Fără să ne dăm seama, fără să vrem şi fără ca cei mai mulţi dintre noi să îi fi trăit (sau am făcut-o într-un mod ne-memorabil, din cauza regimului comunist), tânjim acum dupa pofta de viaţă şi lipsa de griji asociată cu sclipitorii, efervescenţii şi multicolorii ani ’80, apogeu al predispoziţiei colective la excese consumeriste. Mai bine zis, suntem nostalgici după ce au însemnat şi ne-au lăsat moştenire aceştia prin intermediul Pop culture, iar dovezile pot fi detectate nu doar în experienţele deja consumate, ci chiar şi în cele viitoare: Firestarter, adaptarea romanului lui Stephen King din 1980, şi Top Gun: Maverick, sequel la imensul hit din ’86 al filmului cu Tom Cruise, care intră ambele în luna mai în cinematografe, apoi festivalurile estivale de muzică cu parfum optezcist, precum diMansions Hit (Braşov), Retro Music (Bucureşti), Retro Summer (Oradea) sau We Love Music (Râmnicu Valcea), blugii cu talie înaltă şi cardiganurile ce îşi anunţă revenirea în trend în toamna asta şi, nu în ultimul rând, Super Mario Bros: The Movie, noua tentativă de a adapta în film popularul joc video din 1985 creat de Nintendo, care va avea premiera la finele anului.
Modern Talking
Cu toate că de atunci au trecut câteva decenii, referinţele Pop culture din anii ’80 continuă să se constituie în componente imuabile ale universului nostru ludic personal prin simboluri, mesaje, produse, obiecte, artişti sau personaje insinuate în subconştientul colectiv, indiferent că ne gândim la Chicken McNuggets-ii de la McDonald’s sau la sloganul Just Do It şi frenezia fitness creată de Nike, la franciza Transformers, născută din jucăriile lansate în 1984 de Hasbro, sau clovnul Pennywise din popularele filme horror It (pus pe hârtie de Stephen King în ’86), la icon-uri venerate, respectate sau imitate, precum ‘Like A Virgin’ Madonna, Bruce ‘Born in the USA’ Springsteen şi Bono ‘With or Without You’ ori la cărţi din anii ‘80 transformate după 2000 în filme sau seriale (Povestea slujitoarei – Margaret Atwood, BFG – Roald Dahl, Parfumul – Patrick Süskind), la printurile florale Laura Ashley sau la estetica Synthwave din OST-ul Blade Runner cu Hans Zimmer pe urmele lui Vangelis în 2049, la omuleţii desenaţi de Keith Haring sau sculpturile “banale” protejate prin copyright ale lui Jeff Koons, la muzicile încă prizate ale lui Ricchi e Poveri, Iron Maiden, Pet Shop Boys, The Cure sau Modern Talking ori la pălăria şi biciul lui Indiana Jones, al cărui spirit e omniprezent în filmele recente de aventuri, precum Red Notice, Uncharted sau Lost City, ba chiar şi în universurile cinematice Marvel şi DC, dacă ne raportăm la Captain America sau Wonder Woman.
Madonna – “Like a Virgin”
Un exemplu relevant pentru influenţa esteticii anilor ’80 în conturarea actualelor forme de expresie ce ţintesc publicul larg este franciza cinematografică Batman, apărută ca aliniere a DC Comics la trendul supereroilor, lansat X-Men în 2000, fiindcă omul-liliac s-a născut în comics-uri în 1939, deci acum are 83 de ani şi, totuşi, continuă să “vorbească” pe limba lor unor zeci de milioane de oameni de pe întreaga planetă, indiferent că e interpretat de Christian Bale, Ben Affleck sau Robert Pattinson. Nu întâmplător, Batman cel contemporan cu noi îşi are obârşia în comics-urile din ’80 (nu mai devreme sau mai târziu), fiindcă deja avea ştacheta înălţată prin Batman-ul lui Tim Burton din 1989, cu al său ambient Art Deco/Art Nouveau şi un Joker tratat de o manieră Camp, filmul fiind inspirat de două benzi desenate antologice: The Killing Joke, de Alan Moore (1988), şi The Dark Knight Returns, de Frank Miller (1986). La rândul lor, versiunile post-2000 aveau să plece tot de la poveşti scrise în ‘80. Batman Begins (2005), primul film din trilogia lui Christopher Nolan, e bazat pe The Man Who Falls (Dennis O’Neill, 1989) şi Batman: Year One (Frank Miller, 1987), apoi Batman v Superman: Dawn of Justice (2016), al lui Zack Snyder, a fost influenţat de The Dark Knight Returns, iar noua propunere, The Batman (2022), deşi un reboot inspirat mai mult de cinematografia Noir, a avut ca punct de plecare în comics-uri tot Year One. Avem deci trei abordări moderne ale unui personaj, concepute să răspundă aşteptărilor unor generaţii diferite, care au însă toate un numitor comun… originea în produse culturale optzeciste.
Mad Max (Mel Gibson)
În spaţiul artei contemporane, asociat esteticilor consumeriste, Retro Art-ul anilor 2000+ a prins consistenţă în cazul multor creatori contemporani pe o fundaţie inspirată de estetica ‘80 a formelor geometrice şi pattern-urilor în culori vii, ce i-a avut ca “naşi” de prim rang pe Andy Warhol (al cărui statut de superstar a fost dobândit în anii ’80), Yayoi Kusama şi ale ei deja ultracelebre buline, neo-expresionistul Jean-Michel Basquiat, care a pus poezia pe ziduri transformând-o în artă vizuală, şi, nu în ultimul rând, influentul grup italian Memphis, care a revoluţionat designul interior la nivel global. Resurgenţa artelor şi culturii pop(ulare) din anii ‘80 ca vectori de influenţă post-2000 poate fi explicată simplu, fie prin monetizarea nostalgiei după experienţele trăite ca young adult ale generaţiilor ajunse acum la vârsta a doua şi la un anume confort financiar, fie prin regula referitoare la revenirea ciclică a trendurilor (20 Year Rule), dilatată de erodarea potenţialului creativ al unor industrii prea lente în a ţine pasul cu schimbările socio-economice la nivel planetar şi cu evoluţia tehnologiei, care au afectat comportamentul şi preferinţele consumatorilor de Pop culture.
Yayoi Kusama
Aceste explicaţii, deşi valabile, nu sunt suficiente, chiar luate împreună, fiindcă fenomenul “retro” trebuie privit în contextul redefinirii nevoii de evadare din cotidian, ca reacţie la cumulul de crize post-9/11 (terorism, crah, încălzire globală, pandemie, război), ce a erodat cu trecerea timpului starea de spirit a beneficiarilor de produse culturale de masă şi i-a “exilat” în realităţi alternative (cu ligi de supereroi salvatori ai speciei umane) şi în universuri fantastice (neo-mitologii cu apel la arhetipuri) sau, ca alternativă, le-a reamintit ca aspiraţie… o realitate confortabilă trecută, anii ’80, în care creşterea economică şi stabilitatea socială au generat o pseudo-anarhie ludică şi o dezinhibare absolut formidabile în storytelling-ul şi estetica Pop culture, decada reprezentând, din acest punct de vedere, cel mai bogat bazin de (re)surse de entertainment escapist cu rată mare de succes, dobândită prin punerea pe primul loc a… imaginii.
Duran Duran
În secolul 21, la fel ca în eclectica “eră MTV”, cu ale sale videoclipuri memorabile cântate de Duran Duran, Police, Cindy Lauper, Michael Jackson, a-ha sau David Bowie & Mick Jagger, asociată celei “VHS”, cu densitatea sa unică de francize multimedia, care au perpetuat sentimentul de nostalgie dincolo de “20 year rule”: Rambo, Terminator, Mad Max, Aliens, Star Wars, Indiana Jones, Ghostbusters, sucesul muzicii se măsoară în vizualizări, literatura e redescoperită de către public prin adaptările pentru cinematografie sau TV, potenţialul de blockbuster al filmelor este condiţionat de spectaculozitatea imaginilor, iar staticele arte plastice cedează teren în fața instalaţiilor şi performance-urilor, refugiindu-se în dimensiunea ambientală a designului interior şi arhitecturii. Mai mult, dacă nu uităm că anii ’80 reprezintă temelia lifestyle-ului nostru digital – atunci au apărut Mac-urile, primul PC IBM, sistemul de telefonie mobilă 1G -, ne va fi uşor să îmbrăţişăm realitatea că fascinaţia noastră actuală pentru înlănţuiri de imagini, sunete sau cuvinte din anii ’80 nu este o plăcere vinovată sau anacronică, ci una cât se poate de… normală.
