În trecut, Mădălina Pavăl ne-a învățat să cântărim mai bine valoarea sentimentului căruia îi spunem dor și să ne amintim de dorurile noastre, în speranța că le vom îmbrățișa și liniști. Acum, s-a găsit cu Alexei Țurcan și alți unsprezece muzicieni de seamă, pentru a ne cânta, pentru a contura un album nou, pe numele său Roiesc, și pentru a ne pune în mijlocul lucrurilor, printre munți și ape, pentru momente de respirație adâncă și limpezime. Așadar, s-ar cuveni ca în acest moment să pun acul unui pick-up pe una dintre piese sau să vă duc de mânuță la un concert, dar pentru că nu pot să fac asta până la lansarea albumului (28 mai, Teatrul Godot), vin cu gânduri fragede și meditări despre noul proiect, chiar de la protagonistă. Mădălina mi-a povestit mai multe despre cum se simte întreg albumul, despre ce vorbesc piesele, mi le-a fredonat când mă lăsa memoria auditivă și s-a lăudat, pe bună dreptate, cu instrumentiștii săi. Așadar, nemaistând la taclale, vă invit în universul Roiesc…
Mădălina, ţi-ai format un public odată cu Oamenii se fac dor, un public care te știe drept artista care cântă doine reinterpretate. Cum va suna albumul Roiesc? Ce influențe are?
Noi pentru albumul Roiesc am încercat foarte mult să găsim un diferențiator, dar ne-am dat seama că nu există neapărat un cuvînt care să-l definească. La bază, atât eu, cât și Alexei Țurcan, avem drept influență toată copilăria noastră și muzicile cu care am crescut și ne-au înconjurat. Și eu și el am avut cumva parte de multă muzică autentică în jurul nostru și practic albumul a venit ca o confirmare a faptului că noi avem autenticitatea respectivă, pe care am avut curaj să o transpunem în piese. Muzica are ceva românesc, eu chiar îndrăznesc să îi spun world music, pentru că mi se pare că vocea mea, care vine din folclor, se împletește foarte bine cu toate instrumentele, care sunt atât de rafinate. Mi se pare că e ca un soi de ritual al muzicii, unde fiecare vine cu ceva. Astfel l-am și denumit Roiesc, pentru că ne-am gândit că pe fiecare ne-a făcut muzica să roim în jurul ei. Am mai avut un feeling când m-am gândit cum e muzica de pe albumul ăsta și pentru că vorbeam despre interior și amprenta noastră, cumva simt să fac o paralelă între vechiul album. Acela era un ritual de care mă bucuram și doina, fiindcă am învățat să o cânt la 10-12 ani, a fost o chestie care mi s-a insuflat, făcea parte din educația mea și am învățat să o super iubesc. Albumul nou, în schimb, îl asociez cu un cioban care stă în vârf de munte și cântă la fluier. Acolo ai o anumită trăire, o conexiune cu natura și nu numai, cu propria persoană. Primul meu album a fost ceea ce știu eu să fac cel mai bine și o confirmare a faptului că iubesc folclorul, că pot să fac asta, iar al doilea e exact imaginea pe care am descris-o, a ciobanului singur, asumat, e plăcere divină acolo, e un ritual înălțător.
Din melodiile noi pe care le-am ascultat în concerte, mi s-a părut că e genul de muzică care atinge oamenii, chiar dacă nu cunosc limba română.
Da, cumva ăsta a fost și planul. În fine, un plan care a venit de la sine. În timpul procesului creativ pui cărămidă cu cărămidă, prinzi curaj, și așa mi-am dat seama că muzica asta se poate duce și înafară, după părerea mea. În albumul ăsta vorbește foarte mult muzica. Nu e vorba doar despre mine și Alexei, care am făcut proiectul ăsta și am scris niște versuri. Instrumentele au și ele o autenticitate, îți spun hei, sunt eu aici, chitara și le poți asculta pe fiecare în parte.
Știu că participi integral la conceperea muzicii și a versurilor și voiam să te întreb, ce este creativitatea pentru tine, e o sclipire sau un mușchi care trebuie antrenat?
Pentru mine, e și una și alta. Eu sunt genul de om creativ dimineața, îmi place să mă trezesc devreme, să merg la studio, să beau o cafea acolo, uitându-mă la instrumentele noastre, e ca atunci când te uiți la un peisaj frumos, așa se simte pentru mine. Da, e și un mușchi, dar cumva în cazul meu mi se pare că în spatele fiecărui moment de creativitate stă o poveste. Orice lucru pe care îl fac, îmi place să aibă o poveste în spate. Faptul că mai apoi îl numim noi concept, pentru că asta e la bază și așa e bine să îl numim pentru a ne ghida, e altceva. Și când scriu o piesă, prima dată îmi imaginez, scriu povestea, nu mă gandesc la rime, ci la starea pe care ai putea s-o ai în momentul în care închizi ochii și asculți fie singur, fie la un concert de-al nostru. Și mai am o chestie cu creativitatea. De multe ori simt că îmi vin foarte multe idei și aș vrea să fac foarte multe, mă zăpăcesc. Cu timpul, mi-am cizelat acest mușchi. Dar cu siguranță aș adăuga și curajul în formula din întrebare. Odată ce ai curaj, vine și creativitatea. Toată lumea e creativă.
Apropo de povești, spuneai că Roiesc e și despre storytelling. Atunci, ce face o poveste reușită, captivantă?
O poveste bună trebuie să fie autentică și să aibă sinceritate în ceea ce vrei să dai. Nu cred că există poveste bună sau rea, cum nu există nici o rețetă ca să devii cunoscut, așa o văd eu.
Ieși, Soare știu că e inspirată de o poveste din folclor, în care copiii ieșeau afară pentru a mitui Soarele să se arate. Ai vreo legendă, vreo poveste, vreun basm preferat din folclor?
Ieși, Soare într-adevăr face parte dintr-un ritual al copiilor, în care invocau Soarele în anotimpurile ploioase, perioade în care trebuia să iasă rodul și pământul să sădească. Am foarte multe povești preferate, legende pe care le citesc din folclor, dar aș putea să-ți spun despre ultima pe care am citit-o. E legenda Soarelui, care își dorea foarte tare să vină pe pământ alături de oameni, să danseze și să simtă ca ei. Însă, la auzul acestei dorințe, Balaurul cel rău a venit să-l răpească pe Soare, pentru a-l împiedica să aibă și el trăiri și astfel, lumea a rămas fără căldură și fără lumină. Asta este ultima poveste citită, care cred că se leagă cumva și cu contextul actual. A doua parte a poveștii spune cum lipsa căldurii ne înrăiește pe noi, oamenii.
Piesele tale reflectă foarte bine legătura ta cu natura, cum te conectezi cu ea. Astfel, nu pare genul de proiect pe care îl concepi între 4 pereți, povestește-mi un pic despre procesul creativ.
Urmează să scoatem o serie de videouri în care am documentat tot procesul. Uitându-ne peste materiale, chiar asta am și zis, că Roiesc e un proiect făcut în studio în București, dar e trăit, gândit și simțit la mare și la munte, la țară, în pădure. Apropo de proces creativ și poveste, care cred că sunt în strânsă legătură, pentru că te face să simți altfel tot ce faci. Poveștile în general ne apropie de oameni și sincer, așa s-a întâmplat și în trupa noastră, avem nucleul ăsta, din care fac parte natura, muzica, originile. Albumul în sine e un ritual al cosmosului, noi așa l-am gândit, sunt piese despre lună, ploi, valuri, despre cum e afectată natura. Ne-am legat foarte mult de comuniunea noastră cu natura și a venit de la sine. Avem de exemplu o piesă care se numește Luna, eu fiind născută de lună plină, cum era să nu fac o piesă despre asta? Lună, lună, stea frumoasă,/ Joacă în cer la mine-n casă. Sunt simboluri care pentru noi capătă sens de fiecare dată când cântăm și vorbesc de la sine. Ne-am și plimbat în timpul coacerii albumului, care se tot concepe de un an, timp în care am fost și în concerte, care ne-au inspirat și motivat. Cumva Roiesc are multe cărări bătute și acasă ne-am întors să-l terminăm.
Fiecare piesă de-a ta e construită minuțios. Spune-ne povestea unei piese de pe noul album pe care abia aștepți să o audă și publicul live.
Piesa 100 de ploi, o piesă despre introspecție, despre momentele tale cu tine. Cu toții avem un ritual al nostru care ne împacă într-o zi grea. Despre asta e piesa și despre discuția cu propria persoană. Mai multe nu pot spune, pentru că urmează să lansăm și un videoclip pentru ea, de acolo se vor înțelege mai multe. Piesa asta de fapt ne exprimă pe noi atât de bine, în formula asta, îți poți imagina cum ești în mijlocul lucrurilor și valurile, ploile dansează în jur, odată cu muzica. Doi câte doi vine cerul spre noi, /Doi din doi, vin norii cu ploi și toată lumea roiește.
Roiesc este un proiect care își dorește repunerea în valoare a tot ceea ce numim origini și rădăcini. Crezi că putem ajunge să fim noi cu adevărat, dacă nu ne cunoaștem originile?
Eu tot timpul am susținut ideea asta de legătură cu rădăcinile. Și în concerte, îi încurajez pe oameni să închidă ochii și să se gândească la rădăcinile lor. Mi se pare că muzica poate exprima de multe ori ceva ce noi nu avem cum să o facem prin cuvinte și să extrapoleze, să aducă un sentiment înălțător. Eu sunt de părere că toată viața vrem să aflăm cine suntem și să ne descoperim, e un drum cu urcușuri și coborâșuri, dar cred că, dacă ne cunoaștem originile, ar putea să ne fie mai ușor să ne descoperim, și chiar dacă avem o cădere, să ne ridicăm. Originile le putem stabili și noi, sunt lucrurile în care credem. Eu sunt o fată crescută la țară care vede originile așa, în legătură cu folclorul, însă ele pot fi personificate. Dar da, cred că originile ne fac să fim mai buni și să credem mai mult în valorile noastre și să dăm mai departe. Încerc să prezint cât mai mult povestea mea, că am venit de la Baia și am învățat să iubesc locurile din care provin prin prisma întâlnirii cu orașul. Aș vrea să spun voi nu faceți greșeala mea, prețuiți-vă locurile. Ăsta e încă un motiv pentru care m-am apucat de atelierele cu copii, ateliere în care vorbim despre origini, sat, rădăcini, tradiții, muzică și încerc să îi fac pe cei mici să fie conștienți în întâlnirile lor cu lucrurile de genul, să fie fericiți de un drum la bunici. E complicat într-adevăr când ești mic, nu înțelegi neapărat de ce cineva îți împărtășește atâtea cuvinte noi, care țin de fapt de trecut și nu vrei neapărat să le ții minte. Însă, chestia asta, treptat, poate să întărească respectul față de ce înseamnă origini.
Am văzut oameni care nu se asociau cu cultura românească neapărat, schimbându-și atitudinea în momentul în care aud folclor reinterpretat. De ce crezi că se întâmplă asta?
Motivul real cred că e faptul că nu au avut acces, lucrurile astea au stat mult într-un cufăr prăfuit, lăsat singur, iar modestia oamenilor de la sat nu i-o lăsat să se exprime, să ducă mai departe, să zică ascultați, voi oamenii de la oraș, de fapt despre ce e vorba. Atunci, a fost nevoie de cineva care să umble prin cufăr și așa am descoperit cât de mult empatizăm cu aceste lucruri. E o chestie naturală, auzi muzica și nu ai cum să nu o simți. În plus, am susținut mereu și că e important ce și cum reinterpretezi. Așa o să apară Roiesc, e o chestie în care simt, trăiesc așa. Îmi plac cuvintele noastre, cântec, joc, rânduială, și am încercat să fiu legată de muzica din zilele noastre, ăsta e un mod de a face. Dar se poate și reinterpreta, am făcut și eu asta și e un exercițiu extrem de bun, și am fost foarte atentă, pentru că simt că totul e atât de prețios, încât umbli cu mănuși. Apropo de ce spuneam despre copiii de la ateliere. Tu îi abunzi cu idei, uite cum arată plugul, uite cum făcea bunicul, iar în jurul nostru totul e o evoluție. Nici oamenii care fac meșteșuguri nu mai folosesc aceleași metode, își ușurează munca, până la urmă asta e natura umană, dar respectul până la urmă e în sufletul nostru, mie așa mi se pare. E vorba de o trăire, dar e și subiectiv. Apropo de ce scrii și cum, dacă ajunge să fie plăcut. E vorba de oameni, pentru că ajungi într-un punct în care dai de acele persoane cu care vorbești aceeași limbă și pe scenă, și lângă, și în studio. Se aliniază planetele și mai iese un Roiesc.
Te-ai despărțit de locurile natale, dar ești în continuare foarte legată de natură. E totuși București acasă pentru tine?
Hmm. Noi am făcut și piesa Vino pân’ la București, care face parte din album. Piesa a fost inspirată din experiențele mele în acest oraș. Pentru mine, Bucureștiul, a fost o metaforă în piesă, dar noi suntem tot mai buni prieteni și am învățat să iubesc orașul, pentru că am oameni care-l fac mai frumos, cum e Alexei. El e un om care face orașul mai frumos, pentru că ne-am întâlnit și pentru că reușesc să fac alături de el muzica pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Bucureștiul e acasă pentru că am oameni, pentru că e muzică, și pentru că e fain că, în trupa asta nouă, fiecare vine cu acasă al lui și atunci, nu ai cum să nu îți placă. În același timp nu pot să zic că nu îmi lipsește mama, sora. Sora mea e mai mică cu nouă ani decât mine și abia aștept să crească și să vină alături de mine, să simt că am o soră, fiindcă e foarte departe acum. Dar sunt și foarte norocoasă, Bucureștiul, pe mine, m-o primit destul de bine și îi pot spune acasă de multe ori.
Vei cânta într-o nouă formulă de acum, alături de 12 muzicieni, o formulă pe care am înțeles că ți-o dorești din facultate. Ce i-ai transmite Mădălinei de atunci?
Eu am crezut că visez cumva la început, când am intrat la Conservator și a fost ca o ambiție de-a mea în care am zis că, dacă am talentul ăsta, mă simt responsabilă de el, trebuie să fac mai mult, să mai fac niște pași. Când am început să merg la concerte și vedeam orchestra mă gândeam oare cum o fi, cum se simte, cum auzi în mijlocul scenei. După care, e o poveste lungă, a fost un vis, dar am tot pus cărămizi la el, apoi a urmat Oamenii se fac dor, când am cântat cu Orchestra De Barockeri și a fost înălțător. Atunci am zis da, ar fi minunat să plec așa la fiecare concert și să ducem muzica asta peste tot, la oraș, la țară, în săli mici, mari, unde încăpem. Așadar, i-aș spune Mădălinei de atunci să creadă mai mult, că se va întâmpla mai repede decât crede și chiar se poate. Atunci credeam că va fi un proiect și atât și acum, când suntem aici, e altceva.
Ți-e frică de succes?
Da, cred că îmi este. Dar ce înseamnă să ai succes? La mine, am marele noroc că visurile mi se îndeplinesc. Marea mea frică înainte de succes este să nu îmi pierd emoțiile înainte de concerte, să fie ca un job. Eu sunt în punctul în care chiar simt fiecare concert și am câte o amintire de la fiecare. Nu m-am gândit niciodată, ce înseamnă Mădălina să ai succes? Dar ca răspuns sincer, de moment, pot spune că da, mi-e frică de succes. Succesul poate fi privit în mai multe moduri, eu deocamdată simt că îl am, pentru că lucrurile merg înainte și deși a fost o perioadă dificilă, am format, cu mult ajutor, o echipă de mai mult de 20 de oameni. Nu a fost ușor, dar sunt mândră și simt că ăsta e succesul nostru, că am reușit să ne adunăm, să avem concerte. Se întâmplă lucruri, putem da mai departe, avem tot felul de întruniri, cum e interviul ăsta, chiar dacă sunt un Rac sensibil, cu un motoraș plin de filmulețe în tărtăcuță, asta e partea a doua.
