Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 12/07/2022
Film / Videodome

VIDEODOME | “NIGHT TRAIN TO LISBON” (2013, r: Bille August)

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii VIDEODOME | “NIGHT TRAIN TO LISBON” (2013, r: Bille August) Share VIDEODOME | “NIGHT TRAIN TO LISBON” (2013, r: Bille August)
Night Train to Lisbon


Pentru cine nu a citit cartea lui Pascal Mercier, profesor de filosofie la universităţile din Heidelberg, Marburg şi Berlin, dar se aşteaptă la un Thriller cultural de tip “Numele trandafirului” sau “Codul lui Da Vinci” se înşeală, mai ales că vorbim de un film semnat de Bille August, câştigător a două Palme d’Or la Cannes pentru “Pelle cuceritorul” şi “The Best Intentions” (pe scenariul lui Ingmar Bergman), mai greu de asociat de către cinefili cu acest gen cinematografic.

Raimund Gregorius (Jeremy Irons – “Reversal of Fortune”, “Dead Ringers”), profesor de limbi ‘moarte’ din Berna, în drum spre şcoală, împiedică o tânără să se arunce de pe pod, pentru ca, apoi, aceasta să dispară iar în urma ei să rămână doar un pardesiu roşu, o carte editată doar într-o sută de exemplare, scrisă de un doctor portughez, Amadeu de Prado, şi un bilet de tren spre Lisabona. Sub un imbold de moment, proful urcă în tren şi, fascinat de conţinutul cărţii, îşi asumă o călătorie a auto-descoperirii în care prezentul şi trecutul se împletesc. Povestea este susţinută din off (nararea îi aparţine tot lui Irons, pentru a sublinia obsesia) de translatarea subiectivă a gândurilor puse în pagină… tot ceea ce facem este generat de frica noastră de singurătate. Frica de moarte este în fapt cea că nu vom deveni ceea ce ne propunem sau visăm să devenim. Viaţa este tributară ‘accidentelor’, nu în sensul de soartă sau destin ci de acela a şansei care intervine aleatoriu. 

Night Train to Lisbon

Gregorius ajunge într-o lume care, deşi modernă, îl trimite într-un alt trecut, o altă istorie şi o altă cultură, un alt mod de viaţă şi de gândire, iar August are grijă să sublinieze acest fapt în permanenţă cu delicateţe şi discreţie (ex. schimbarea ochelarilor ca semnificaţie simbolică apropo de felul în care Irons îşi nuanţează optica asupra realităţii). Pe măsură ce el avansează în cercetările sale legate de autorul volumului, odată cu descoperirea cavoului în care acesta este înmormântat sub citatul “Când dictatura e un fapt, revoluţia e o datorie”, naraţiunea se defineşte pe două paliere temporale: cel a avatarurilor trecute ale “preotului fără Dumnezeu” Amadeu, după cum îl caracterizează fostul său coleg din Rezistenţă (Tom Courtenay – “Doctor Zhivago”, “The Dresser”), supravieţuitor a torturilor poliţiei secrete din Estado Novo a lui Antonio Salazar la începutul anilor ‘70 şi marcat pe viaţă psihologic de faptul că preţul pe care îl plăteşte individul participant la revoluţie este lipsa de încredere, inclusiv faţă de prieteni sau familie, şi în care arta şi cultura devin instrumente de sacrificiu şi mântuire individuală într-o societate a compromisului, şi un al doilea… cel contemporan, a înmulţirii dilemelor intelectualului care, prin prisma revelaţiilor aduse de trecut, devine tot mai captiv a obsesiei legate de sensul propriei vieţi.

Night Train to Lisbon

Compromis şi morală, meschinărie şi idealism, ignoranţă şi bigotism, credinţă şi resemnare, vină şi onoare, o mixtură extrem de alambicată în jurul semnelor de întrebare ridicate de diversele opţiuni cărora trebuie să le răspundem în fiecare zi, foarte inspirat gestionată de Bille August şi de distribuţia realmente colosală: Jeremy Irons, Charlotte Rampling (“The Night Porter”, “Melancholia”), care a înlocuit-o în ultimul moment pe Vanessa Redgrave, Christopher Lee (“LOTR”, “Star Wars”), Jack Huston (“American Hustle”, “Kill Your Darlings”), Tom CourtenayBruno Ganz (“Der Untergang”, “Wings of Desire”), Lena Olin (“The Unbearable Lightness of Being”, “Romeo Is Bleeding”), Melanie Laurent (“Inglorious Basterds”, Now You See Me”), August Diehl (“The Counterfeiters”, “Salt”), Martina Gedeck (“The Baader Meinhof Complex”, “The Lives of Others”). 

O meditaţie melancolică – pe muzica compozitoarei germane Annette Focks, ce combină cu fineţe sunetul de factură clasică a pianului cu tonalităţi portugheze aduse de chitara tradiţională şi de vocea Mariei Carvalho – impregnată însă de o serenitate pozitivă surprinzător de reuşită, grefată pe fondul unei brutale istorii politice de dată nu foarte îndepărtată, un exerciţiu fictiv riscant cinematografic de arheologie în trecutul unui necunoscut (altfel decât prin intermediul cuvântului scris) care se dovedeşte un quest pentru descoperirea de sine a unui intelectual trecut de vârsta a doua. “Arhaic”, “relicvă europeană”, “lentoare insuportabilă”, cam astea au fost categorisirile criticilor anglosaxoni ce au determinat decizia distribuitorilor de a-l trimite DTV… etichetări completamente neadecvate. Pentru mine, “Night Train To Lisbon” rămâne unul dintre extrem de puţinele filme de suflet ai ultimilor ani şi sunt convins că merită şansa unei vizionări din partea oricărui cinefil.

Text de IOAN BIG

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Esențiale

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.