță principală, dar este un bun prilej de a performa şi în teatru. Deci Vizante nu trebuia să mă convingă, eram convinsă de dinainte. Oricum, ca muzician, colaborarea era stabilită iar rolul a venit ca un plus… de mult dorit de mine.

Simona Strungaru
VIZIuni Oameni Show (Teatrul de Comedie)

Ce te inspiră în primul rând, imaginea – viziunea regizorală – sau cuvântul – textul – în compunerea unei coloane sonore?

Depinde de la caz la caz. În general depinde de sursa principală, de firul conducător. Adică, în cazul teatrului, cuvântul contează pentru că îți formezi o imagine despre ce ar putea să spună în substrat și propui ceva pe baza aceea. Dacă regizorul este de acord și, într-adevăr, viziunea lui este aceea pe care ai înțeles-o, atunci e perfect, pentru că tot ce creezi este în același spirit. Dacă are nevoie de mai multe clarificări, bineînțeles că poți fi maleabil și să-ți schimbi un pic direcția. În alte situaţii, cum sunt, de exemplu, filmele mute, sigur că imaginea contează. În cazul colaborării cu Animation Worksheep, acolo s-au influențat reciproc imaginea cu muzica, adică și cei care desenau au ascultat ce fac eu și sunt convinsă că muzica i-a inspirat și a fost, așa, o lucrare comună. Depinde dacă se creează în paralel sau dacă e ceva deja creat, pe care tu vii ulterior cu muzica.

Simona Strungaru
VIZuni Oameni Show (SIMONA STRUNGARU)

Dar la VIZIuni, practic, imaginea de fundal se constituie într-un element de interactivitate, chiar și pentru performeri. Ai avut acces și la imaginile de pe ecran sau ai compus muzica doar în ton cu ce intenționa să spună Vizante pe scenă?

Acolo am lucrat împreună… toţi. Împreună cu Daniel Rădulescu, care a făcut decorurile și toată scenografia, şi cu Gabriel Vatavu, care este celălalt actor al piesei. Asta, bineînțeles, după „viziunile” lui Vizante, ne-am adunat toți și am conturat spectacolul. Evident, au fost şi destule lucruri care nu s-au folosit până la urmă dar cele care au rămas le-am șlefuit împreună. VIZIuni a fost gândit ca un produs integrat pentru că Vizante ne-a acordat un spațiu de exprimare și el – deși știe foarte clar ce vrea – nu impune… cum să spun? Nu ne-a ținut captivi doar în ceea ce voia el, a acceptat propuneri de la noi și astfel, într-un fel foarte meticulos, le-am făcut pe toate.

Evoluția ta pare a fi una naturală: performer-dirijor-orchestrator-compozitor. Care au fost însă circumstanțele în care ai dobândit convingerea că poți fi o compozitoare realmente bună?

Eu am început inițial să orchestrez, am lucrat cu orchestratori și de acolo s-a înfiripat ideea că aș putea să merg mai departe și să nu mă opresc doar la a orchestra lucrări deja existente, ci de a crea muzică nouă, un produs muzical de la zero. Și… cum să spun? Nu poți niciodată să fii sută la sută convins că vei fi un compozitor bun. Dacă ești sută la sută convins, se pare că ești prea arogant și înseamnă că folosești un șablon despre care știi că va funcționa. Sunt foarte mulți care lucrează pe sistemul ăsta și care merg după numere, după statistici… nu e deloc greșit, dar nu este ceea ce eu fac sau ceea ce am simțit să fac. Eu mai mult mi-am urmat feeling-ul pe proiectul pe care lucrez. Dacă muzica place, eu mă bucur și bineînțeles că sunt mulțumită, dar nu pot să declar eu că sunt compozitoare de muzică bună. Eu doar mă bucur dacă muzica mea este apreciată.

Simona Strungaru

Să vorbim, de exemplu, despre prima ta simfonie, Gaston, ce înglobează ritmuri de drum’n bass, o abordare extrem de modernă. Cum funcționează procesul creativ la tine, în relaţie sau detaşat de imagine?

Păi, în general, am imaginea despre ce aș vrea să iasă, despre momentele distincte din cadrul muzicii și am un deadline. Aceste două coordonate se pun cap la cap și lucrez să le realizez. În privinţa simfoniei, în primul rând trebuie să spun că Gaston este pisicul meu, deci Gaston este… greu de analizat, şi este o muzică unde n-am avut nicio inspirație vizuală. Acolo a fost altceva, am avut o colaborare între muzica mea și ce a desenat live Alexandru Ciubotariu – Pisica Pătrată. Pentru public a fost o relație vizuală dar partea vizuală s-a pliat acolo pe muzică. În concepția muzicii am avut dorința de a avea o muzică vie, în sensul de trepidantă, ceva care să fie pe înțelesul unui public de festival, pentru că a fost prezentat prima dată în cadrul Nopților Albe ale Bucureștiului, organizat de ARCUB [în 2015]. Știam că acolo nu vine lume neapărat cunoscătoare sau neapărat iubitoare de muzică simfonică. Adică, sigur că sunt și oameni care merg la concerte în sălile de specialitate, dar sunt și oameni care doar adiacent apucă să prindă asemenea concerte, și atunci am vrut să fac o fuziune între muzica simfonică, de factură serioasă, cu tot ce implică muzica clasică, și ritmuri sau circumstanțe, să le spun aşa, mai moderne, mai contemporane, cu care publicul majoritar rezonează pentru că sunt mult mai apropiate de ei, adică sunt niște stiluri sau ritmuri mult mai prezente, vrei-nu vrei, în viața tuturor. Și cred că am reușit să pun la un loc cele două ingrediente într-o proporție destul de bună, astfel încât partea simfonică să-și păstreze importanța şi supremația, dar, totuși, limbajul să fie înțeles de toți.

Ai interpretat atunci Gaston cu ansamblul tău, Simona Strungaru Symphonics, care a devenit în timp un brand-concept…

Simona Strungaru Symphonics este platforma, umbrela sub care am avut activitate deopotrivă ca orchestrator și compozitor. Cumva, lucrând cu muzicieni foarte buni, cu care am plăcerea să colaborez de foarte mult timp și în formule diferite – în funcție de proiectul la care lucrăm, putem avea de la 5 până la 60 de oameni. Deci, nu e o formulă fixă, cu toate că, bineînțeles, avem un nucleu format, dar totul depinde de proiect fiindcă deşi mie mi-ar plăcea să lucrez mereu cu 100 de oameni, cu cor, cu soliști, trebuie să mă pliez de multe ori pe ce este cu-adevărat posibil. Pentru că, deşi am activat-o pe proiecte personale, am avut și colaborările cu Voltaj sau cu URMA, de exemplu, unde am mers tot cu formula Symphonics fiindcă este totuși diferită de activitatea mea ca pianist, bineînțeles, dar și de proiectul Diosa, unde muzica abordată este… altfel. Poate fi, într-adevăr, un pic derutant pentru că sunt mai multe direcții muzicale, dar diferite.

În 2007 terminai masterul în dirijat la Conservator și în 2008 deja o orchestrai pe Loredana. Abia după aia aveau să se înlănțuie colaborările din spațiul Pop cu Voltaj și URMA. Prima a fost o un experiment ce putea rămâne izolat, dar totuși ai perseverat pe această linie…

Desigur. Mai ales că, aşa cum spuneam, cu ocazia acestor colaborări ca orchestrator, am descoperit plăcerea pentru creație, eu fiind pianist clasic, pianist ca „la mama pianiștilor acasă”. Dragostea pentru timbralitatea și posibilitățile extraordinare ale orchestrei s-au răsfrânt în orchestrații și, până la urmă, partea creativă – care la muzicienii interpreți este strict pe partea interpretativă pentru că textul pe care îl redai este deja creat și este foarte important, valabil și consacrat – este foarte diferită de tipul de creație pe care îl faci atunci când nu modelezi ceva deja existent, ci creezi de la bun început ceva… şi asta m-a impulsionat, am avut o curiozitate în acest sens. Bineînțeles că și Sebastian [Burneci] are rolul său în toate acestea, pentru că m-a susținut în demersurile mele și chiar am avut un proiect foarte frumos, am orchestrat muzica lui pentru un concert pe care l-am avut la Sala Radio, cu Orchestra de Cameră Radio. Unspoken se cheamă produsul, pentru că a apărut și pe disc, scos de editura Casa Radio [în 2018], cu compozițiile lui şi orchestrațiile mele. Și acolo, bineînțeles, este Jazz simfonic, dar un pic fuzionat cu World Music la un moment dat, deci, iarăși… un challenge în plus pentru mine.

Simona Strungaru
UNSPOKEN cu Orchestra de Camera Radio, muzica de Sebastian Burneci (Foto-Christina One)

Din câte ştiu, incursiunile voastre jazzistice au un caracter regulat…

Da, noi avem un proiect foarte frumos, care a împlinit 10 ani de viață: Bucharest Jazz Orchestra. Este un proiect de suflet al familiei noastre, înființat de Sebastian, de mine și de Florian Radu, de prim-trombonistul nostru. Bucharest Jazz Orchestra e un ansamblu cu care abordăm muzică de Jazz, atât din perioada de aur ale big-band-urilor din anii ‘30, deci Swing, cât și muzica contemporană de Jazz dar şi acolo sunt mai multe ramificații și mai multe… așteptări, bineînțeles, însă am reușit să facem niște lucruri foarte frumoase, iar anul acesta am demarat o colaborare foarte plăcută cu Teatrul Godot din București și am organizat și vom organiza multe evenimente acolo împreună cu soliști invitați precum Irina Sârbu, Adrian Nour, Blue Noise, Ana Cristina Leonte sau Berti Barbera. O dată pe lună, organizăm concerte acolo. Chiar pe 1 iulie am avut la Godot un concert foarte frumos, o colaborare între Bucharest Jazz Orchestra și un ansamblu de dans de Swing, şi anul ăsta avem în plan să scoatem un nou material discografic, cu muzica originală a orchestrei noastre.

Simona Strungaru
Bucharest Jazz Orchestra Foto Cristian Barcan

Simona, ce îţi dă însă energia de a încerca să îi faci pe oameni să înţeleagă limbajul muzicii contemporane, indiferent de natura ei? În fond, ai fi putut să continui să fii o excelentă pianistă, să performezi regulat la Ateneu sau în festivaluri reputate, să te mulţumesti deci cu satisfacţiile de performer.

Repet, eu sunt muzician de muzică clasică, am o formare clasică. După cum am spus, de la 4 ani iubesc muzica și nu o fac… o simt, o trăiesc, adică e parte din mine, organic! Și conține niște adevăruri pe care nici nu încerc să le explic în cuvinte, pentru că fiecare are propria viziune, că tot vorbeam de “viziuni” despre această muzică clasică. În același timp, am fost mereu un om foarte deschis și pentru alte stiluri muzicale, inițial nu ca performer al acestora ci ca ascultător, iar discrepanța între muzicianul clasic și cei care ascultă sau cei care fac alte stiluri sau genuri de muzică nu mi se pare întotdeauna foarte justă. E o barieră pe care oamenii, muzicienii în special, și-o pun singuri. Cred că dacă e făcută cu substrat, dacă e făcută cu cap și nu strict ca șablon, până la urmă poți să hrănești pe mai multe planuri oamenii prin muzica pe care o faci și nu văd de ce trebuie neapărat încadrat într-un singur stil muzical ceea ce faci. Poate că asta ține de o evoluție sau poate de o preferință strict personală dar eu am simțit că pot să combin mai multe lumi, mă rog, că pot să încerc să le apropii… și sunt mulțumită de rezultat. De exemplu, am fost întotdeauna un mare fan al muzicii formației Prodigy, ceea ce, pentru un muzician de clasică, nu ai putea zice neapărat că e foarte comun. Dar eu am fost foarte, foarte atrasă de muzica lor, pentru că îmi place foarte tare să dansez și chiar am reușit să fac un proiect, Prodigy Symphonic, pe care l-am făcut la Festivalul Awake, în 2019, din păcate, cu un motiv trist. Cumva, a fost un concert tribut pentru solistul formației [Keith Flint, care a decedat în data de 4 martie 2019 – n.r.]. Îmi doream să fac proiectul împreună cu ei dar am așteptat un pic prea mult până să-i contactez și apoi s-a întâmplat nefericitul eveniment. Am reușit totuşi să fac un tribut și să orchestrez așa cum îmi doream piesele lor, iar concertul a fost votat cel mai bun concert live al ediției festivalului Awake din 2019, fiind un concert care… nu a fost anunțat, nu a fost făcut public! Cine a venit la festival a primit bonus concertul, ca surpriză, tocmai pentru că nu am dorit să facem niciun fel de publicitate pe baza tragediei formației. De ce spun asta? Pentru că am vrut să răspund la întrebarea cu de ce oamenii ar trebui să fie mulțumiți pe toate părțile. Cred că există substanță… cred că există calitate în mai multe tipuri de muzică și cred că dacă poți să faci și simți că poți să faci, este păcat să nu încerci doar pentru că nu se face de obicei.

Apropo de bariere sau etichete nu întotdeauna inteligibile pentru publicul larg, care e diferenţa între muzica nouă și muzica contemporană? Mă refer, de exemplu, la festivalul Meridian, dedicat muzicii noi, în cadrul căruia ai dirijat ansamblul SonoMania. Cum te poziţionezi în calitate de compozitor?

Asta cred că ține de organizatori și de tematica pe care și-o propun, de la ediție la ediție. Depinde și cine ascultă. Pentru cineva care nu e deloc inițiat în muzica, să-i spunem, recentă, orice poate suna nou. Iar contemporan înseamnă… să fim în viață, nu? Eu n-aș vrea să se spună, de exemplu, că sunt doar compozitor de muzică de film, pentru că nu am făcut doar muzică de film… eu sunt compozitor de muzică recentă. Punct. Pentru că este compusă de curând. Normal că e nouă, dacă o compari cu ceva ce s-a compus acum 10 sau 50 de ani. Iarăși spun, categorisirile astea, nu cred că îşi au locul… până la urmă, muzica trebuie să-ți placă sau nu. Dar trebuie ţinut totuşi cont de faptul că direcțiile din muzica nouă sunt foarte diferite, mai ales muzica nouă comercială, ascultată în special la radiourile cunoscute şi populare, de muzica nouă compusă de compozitori cu studii de Conservator, deci de compozitori contemporani instruiți academic. Asta nu înseamnă neapărat că cei care compun pentru radio nu sunt instruiți, dar totul depinde de ce stil alege fiecare să urmeze şi muzicile, în final, sunt foarte diferite.

Spune-mi câte ceva despre modernizarea lui George Enescu, un compozitor care nu e “recent”, pe care ai propus-o publicului împreună cu SonoMania în 2019.

Aah, Enescu, da! Doar că nu am cântat compozițiile lui Enescu. Există un proiect, N-ESCU, inițiat de Muzeul “George Enescu”, în care, în fiecare an, şase sau şapte compozitori sunt invitați să conceapă lucrări noi pornind de la niște idei regăsite în compozițiile lui Enescu. În felul acesta, plătești și tribut marelui nostru compozitor, dar și încerci să îi duci mai departe legacy-ul prin ceea ce înțelegi tu, ceea ce rezonează în tine din muzica lui, deci nu îți impune nimeni să iei doar un anumit fragment și să-l dezvolți. Câteodată ţi se dau lucrări din care trebuie luată inspirația, dar nu se impune să preiei ceva anume, nici măcar din punct de vedere melodic, poți să iei doar atmosfera muzicii, aşa cum, în alte dăți, ți se pot da tematici din Enescu. Deci în felul acesta am prezentat N-ESCU.

Simona Strungaru
SonoMania (SIMN) Foto Dan Ciurea

SonoMania, care anul acesta împlinește tot 10 ani şi al cărui dirijor permanent sunt, este un ansamblu înființat de Diana Rotaru [compozitoare, cadru didactic la UNMB şi director artistic al festivalurilor InnerSound International New Arts Festival şi Meridian – n.r.], alături de care explorăm muzici noi, atât românești, cât și scrise de compozitori străini din zona muzicii culte, cu care am prezentat concerte la InnerSound, la SIMN – Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, la festivalurile Meridian şi Cluj Modern, cu care am colaborat – tot cu Institutul Goethe – la un proiect foarte foarte frumos, Fidelio ești Tu!, un proiect de operă contemporană care a avut loc, dacă vă vine să credeți, în 2020. Care, până la urmă, ieșit ca proiect filmat, pentru că pandemia nu ne-a permis să avem public, dar la care am lucrat foarte mult, cu 5 micro-opere contemporane. Trăgând linie, SonoMania e un ansamblu care este invitat în diverse contexte să performeze tipul ăsta de muzică, specializat pe muzică contemporană în sensul academic. Cu Simona Strungaru Symphonics am mers în alte zone de interes, nu neapărat în accepțiunea generală ‘academico-cultă’. Asta nu înseamnă că nu e făcut… cu minte, doar că este un pic în altă zonă.

Simona Strungaru
SIMONA STRUNGARU Foto Cristian Barcan

În mod evident, ești fericită să explorezi şi să te joci baleind întreg spectrul muzicii. Dar asta nu vine și cu niște frici asociate riscurilor pe care ţi le asumi creativ?

Dar ce ce-aș vorbi eu despre asta? Pentru că, fără să-ți asumi faptul că s-ar putea să nu placă muzica pe care o propui, nu ai cum să faci ceva nou. Dacă mergi la sigur, practic nici nu mai explorezi – că știi deja că o să meargă – sau o faci doar, după cum am spus, după șablon. Cea mai mare frică a mea este să n-am timp să ajung până la capăt cu proiectele. Asta e lupta cea mai mare… şi, de aici, apar adiacent şi altele. Pentru asta… lucrez mult și dorm mai puțin. Și sper să le duc până la capăt. Cred că noi toți suntem în aceeași luptă cu timpul.

Interviu de IOAN BIG

  • Foto header: Cristian Barcan
Simona Strungaru
Cine-concert MALOMBRA, Foto Ph. Lebruman

NOTĂ: Timişoara va fi gazda Caravanei Filmelor TIFF Unlimited între 21 – 24 iulie şi 26-31 iulie. Programul complet va fi anunțat curând și va include cine-concertul Malombra, în acompaniament LIVE pe muzica compusă special pentru acest film clasic de către Simona Strungaru.

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.