Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 02/05/2022
Film

Film & Teatru | BOGDAN FARCAŞ: “Ţi-e frică ca toate lucrurile bune din viața ta să nu fi fost doar întâmplări”

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii Film & Teatru | BOGDAN FARCAŞ: “Ţi-e frică ca toate lucrurile bune din viața ta să nu fi fost doar întâmplări” Share Film & Teatru | BOGDAN FARCAŞ: “Ţi-e frică ca toate lucrurile bune din viața ta să nu fi fost doar întâmplări”


Nominalizarea lui Bogdan Farcaș la Premiul Gopo pentru cel mai bun rol principal nu vine ca o surpriză, dată fiind puternica impresie pe care a lăsat-o cinefililor interpretarea polițistului dezechilibrat emoțional Florin Iespas în Neidentificat, captivantul thriller al lui Bogdan George Apetri, deja multipremiat anul trecut în festivaluri și nominalizat acum, la Gopo 2022, la nu mai puțin de 7 categorii. Absolvent al Facultății de Teatru din Iași, Bogdan Farcaș, parte de mulți ani a echipei Teatrului Toma Caragiu din Ploiești, este la primul rol principal într-un film românesc de lungmetraj, deși are peste 20 de apariții în filme internaționale. Să nu uităm însă de cele două decenii petrecute cu succes de către Bogdan pe scenele de teatru, indiferent că sunetul gongului s-a auzit în Târgu Mureș, Târgoviște, Ploiești sau București, iar dovada cea mai recentă a versatilității și talentului său îl reprezintă nominalizarea de anul trecut la Premiul UNITER pentru rolul făcut în Gâlcevile din Chioggia al lui Goldoni. „Este eminamente o poveste despre spațiul sufletesc uman, despre alegerile care izvorăsc din dorințe ascunse și conflicte lăuntrice, mândrie, patimi, taine, ego, vise neîmplinite și demoni interiori.”, spunea Bogdan Apetri despre ceea ce trăiește pe ecran complicatul anti-erou imaginat de el, însă am vrut să aflăm de la Bogdan Farcaș povestea reală, sau măcar câteva file din ea, al actorului care i-a dat acestuia viață în Neidentificat într-un mod absolut memorabil.

Bogdane, în ce măsură nominalizarea la Gopo are sau ar putea avea relevanță pentru tine ca profesionist?

Are o relevanță foarte mare. Mă emoționează foarte tare nominalizarea asta la Gopo pentru simplul motiv că în Neidentificat am primul meu rol principal într-un film românesc. Eu am lucrat destul de mult la filme americane, ‘B’-uri și ‘C’-uri cu Van Damme, cu Wesley Snipes, cu Steven Seagal, ba am prins chiar și unul cu Shia LaBeouf și Mads Mikkelsen [Charlie Countryman] şi am lucrat, la un moment dat, și cu Donald Sutherland [Backdraft 2]. Eu sunt fascinat de cinematografie, da? Când eram copil fugeam de acasă foarte mult, dar foarte mult, şi tata mă găsea întotdeauna în sala de cinema. De fapt e vina lui, că el m-a dus să văd Războiul Stelelor când eram copil, și Spartacus ăla vechi, cu Kirk Douglas. Și m-a și pierdut la cinematograf. Îți dai seama, Star Wars! Ţin minte şi-acum că a cumpărat bilete la suprapreț. Era 4 lei biletul în mod normal și el a dat 12 lei, ceva la modul ăsta, la bișnițarii de bilete din fața cinematografului. Bun! Eu auzisem de Gopo de când eram mic, de ideea de Gopo, nu neapărat de Premiile Gopo, deci numele are o conotație emoțională pentru mine iar faptul că sunt acum nominalizat la Gopo pentru cel mai bun rol principal e un vis, un vis copilăresc! Nu știu dacă tehnic are vreo relevanță, dacă mă ajută cu ceva nominalizarea la un premiu Gopo, asta nu știu, dar emoțional mă duce înapoi în ’86.

Să mergem atunci înapoi în viitor. În 2022 ești nominalizat la Gopo, anul trecut ai luat premiu la Festivalul de Film de la Varșovia tot pentru Neidentificat, dar ai fost nominalizat şi la premiul UNITER pentru interpretare în teatru, deci e firesc să te întreb… ce urmează la anul?

Nu știu… la anul. Eu am terminat un film în Serbia, cu [cineastul belgrădean] Luka Bursac, acum două săptămâni jumătate, deci poate că la anul mai prind ceva în Serbia. Ar fi minunat! După 20 de ani de vis și de muncă, cumva lucrurile astea au venit tăvălug peste mine şi e foarte frumos, e superb, senzația e minunată… este minunată! Deodată am devenit Schwarzenegger, nu știu cum să-ţi spun. Zic Schwarzenegger sincer și amuzat pentru simplul motiv că o influență enormă în viața mea a avut-o Terminator şi nu pentru calități actoricești sau ceva de felul ăsta. Ştii că toată lumea are filme care i-a influențat… sau momente în viața lor. Eu îmi amintesc că tata m-a dus să văd Terminator când aveam vreo 12 ani şi cred că l-am văzut de 10 ori. Acum, eu mă dau cu motociclete, OK? Sunt rău pe motociclete. Ei bine, cred că acel copil din Terminator, care avea 14 ani în film și se dădea pe motocicleta aia, pe mine m-a influențat foarte tare. Adică ulterior, cum am atins o vârstă, m-am dus pe motociclete şi m-a fascinat ideea de film… deci cred că a avut o influență. Filmul este regizat de James Cameron şi, cel puțin mie, James Cameron mi-a schimbat viața. Știu că sună stupid, înțeleg că sună ridicol, sunt convins de asta, dar nu mă interesează. Terminator mi-a schimbat viața, cum poate schimba un film viața unui copil de 10-12 ani. E o magie întreagă, din care îți dorești să faci parte la un moment dat. Nu mi-am dorit să fiu Schwarzenegger dar cred că ceva în sufletul meu și-a dorit să fie copilul ăla din Terminator.

Pentru că ai amintit de filmările recente din Serbia, poți să-mi spui câteva cuvinte despre acest nou film în care joci, Videoteka, ce va fi lansat anul viitor?

Am primit un telefon la un moment dat, acum vreo lună jumătate, pentru un casting cu acest regizor, Luka Bursac, pe care eu nu-l cunoșteam – acum îl cunosc și am devenit și prieteni -, care este un regizor destul de extrem şi care era în căutarea unui personaj. Eu am dat acest casting la plesneală, nu-ți imagina că l-am dat în ideea în care știam, mă gândeam sau visam că o să-l iau, mai ales că am înțeles de la bun început că urma să se dea în Croația, Bulgaria, România, Kosovo, Serbia. Dar o săptămână mai încolo, am  primit acest telefon că ‘Ai luat… adică omul ar fi foarte interesat de tine. Mergi până la Belgrad să discutați.’. M-am urcat în avion şi m-am dus până la Belgrad să discutăm. Luka mi-a explicat cam ce ar vrea la filmare și eu am zis pe loc ‘Da!’ pentru că mi s-a părut mega-provocator. Adică… am avut de căzut prin gheață în apă, am avut de filmat la minus 12 grade, eu băgat în apă în râuri cu zăpadă în jur. Am zis că trebuie să încerc. Eu am 42 de ani… dacă nu am făcut-o până acum, n-o să o mai fac la 50 de ani, că risc infarctul, aşa că am zis: ‘Trebuie să o fac!’. Adică, dacă nu o bifez ca experiență, n-am făcut nimic… şi el a fost foarte de acord cu asta, ba chiar încântat. Pentru că el, grijuliu, m-a întrebat: ‘Nu vrei, totuși, să încercăm să-ți încălzim apa, cumva?’ Iar eu am zis: ‘Nu, prietene! Hai să o facem aşa cum e ea!’. Așa. Cât despre scenariul Videoteka, din câte știu eu, vor fi patru povești diferite, în ere diferite,  care încearcă fiecare să studieze puțin natura umană. Povestea mea este despre un păgân din anul 450 era noastră care se chinuie să supraviețuiască… caută ceva, ceva îl urmărește, nici el nu știe ce. Pentru rol am învățat două monologuri în egipteana veche, am învățat să număr în coptă, OK? Chiar m-am pregătit pentru asta. Pe mine mă interesează întotdeauna subiectele despre puritatea umană și filmul asta încearcă să surprindă, esențe pure, şi mie foarte mult îmi place asta. E ca Neidentificat din punctul ăsta de vedere.

Ţi-ai spus ţie însuţi că trebuie musai să o bifezi ca experiență. Asta îmi aminteşte că directorul de casting, Cătălin Dordea, te-a sunat pentru rolul din Neidentificat fiindcă… ‘văzuse anterior că sufăr de un fel de nebunie’. Explică-mi ce ai vrut să zici prin asta.

M-a sunat şi mi-a zis, citez acum, ‘Fii atent, am un rol. Din punctul meu de vedere, tu ești ești cea mai potrivită persoană care ar putea să facă acel rol. Trebuie doar să te concentrezi și să nu ai emoții la casting. Atât.’. De altfel, pentru Luka Bursac, când au sunat ăia din Serbia – că am aflat ulterior discuțiile – şi au întrebat ‘Aveți un actor în România, unul dement, care ar putea să facă tot felul de tâmpenii din astea?’, tot Cătălin Dordea a zis: ‘Da, cum să nu? Farcaș!’. Adică, din ăsta care să lucreze pe metodă… daaa, Farcaș, cum să nu? Eu sunt foarte dispus emoțional să lucrez dacă-mi place rolul, adică am o disponibilitate în a scormoni până găsesc personajul ăla. Am disponibilitatea spre a încerca orice fel de tâmpenie.

Cât din tine a ajuns, până la urmă, Florin Iespas, cel din Neidentificat? Cât ai devenit tu el?

Eu cred că, la un moment dat, am devenit destul de mult el. De exemplu, mi-am trimis copilul de acasă pentru că ajunsesem să întrerup într-un fel comunicarea emoțională cu fiu-miu, ori eu îl iubesc pe fiul meu și îmi iubesc familia enorm. Ca să nu ne ducem într-o zonă negativă, am întrerupt puțin comunicarea cu el și am început să adopt acest soi de sociopatie. Nevastă-mea m-a înțeles la chestia asta, pentru că i-am explicat că îmi place enorm personajul ăsta și mi se pare un rol foarte important, cel puțin pentru mine. Și am început să împrumut din el, iar aici m-a ajutat Bogdan [George Apetri] foarte mult, care mi-a explicat exact ce ar vrea de la Florin Iespas. Prima dată începi să te gândești la el, după care începi să devii ăla. Dar începi să devii, așa… 3 secunde, 5 secunde, 8 secunde, 2 minute. Și dacă te apuci de personaj din timp – cel puțin mie așa îmi place să lucrez – începi să devii acel om… încet-încet.

Și acel om a plecat sau a mai rămas în tine după filmări?

A plecat! A plecat! Cu toate că a mai rămas în mine ceva timp și m-am prins că a rămas. Măi, dar nu-i ca în filme sau cum zic ăștia despre filme: ‘Personajul a rămas în mine și n-am mai putut scăpa de el.’. Doamne ferește! Nu, nu-i deloc așa. E o aberație. Dar, de exemplu, eram la mare, că imediat ce am terminat filmările am plecat în concediu cu soția și cu fiu-miu, şi eram pe plajă… bancuri, glume, rock, multă lume, şi eu mă trezeam că erau secunde în care alunecam înapoi la filmări, cumva, dar nu alunecam în Florin Iespas, că nu-mi venea mie să strangulez pe cineva pe plajă, Doamne ferește!, să nu înțelegi greșit. Numai că mintea mea se adaptase emoțional atât de bine la personaj şi, cumva, devenise confortabilă și comodă cu Florin Iespas, că în momentul în care era o situație stânjenitoare sau îmi spunea lumea ‘Hai, măi, zi un banc!’ nu știam cum să apuc chestia asta și mă întorceam repede în confortul ăla al lui Florin Iespas, adică preferam să tac și să mă uit în jos. Și atunci, intervenea nevastă-mea – foarte drăguță la chestia asta – și-mi spunea: ‘Băi, vezi că s-au terminat filmările! Gata! Oprește-te!’.

foto: arhiva personală Bogdan Farcaş

Adevărul este că mi-e greu să înțeleg cum de te-a suportat soția, din moment ce ai mai și repetat acasă textul cu ea…

Vai, săraca! O trezeam în fiecare dimineață, adică eu îmi puneam ceasul la 6, după care numai o trăgeam de bluză. Nici nu-i spuneam ‘Bună dimineața, hai să bem o cafea’… îi spuneam doar ‘Hai să facem text’. Și ea, săraca, cobora, își lua o cană de cafea, și stăteam în curte și începeam să facem textul. Stătea așa – și acum îmi amintesc – cu o cană plină de cafea, se uita la mine şi nu mai zicea nimic altceva decât ‘bun’, ‘da’, ‘vezi că aici’, ‘da’…

Apropo de faptul că te afundai involuntar la mare în personaj, ţi-ai privit vreodată rolul, indiferent că era unul de film sau teatru, ca pe o mască, un sanctuar temporar în care te refugiezi de lumea reală?

Frumoasă întrebare! Niciodată nu mi-am privit aşa rolurile dar, acum, că tu pui problema, s-ar putea să ai dreptate, știi? Adică s-ar putea să existe nuanța asta despre care vorbești tu. Nu, nu o neg dar, în general, mie îmi place să îmi uit rolurile. Adică, le-am făcut, sunt frumoase, dar le las în urmă. Când eram eu puștan, de exemplu, un tânăr actor – asta cu ‘eram eu tânăr actor’ sună ca într-un cântec popular -, vedeam tot felul de actori bătrâni care mai scoteau câte o poză cu ei și se agățau de personaje de felul ‘În ’72, când am lucrat eu cu Ciulei…’ şi eu mă gândeam: ‘Tati, este 2005! E cazul să treci de ’72!’. Adică mie nu mi-a plăcut niciodată chestia asta. Am făcut ceva, am uitat, am trecut mai departe… eu mă gândesc mult mai tare la mâine, decât la ieri. Ei, dar există această posibilitate, ca în anumite perioade, să mă fi ascuns în spatele unor personaje. Da. Există posibilitatea ca mie, Bogdan Farcaș, să-mi fie frică că sunt un om, de fapt, plictisitor, care nu are nimic de spus, și că personajele mele s-ar putea să fie mult mai interesante decât mine.

Vorbește-mi atunci un pic despre personajul tău Radu Nebunu din Imaculat, filmul Monicăi Stan, ce va avea premiera la finele acestei luni.

Acolo a fost o poveste foarte, foarte interesantă. O luăm de la fizic și după aia o ducem la emoțional. Eu deja slăbisem pentru Neidentificat, eram un țâr. M-am dus la casting la Imaculat și după ce l-am luat și am început să lucrez cu Monica Stan [scenarista şi co-regizoarea filmului – n.r.] și cu toti ceilalţi actori, dar mai ales cu Ilona Brezoianu – vorbesc despre partenera mea din film -, mi-a zis Monica că ar trebui să mai slăbesc 3 kilograme. Măi, băiatule… m-am dus în 69 de kilograme! Adică, la un moment dat, eram o rușine pentru oglindă. Până şi oglinda făcea: ‘Măi, nu! E mult! Prietene, oprește-te!’. Imaculat este povestea unor oameni dependenți de heroină şi o fată care este internată în această clinică trebuie, săraca, să facă un fel de slalom printre oamenii ăștia, niște foști drogați. Sunt oameni cu probleme şi e foarte greu să faci slalom printre opt oameni care vor altceva, fiecare vrea ceva, în sensul lui. Și, la mine cel puțin, la personajul ăsta al meu, era toată nebunia asta incertă, nu știi ce vrea omul ăsta. Niciodată nu știi real ce vrea. Ceva vrea dar întotdeauna e ceva nespus. Mi s-a părut mega-provocator. Când am văzut după aceea la știri că filmul a luat trei premii la Veneția… îți dai seama că nu mi-a venit să cred şi l-am sunat pe Cezar Grumăzescu [interpretul unuia dintre rolurile principale – n.r.]: ‘Chiar a luat premii?’. ‘Da, măi, a luat premii!’ Pentru mine însă, Imaculat nu a avut însemnătatea emoțională a filmului Neidentificat şi nu pentru că aș face vreo comparație între filme, ci pentru că, în ce mă priveşte, Bogdan George Apetri a fost mai mult decât o revelație. E din acei oameni pe lumea asta cu care te întâlnești și, cumva, funcționați pe aceeași frecvență. Eu mă uit la Bogdan Apetri cum mă uitam la profesorul meu din facultate, cu o amestecătură de respect cu adorație… adică Bogdan Apetri poate să mă convingă de orice pe mine. De orice. El poate să vină și să spună ‘Scena asta eu o văd cu tine aruncându-te în cap de la etajul 2’ și probabil că eu am să o fac.

Pentru că a trecut deja ceva timp și îl poți privi cu mai multă detașare, chiar și în afara rolului, de ce crezi că Neidentificat nu pare a fi un film românesc, deși e făcut la noi?

Cred că este un subiect “altfel”, asta în primul rând. În al doilea rând, pentru că Bogdan este profesor la Columbia și locuiește în Statele Unite, a văzut “altfel” toată treaba asta. Adică, după 20 de ani de New York, probabil că ți se imprimă anumite lucruri. Trei la mână… să știi că nu e chiar cum spui tu. Uite, eu când am văzut prima dată filmul, l-am văzut la Varșovia. E mult spus am văzut filmul, căci m-am uitat mai mult la oamenii din jur, să văd cum reacționează ei la film. Și seara l-am sunat pe Bogdan și i-am zis că nu-i OK, că trebuia să ia un alt actor, că ar fi trebuit mai mult, că nu știu ce… în fine, problemele mele. La un moment dat, eu i-am zis că mie mi se pare lung filmul… tocmai că mi se părea film românesc, cumva, iar el mi-a spus un lucru foarte frumos, ‘Dacă aș mai fi tăiat un sfert de oră din el, arăta a film american, ori eu nu am vrut film american. Îmi era foarte ușor să fac film american dar eu am vrut, cumva, o amprentă occidentală pe un film de cultură românească’, şi asta mi-a plăcut foarte mult. Dar, aşa cum ți-am zis deja, în paralel, Bogdan mă poate convinge de orice și, după nu mai mult de 5 minute de explicații, eu voi de acord.

Interesant este că ai jucat fenomenal în Neidentificat rolul unui om însingurat, un asocial, pe când, în realitate, pentru tine spiritul de gaşcă înseamnă mult… ești la propriu un tip de gașcă.

Da, sper că sunt. Spiritul de gașcă, cel puțin pentru mine, înseamnă că iubesc foarte mult oamenii. Chiar îi iubesc foarte mult! Ideea de a face rău cuiva îmi repugnă extrem de tare, mi se pare înspăimântătoare. Cred că asta înseamnă de gașcă, să iubim foarte mult oamenii. Să ieșim, să stăm la o bere, să râdem…  parcă am terminat la clasa ‘profesorului’ Bob Marley, nu știu cum să-ţi spun. Să stăm, să povestim, să discutăm, eu să îl înțeleg pe el, el să mă înțeleagă pe mine, asta înseamnă. Spiritul de gașcă vine, cred eu, dintr-o foarte mare dragoste.

Tu faci să sune o întâlnire cu gașca ta de motociclişti Heavy Riders ca o reuniune duminicală de cusut goblenuri la un ceai.

Nu-i chiar așa sau, cel puțin, nu cred că din afară suntem văzuți așa… dar, după 10 ani în care ajungi să-i cunoști pe oamenii ăia și devin frații tăi, cred că putem face mișto că am putea face și goblenuri, la un moment dat, ştii? Adică am plecat de la spiritul ăla de motociclist, “bam-bam”, şi suntem acum o foarte mare familie, în care avem copii, lucrurile s-au mai așezat, facem mișto unul de altul, ne ajutăm, e o mare familie Heavy Riders.

O altă familie a ta e cea a colegilor de la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești. De ce ai dat Târgu Mureșul, după mai mult de cinci ani petrecuţi acolo ca actor, pentru Ploiești? Şi de ce nu vrei să dai Ploieștiul pe  București?

Aici e nebunia! Până în 2007 am fost la Mureș. Acolo era un teatru care, la vremea respectivă, avea acel spirit de teatru național şi eu cred că, sufletește, nu mă mulez pe genul ăsta de instituții. Probabil că era o instituție cu un renume mult prea mare pentru sufletul meu, la modul la care mi se pare că lucrurile deveneau cumva prea importante, cred că oamenii se luau prea în serios la Teatrul Național. Adică, totul era “național”, totul era de o asemenea importanță autoacordată, că ți se făcea rău. Eu cu Marius Turdeanu [actualmente actor al Teatrului Naţional Radu Stanca Sibiu – n.r.], cu Nicu Mihoc – care acum s-a întors la Târgu Mureș – și cu Theo Marton ne luam foarte tare la mișto. ‘Hai, mă, să nu ne mai acordăm atâta importanță! Terminați-o!’ În condiţiile astea, mi s-a întâmplat să văd, la un moment dat, un spectacol de la Ploiești şi mi s-a părut atât de bună trupa de acolo, încât am zis: ‘Dacă vreodată apare un post la Ploiești, mă duc!’. Probabil că s-au deschis cerurile, Dumnezeu a auzit toate gândurile mele și a zis: ‘Du-te la Ploiești! În trei luni ai concurs!’. M-am dus, am dat concurs acolo, am luat și m-am mutat la Ploiești. Apoi, de ce n-aș da Ploieștiul pe București? Păi pentru că eu lucrez deja în București. Am lucrat și la Comedie, și la Bulandra, și la Metropolis… am avut foarte multe spectacole în București. Dar mi-e comod Ploieștiul.

Before Breakfast (Teatrul Bulandra, Bucureşti)

În primul rând îmi place trupa de la Ploiești și teatrul de la Ploiești. Foarte, foarte mult! Este un teatru în care toți oamenii lucrează foarte mult și la Ploiești, și-n afară, iar directoarea de la noi [Mihaela Aldea] este mega-faină în sensul în care susține toate lucrurile astea. Uite, îți dau exemplu de oameni care lucrează la Ploiești: Andi Vasluianu, Ioan Coman, Cristi Popa, Ionuț Vișan, Anca Dumitra… oameni care rămân la Ploiești pentru că e o familie în care ne adunăm şi lucrăm cu inima deschisă. Este genul de teatru în care eu, de 15 ani de când sunt în echipă, n-am văzut niciun “complot”! La vremea respectivă, la Târgu Mureș, era săptămâna și complotul, adică, toată lumea voia să-l dea jos pe director și să punem altul, ‘Să avem director marionetă, ha-ha-ha!’, aberații din alea… de aia spun că era o titulatură mult prea mare pentru sufletul meu. Bun, deci la Ploiești nu există lucrurile astea, aici lumea se întâlnește, zâmbește, râde, lucrează cu inima deschisă și pleacă mai departe. N-aș veni în București pentru simplul motiv că oricum sunt zilnic în București. Dar mi-e mult mai ușor să vin cu motocicleta în București și să mă întorc apoi în târgușorul ăla de provincie care-i Ploieștiul… bine, cu aere de cartier de Capitală, dar el rămâne un târgușor urât de provincie, să ne înțelegem. E mult mai liniște în curtea mea și am însă mai puține griji cu fiu-miu decât aș avea la Bucur Obor. Adică, mie îmi place, stau pe o stradă închisă, în capătul străzii este un pârâu, copiii desenează cu creta pe stradă, joacă fotbal. E genul ăla de copilărie prin care am trecut eu şi atunci prefer mai mult asta pentru fiul meu. Are gașca lui de pe stradă şi i-am văzut anul trecut jucând „Flori, fete sau băieți”. Eu eram convins că a dispărut „Flori, fete sau băieți”, că e numai pe Discovery, dar nu, uite că se mai joacă…

Să ne ducem și mai departe în timp. Spune-mi ce făceai tu cu 20 de ani în urmă, când erai pe punctul de a termina facultatea la Iaşi?

Aoleu! Bun! Acum 20 de ani eram foarte frustrat. Mamă, dar foarte frustrat! Scosesem spectacolul de licență, jucam spectacolul de licență, mi se părea că nu-s destul de bun şi așteptam listele cu toate concursurile [de angajare de actori în teatre – n.r.] din țară. Fusese concurs la Timișoara, la Mureș, la Brăila, la Brașov. Atunci, eu cu toți colegii – 5 eram din 7, că doi n-au venit –, ne-am urcat în mașina de la tata, o Dacia 1410, și am luat toate concursurile la rând. Și Victor Manovici a rămas la Timișoara, eu am luat la Mureș, Ramona Gângă s-a dus la Brăila… era perioada aia când ai 22 de ani, termini facultatea, începe o altă viață şi tu nu știi ce vrei să faci. Ceva din tine vrea să creadă că ești un actor talentat iar cealaltă jumătate îți spune: ‘Tată, n-ai nicio șansă! Nu ești tu! Potolește-te!’. Și tu, practic, încerci și te dai capul de pereți până când o să-ți iasă.

Furtuna (Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti)

Dar în ce circumstanțe sau când ai dobândit convingerea că ești chiar bun în ceea ce faci?

Aaah, nu cred că am dobândit-o nici acum. De-aia Gopo înseamnă atât de mult emoțional pentru mine. Ştii care-i nebunia? Când faci lucrurile bune mai departe de premiile astea, mai departe de UNITER, de Varșovia, de Gopo, atunci cea mai mare frică a ta ca actor, cel puțin din punctul meu de vedere, este să nu fi fost totul o întâmplare, să nu fi fost un vis, să nu descoperi la un moment dat că tu, de fapt, nu ești atât de bun pe cât te văd ceilalți. Și e o muncă permanentă, asta zic, nu-i genul de meserie care-ți dă pace. Nu te lasă, nu te duci să te culci. Te trezești dimineața la 5 și te gândești: ‘Aoleu, dacă nu-s atât de bun? Vai de capul meu! Ce fac?’. Adică ți-e frică ca toate lucrurile bune din viața ta să nu fi fost doar întâmplări. Onest! Nu știu cum sunt ceilalți actori, eu vorbesc despre mine. Sunt foarte multe frici. Dar presupun că și în sufletul unui medic există întrebările astea, nu? ‘Dacă nu-s destul de bun? Dacă puteam să operez mai bine? Dacă puteam să salvez?’ Toate întrebările astea țin, într-un fel, de dragostea cu care faci anumite lucruri și de dragostea pentru meserie. Și când ea intervine, vrei întotdeauna să fie bine, mai bine, perfect. Uite, tocmai am terminat la Tudor Giurgiu niște filmări și asta i-am zis: ‘Tudor, eu n-am nevoie să fie bine. Am nevoie să fie… foarte bine. Adică, nu mă lăsa până nu este foarte bine. Nu mă jignești dacă-mi spui că dubla aia nu e bună. Nu e o jignire asta.’. Nu am orgolii în ce privește meseria mea. Vreau să fie mai bine și mai bine și mai bine! Adică asta e și esența meseriei. E genul ăla de meserie în care te validează oamenii. Tu poți să te consideri un actor extraordinar dar dacă publicul nu te place, pa și pusi. Nu te ajută cu nimic că tu ești un actor extraordinar la tine în oglindă, în baie.

Ca actor, ai o meserie pe care o faci tocmai pentru cei din public, asta cauți… validarea lor. Dau un exemplu banal. Există spectacole pe care tu, personal, le vezi, calitativ, mai sus decât altele. Adică eu am avut spectacole pentru care am muncit mult mai mult decât pentru altele şi consider că am făcut o treabă mult mai profundă, o treabă mai bună actoricească… dar am avut şi spectacole mai puțin bune, în care, totuşi, publicul m-a iubit. Aia nu înseamnă că am zis vreodată ‘Vai, ce prost e publicul!’, pentru că tot îți gâdilă și îți vibrează sufletul când vine publicul și-ți spune ‘Bravo!’. Tot acolo ajungi, indiferent că, raportat la frecvența gândirii tale, tu ai făcut o treabă mai bună în altă parte, unde publicul nu te-a văzut la fel de bun. Dar este o idioțenie să spui: ‘Doamne, ce tâmpit e publicul, nu știe să vadă!’. Nu! Publicul întotdeauna se va calibra în funcție de emoțiile tale și oamenilor le place ce le place. La fel, cât de ridicol am fost eu, în prima parte a interviului, în care ți-am zis că pe mine, la 10-12 ani, m-a terminat Terminator. Indiferent cât de ridicol sună, nu voi nega vreodată că James Cameron și cu băiețelul din Terminator mi-au schimbat viața.

Interviu de IOAN BIG

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Esențiale

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.