Meniu Zile și Nopți

Artă & Cultură

Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 11/06/2022
Clin D'oeil Artă & Cultură / Performing arts

BIRUTĖ BANEVIČIŪTĖ: “Dansul nu se rezumă doar la o percepţie vizuală”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii BIRUTĖ BANEVIČIŪTĖ: “Dansul nu se rezumă doar la o percepţie vizuală” Share BIRUTĖ BANEVIČIŪTĖ: “Dansul nu se rezumă doar la o percepţie vizuală”


Fondatoare a companiei Dansema, BIRUTĖ BANEVIČIŪTĖ este nu doar o artistă coregrafă multipremiată, ci şi o educatoare cu mare experienţă, doctor în Ştiinţe Sociale, care a predat ani buni atât la Universitatea Lituaniană de Ştiinţe Educaţionale, cât şi la Academia Lituaniană de Muzică şi Teatru. Ideea de a te dedica predării dansului la copii cu vârste fragede este una atât de ieşită din comun, încât am ţinut să obţinem câteva lămuriri chiar de la creatoarea performance-ului.

Cum poţi familiariza un bebeluş cu conceptul de dans? Sau cum poate un copil cu probleme de vedere să simtă mişcarea? Întrebări deloc retorice fiindcă pe 12 iunie, la sala ARCUB de pe Lipscani, AREAL | spațiu pentru dezvoltare coregrafică prezintă World Without Eyes, un performance de dans adresat bebelușilor și copiilor mici nevăzători creat de coregrafa Birutė Banevičiūtė de la Dansema Dance Theatre din Lituania. Accesul se va face gratuit, pe baza unei rezervări la adresa areal@arealcolectiv.ro.

Cele două reprezentații World Without Eyes se vor desfășura mai întâi de la ora 11:00, pentru copii cu vârste între 6-18 luni, urmând ca a doua reprezentație să aibă loc de la ora 16:00, într-o versiune adaptată pentru copii nevăzători sau cu deficiențe de vedere și însoțitorii acestora. În plus, în data de 14 iunie, Birutė Banevičiūtė susține la AREAL un atelier pentru profesioniști ai dansului interesați de dezvoltarea de proiecte educațional-artistice pentru copii.

Birutė, referitor la componenta destinată copiilor cu deficiențe de vedere, spuneai că încerci să îi faci să simtă dansul prin respiraţie şi atingere, că-i încurajezi să devină participanţi activi. Pentru ei eşti însă o persoană străină iar copiii sunt în general precauţi. Cum le câştigi încrederea?

Într-un fel, aş fi tentată să spun că nu ştiu cum se întâmplă exact, pentru că singurul lucru pe care îl fac este să abordez copiii, indiferent de vârstă sau [diz]abilitate… cu respect. Mă apropii de un copil cu acelaşi respect ca şi cum te-aş avea în faţă pe tine sau pe Preşedintele ţării. Asta înseamnă că nu tratez copilul ca pe cineva mai greu de cap, refuzând să iau în considerare ideea că ar fi mai puţin capabil de a înţelege. Şi atunci, le vorbesc astfel copiilor – indiferent de ce limbaj folosesc, verbal sau nonverbal – ca să îi fac să se simtă pe acelaşi palier de capabilitate intelectuală cu mine.

De exemplu, când vreau să le fac cunoştinţă cu o idee simplă, nu le spun ‘Sari’, sau ‘Mergi’, sau ‘Stai’, sau ‘Pleacă’, ci îi invit să facă acea mişcare, le adresez o solicitare. ‘Ai vrea te rog să faci asta?’ La fel cum aş proceda cu absolut oricine altcineva, le cer permisiunea sau îi rog să fie atenţi la ce le arăt. După care le dau timp să ia o hotărâre în privinţa modului în care reacţionează. Să zicem, de exemplu, că vreau să le fac cunoştinţă cu panglicile. Le spun de ele după care aştept, nu îi ating ca să le pun panglica în mână, deci nu încerc nici să le impun ideea mea şi nici să forţez o reacţie din partea lor la ideea mea. Doar aştept. Şi dacă văd că nu acceptă sau nu reacţionează, nu mă simt nici insultată şi nici supărată, le accept la rândul meu decizia sau reacţia. Abandonez acea idee, plec de lângă ei câteva momente, fac altceva şi apoi revin pentru a le propune ceva diferit. Iar ei, când văd că nu îi presez, încep să se simtă respectaţi, îşi dau seama că li se respectă hotărârile.

Este, în fond, la fel ca în relaţiile cu adulţii. Dacă cineva mă întreabă dacă vreau cafea iar eu nu vreau, îi spun ‘Îmi pare rău, nu vreau cafea’, şi de aici totul depinde de acea persoană, daca se supără sau nu din cauza asta, şi se ajunge la ‘Dar de ce nu vrei cafea?’ sau la ‘Ia odată cafeaua asta!’. Acesta e principalul concept pe care îl utilizez: îi abordez plecând de la acelaşi nivel de înţelegere… le propun, le dau timp de gândire şi le respect decizia. În ce mă priveşte, această metodă sau sistem, oricum am numi-o, funcţionează şi mă face acceptată de ei până în punctul în care încep să aibă încredere în mine.

În cazul performance-ului interactiv de dans pentru bebeluşi, lucrurile stau diferit. Aminteai de “detalii ce formează întregul, contraste ce nasc dinamica şi mişcări care duc spre dans” ca elemente ale modului în care micuţii învaţă şi percep viaţa. Cum le anticipezi interesul pentru o anume mişcare? Sau de unde ştii ce tipuri de suprafeţe sau culori au şanse să îi facă să reacţioneze mai bine?

Sigur că am început cu ani în urmă prin a citi foarte multă literatură de specialitate, inclusiv cărţi de psihologie despre particularităţile dezvoltării unui copil… de exemplu, la ce vârstă încep să discearnă culorile, când învaţă să apuce cu mâna sau când sunt capabili să prindă ceva cu ambele mâini. Fiindcă nu mai e vorba doar de psihologie ci şi de ceea ce ei pot să facă fizic. Asta e extrem de important, mai ales până încep să meargă. Trebuie să ajungi să îi cunoşti extrem de amănunţit, în special înainte de împlinirea vârstei de 1 an, când tot ce e legat de ei se măsoară în luni – chiar şi performance-urile noastre le concepem în funcţie de vârsta în luni a bebeluşilor -, pentru că într-un interval foarte scurt, de la 6 la 8 luni, ei trec prin schimbări uriaşe în dezvoltare.

A fost deci mai întâi această etapă de definire a cadrului teoretic şi abia când am ştiut cum să privim la cum trece timpul lor şi ne-am familiarizat cu tipurile de obiecte, culori şi mişcări la care reacţionează, abia atunci am început să facem teste în cadrul repetiţiilor. Evident, nu era vorba de teste pe copii, ci de încercări ale sistemului nostru de interacţiune, astfel încât să verificăm cât de aproape răspund copiii de felul în care ne-am închipuit noi că o vor face. Pentru că, mai mult, chiar într-un grup de 5-6 copii de aceeaşi vârstă în luni, am constatat că există întotdeauna diferenţe în dezvoltare care îi determină să reacţioneze diferit.

Deci de la acest fapt plec în construirea unui performance, că s-ar putea să îmi trebuiască trei abordări diferite, să zicem, pentru aceeaşi idee, chiar într-un grup de bebeluşi cu o vârstă similară. Până la urmă, e vorba deci de o combinaţie de experienţă practică şi gândire teoretică.

Dar cum sau când îţi dai seama că ei… te înţeleg?

Asta e cea mai bună întrebare. Cred că sunt trei nivele ale modului în care ei arată că înţeleg. Primul este cel fizic. Încep să se mişte… de obicei, încep prin a-şi mişca mânuţele. Încă nu ştiu să vorbească dar limbajul gesturilor este unul “internaţional” şi pot să-mi dau seama că ei înţeleg. E vorba deci de un anume fel de mişcare semnificativă, fie cea a mâinilor, fie a corpului, fiindcă pot alege, de exemplu, să se îndepărteze de tine.

Apoi, e vorba de sunetele pe care ei le scot şi nu mă refer aici neapărat la râs. Al treilea nivel, care este pentru mine cel mai savuros, e acela când detectezi momentul chiar în privirea copilului. Poti să îţi dai seama din contactul cu ochii lui că această conexiune i s-a realizat în creier, unde informaţia a produs un declic. Sigur că îmi este imposibil să explic cum se întâmplă asta pentru cineva din afară, însă nu doar eu, ci şi toţi dansatorii mei, prin experienţă directă, trăim asta curent. Trebuie să fii foarte atent şi, privind copilul în ochi, îţi vei da seama.

Deci cam aşa ajung eu să înţeleg că… ei înţeleg. Sigur că, ulterior, copilaşii încep să repete anumite mişcări, animaţi de ceea ce au văzut. Uneori, chiar de-a doua zi după performance, primim semnale de la părinţi că micuţii lor au început să reproducă unele acţiuni la care au asistat în timpul performance-ului. Că apar mai repede sau mai târziu, în mod cert semnale legate de asimilarea a ceea ce au văzut se manifestă la un moment dat.

Acest tip de observaţii se acumulează în timp, aşa că sunt interesat să-mi dai mai multe detalii despre procesul de creaţie al unui astfel de performance şi, mai ales, de unde pleci în generarea sa. Uite, să vorbim concret despre cel dedicat copiilor cu probleme de vedere.

În toate performance-urile pentru bebeluşi pe care le-am conceput, cercetarea a plecat de la întâlnirile de testare cu publicul, copiii fiind în fapt co-creatori ale performance-urilor. În cazul proiectului World Without Eyes, ideea s-a născut în pandemie, când totul era închis iar noi nu aveam unde să performăm şi nici cum să urmăm un anume proces creativ. Întrucât dispăruse posibilitatea repetiţiilor sau a elementelor de felul acesta, am început să reflectez la ce este dansul, la ce făceam înainte şi cum trebuie să îmi regândesc perspectiva în noul context. Meditând asupra faptului că dansul este perceput stereotipic oarecum ca o formă de artă vizuală, mi-am pus problema în ce măsură acesta poate fi relevant pentru nevăzători şi mi-am amintit că, în urmă cu mai mulţi ani, predam în Norvegia în cadrul unui program internaţional de masterat Erasmus de transmitere a cunoaşterii în domeniul dansului, şi că am avut ca studentă o femeie din Nepal care era oarbă, dar care îşi propusese nu doar să înveţe ea să danseze, ci şi să înveţe la rândul ei alţi adulţi nevăzători să o facă. Şi mi-am adus aminte că, de când am cunoscut-o, am încercat să înţeleg cum ar putea să predea altor orbi dansul, atâta vreme cât ea însăşi nu poate vedea mişcarea… o poate simţi pe a ei dar nu o poate vedea pe cea ai oamenilor pe care îi instruieşte. Cum ar fi putut ea să le dea referinţe sau repere, dacă ceea ce fac e bine sau rău? Am înţeles atunci că nu totul se reduce la vizual, că în dans există ceva mult mai profund. Şi am început să meditez la acest lucru. Am relaţionat cu studenta respectivă şi am stat foarte mult de vorbă, despre cum nevăzătorii percep lumea.

Dar spuneai că performance-urile tale sunt bazate pe experienţa directă…

Da, însă a fost esenţial să înţeleg de unde plecăm. E important de subliniat că sunt două categorii de orbi. Prima e formată din adulţii care au ajuns să îşi piardă vederea pe parcursul vieţii şi au deci totuşi o memorie, o imagine despre cum arată lumea în care trăiesc, iar pentru ei este mai uşor să danseze fiindcă, de exemplu, atunci când coregraful sau profesorul de dans le sugerează să se mişte ca soarele de pe cer sau precum crengile unui copac, îşi amintesc cum arată acestea, au referinţe vizuale, au la ce să se raporteze.

O a doua e formată predominant din copii, cei născuţi orbi dintr-un motiv sau altul… şi sunt extrem de multe motive, pentru că, atunci când am început să studiez cum şi de ce un om se poate naşte orb, am descoperit că există peste zece tipuri de orbire ce au cauze diferite. Şi am realizat în acel moment că nu-i poţi spune unui om născut orb să îşi imagineze sau să se mişte precum un copac fiindcă, pur şi simplu, nu are cum să-şi imagineze acest lucru… căci nu l-a văzut. Imaginaţia lor se bazează pe perceperea lumii prin intermediul pipăitului. Ating orice, aşa cum miros şi ascultă. Îşi folosesc toate celelalte simţuri.

În acea fază, m-am întâlnit cu un fenomenolog, un lituanian stabilit în Statele Unite care analizează arta din perspectivă fenomenologică, care mi-a reiterat faptul că dansul nu trebuie redus la vizual, pentru că, în esenţă, dansul înseamnă să simţi ritmul… iar asta m-a zguduit!

Cu toate aceste idei, niţel cam temătoare, am iniţiat o serie de repetiţii. Am invitat o femeie care avea o fetiţă de 3 ani, complet lipsită de vedere. La prima întâlnire, m-am întins pe jos, am început să îmi mişc mâinile, sperând că, atingându-mi mâinile aflate în mişcare, copilul va înţelege ideea de dans. S-a apropiat de mâna mea dar nu m-a atins… mi-am dat seama astfel că nu e vorba de a atinge sau, mai exact, nu e vorba numai de a atinge. A ajuns totuşi să îmi repete mişcările, însă cu o oarecare întârziere, şi am realizat atunci că percepea vibraţiile podelei. Când săream, de exemplu, se producea o vibraţie iar ea simţea aerul cum se mişcă… apoi era mirosul. Realmente mă mirosea, putea să îmi simtă mirosul mâinilor.

Şi astfel, uşor-uşor, şi în mintea mea s-a produs o transformare. Că dansul nu se rezumă doar la o percepţie vizuală, pentru că ei îl percep prin intermediul vibraţiilor, ai curenţilor de aer şi, nu în ultimul rând, al mirosului. Astfel a început procesul de creare al acestui performance şi apoi nu am făcut decât să adăugăm detalii şi să îl structurăm.

Să ne referim şi la un alt proiect de dans educaţional lansat în 2022 de Dansema, Creating the World with Children. Pentru că, în cazul său, mişcarea pare altfel abordată.

Este vorba de mişcările pe care le folosim în acel performance, foarte minuţios gândite din punct de vedere al integrării în structură, fiindcă au origini diferite. Unele sunt piruete, altele reprezintă sărituri, există mişcări legănate, la fel de bine cum unele pot fi bruşte sau rapide… totul se bazează pe sistemul de mişcare al lui Rudolf van Laban despre timp, spaţiu şi energie. Sigur că nu o poţi percepe ca pe o coregrafie validă, fiindcă înglobează multă improvizaţie, însă conţine originea elementară a mişcărilor. Asta urmărim. Sunt deci părţi în performance, mişcări, centrate în jurul originilor acestora…. pentru că, astfel, cei mici sunt potenţial mai repede atraşi să ni se alăture într-o anume mişcare, pe care o putem mai departe coregrafia. Dar baza o reprezintă mişcarea, foarte multă mişcare.

Eşti în egală măsură om de ştiinţă şi artist. Din ambele perspective, receptorii tăi, copiii, sunt un public extraordinar însă nu foarte… comod. Ce te-a determinat să urmezi această cale de dezvoltare provocatoare dar anevoioasă?

Mie îmi aduce extrem de multe satisfacţii. Şi mă inspiră enorm. Mă învaţă atât de multe încât eu sunt cea care continui să asimilez în permanenţă şi nu mă simt ca cineva care învaţă pe alţii. N-a fost însă o decizie conştient asumată ca dintr-un punct să perseverez în a gândi lucruri bune pentru copiii cu probleme, nu, nici pe departe.

Primul performance pentru copii pe care l-am făcut, era pentru cei cu vârste între 3 şi 6 ani, pentru că, la acea vreme, lucram într-o grădiniţă ca profesoară de dans şi coregrafă, şi cream împreună cu copiii performance-uri de dans şi de mişcare. Ştiam aşadar cum se mişcă şi ştiam ce îi interesează şi, drept urmare, aveam o idee formată despre cui mă voi adresa cu acel prim performance.

Deci cunoaşterea şi experienţa pedagogică în combinaţie cu cea artistică, de coregrafă, au dus la acest rezultat benefic pentru mine. Mai mult decât atât, am fost apoi şi în postura de cercetătoare care a avut posibilitatea să studieze şi să analizeze ambele componente ale acestei combinaţii. Şi apoi, progresiv, performance-urile mele au început să se adreseze copiilor cu vârste din ce în ce mai mici, iar interesul meu să continue să crească… poate latura mea ştiinţifică m-a făcut curioasă să văd cât de mult mă pot duce în profunzime. Mai ales că, în contextul unui proiect cu copii neurotipici, am cunoscut întâmplător o femeie ce lucra într-o şcoală specială din Vilnius, destinată copiilor cu diverse dizabilităţi, care mi-a propus să merg acolo şi să încerc să fac ceva.

Pentru mine a fost interesant să cunosc altfel de potenţiali ‘parteneri’ şi am descoperit că performance-urile pe care deja le dezvoltasem pentru bebeluşi funcţionau aici chiar şi pentru copii cu vârste ceva mai mari, însă bolnavi de autism, de Sindromul Down, cu paralizie cerebrală, tot felul de asemenea afecţiuni. Am învăţat acolo cum să îi abordez cu respect, cum să nu îi forţez şi cum…. să nu încerc să îi învăţ paşi de dans, ci să îi implic dându-le idei de improvizaţii.

Aşa a funcţionat. Şi am avut succes cu acei copii în două performance-uri în care chiar ei au fost protagoniştii. Pentru mine a fost mai mult decât o satisfacţie, a fost o revelaţie! Când am facut cunoştinţă cu acei copii a fost ca şi cum un întreg nou univers s-a deschis pentru mine, doar că era populat de nişte bebeluşi ceva mai mărişori. Pentru că aceşti copii, deşi arată fizic că au 5-6 ani, sau chiar 13 ori 16, nu vorbesc… deci trebuie să găseşti un alt limbaj pentru a comunica cu ei. Iar mişcarea a fost limbajul perfect. Pentru mine a fost şi continuă să fie extraordinar de interesant, mă umple sufleteşte… mă simt binecuvântată că mi s-a ivit în cale această oportunitate.

Cu 15 ani în urmă ai fondat Dansema Dance Theater. Motivaţia ta personală în a lucra cu cei mici îmi este limpede, dar spune-mi cum ai identificat şi alţi oameni la fel de pasionaţi. Cum s-a constituit colectivul?

 Am început cu două dansatoare reputate pe care le cunoşteam dinainte. Eu eram deja o persoană matură, aveam în jur de 40 de ani când s-a constituit Dansema, iar dansatoarele erau şi ele trecute de 30 de ani, deci nu erau nişte tinere care aveau nevoie să se afirme, să facă ceva ca să iasă în evidenţă, nu, aveau deja în spate o carieră solidă. Şi cred că totul a început de fapt când una a născut, iar apoi şi cealaltă a rămas gravidă. Am mai invitat după aceea şi un bărbat dansator să ni se alăture. În realitate, nu a trebuit să fac niciun efort ca să conving pe cineva, întrucât fiecare dintre ei era deja obişnuit cu călătoriile şi turneele, deci oamenii au venit de bună voie şi cu bună ştiinţă… chiar şi-au dorit să devină parte al acestui demers. Bineînţeles, am început prin a le împărtăşi din experienţele mele şi, pornind de aici, cu toţii ne-am afundat în procesul de cercetare şi am perseverat în a acumula la nivel de grup observaţii despre particularităţile mişcării la copii, pe care ni le-am împrumutat unul altuia pe parcursul creării de performance-uri, plecând de la întâlnirile şi repetiţiile cu cei mici. Deci nu sunt doar eu, coregrafa, cea care îşi imaginează coregrafia, iar performerii cei care o implementează, este un proces colectiv la care contribuim cu toţii. Mai mult, îmi place să-mi lucrez performance-urile în acord cu personalitatea performerilor, cu mintea şi corpul lor, nu încerc să le schimb felul de a se mişca sau cel de a gândi. Şi, desigur, după fiecare performance, întotdeauna discutăm împreună, analizăm, vedem, îndreptăm, schimbăm… tot ceea ce se dovedeşte a fi necesar. Deci cu toţii am evoluat individual în cadrul colectivului. În prima fază, au fost şi dansatori care, pe parcurs, şi-au dat seama că, totuşi, îşi doresc să continue pe o altă direcţie dar, în general, majoritatea celor care au venit erau dansatori maturi, înclinaţi spre cercetare şi explorare, şi care nu aveau o problemă că trebuie să călătorim frecvent, cum a fost cazul, cel puţin, înainte de pandemie. În Lituania, de exemplu, lumea dansului a fost surprinsă că am călătorit atât de mult cu performance-uri destinate copiilor, bebeluşilor, şi că am mai şi fost plătiţi pentru asta…. deci nu e doar ceva foarte la modă sau foarte de avangardă, chiar poţi să îţi câştigi şi existenţa făcând performance-uri de dans interesante pentru micuţi. E un aspect care merită cumva subliniat. De asta am rămas aproximativ în aceeaşi echipă de aproape zece ani, ba chiar una dintre dansatoarele care va fi prezentă şi în România se numără printre cele care mi-a fost alături încă de la bun început.

Interviu de IOAN BIG

  • Foto: Laura Vanseviciene

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on linkedin
LinkedIn
Share on twitter
Twitter
Share on email
Email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.