Pinholes la 15 ani: un interviu despre dor, zgomot și prea mult idealism

Pinholes la 15 ani: un interviu despre dor, zgomot și prea mult idealism – „Tristețea nu se oprește niciodată, doar ia o pauză de hidratare”

Pe 22 octombrie, Pinholes sărbătorește 15 ani de muzică melancolică, ecouri, metafore și sentimente care nu se lasă ușor puse în cuvinte, printr-un concert aniversar la Expirat, alături de invitații speciali Mock Surprise. Cincisprezece ani de la sufrageria în care a început totul, de la primele trei cântece și visul de a strânge suficiente piese pentru un album, până la albume scrise în sufragerii, concerte în afara orașului și o identitate muzicală construită între zgomot și liniște, dor și tristețe.

În tot acest timp, trupa Pinholes a ridicat o moară de vânt a traumei cu care s-a luptat cântec după cântec, convinsă că viața e colorată în tonuri de gri. Dar, după 15 ani, poate că a venit momentul să nu se mai ia chiar atât de în serios.

Am stat de vorbă cu Sergiu Ivanov, basistul și managerul trupei, despre prietenie, melancolie, compromisuri, burnout și ce înseamnă să continui să faci muzică împreună după un deceniu și jumătate. Până la urmă, după atâtea cântece de jale și dor, e și timpul de sărbătoare.

15 ani de Pinholes: între idealism și pragmatism

Pe 22 octombrie sărbătoriți 15 ani de Pinholes la Expirat. Dacă v-ați putea întoarce în sufrageria în care a început totul și ați sta de vorbă cu versiunile voastre de atunci, ce le-ați spune? Și ce credeți că n-ar înțelege despre trupa de azi?

Cred că i-aș încuraja să aibă răbdare și să fie consecvenți. La început poate eram prea agitați și doritori, prea insistenți să se „întâmple neapărat ceva” și cât mai repede. Nu cred că poți sări peste unii pași doar prin puterea dorinței. Trebuie să cânți în locuri inconfortabile, să urci amplificatoare în tren, să adormi cu capul pe masă, să suferi că a venit ploaia și știi că nu mai vin oamenii la concert, să „faci foamea” și să înțelegi că ce e în inima ta are nevoie de timp ca să se materializeze.

În timp, am devenit mai cumpătați, mai înțelepți în dorințele noastre. Am trecut de la a cânta în fața oricui, oricând, nu are importanță câți sunt și unde, la „hai să cântăm când trebuie, cum trebuie, unde trebuie”. Ne-am dat seama că ne apropiem de un burnout colectiv dacă rămânem prea idealiști. Cred că încă suntem în continuare prea idealiști, dar ne-am negociat mai bine așteptările.

Poate ce nu ar înțelege Pinholzii de acum 15 ani sau ce nu ar accepta ar fi abordarea mai pragmatică pe care o avem acum. Poate ne-ar acuza că ne-am pierdut dragostea pentru muzică și am ales stabilitatea în schimbul spontaneității.

În descrierea concertului vorbiți despre o „moară de vânt a traumei” și despre convingerea că viața e colorată în tonuri de gri, dar și despre nevoia de a nu vă mai lua atât de în serios. Când ați început să vă împăcați cu ideea că poți face muzică tristă fără să trăiești permanent în tristețe?

Nu știu dacă scapi cu adevărat de gândurile întunecate ce îți orbesc fericirea sau traumele ce te-au construit în adultul de astăzi, cu circuite strâmbe și moduri de funcționare toxice – din lipsa unui cuvânt mai bun. Vorba aia – nu noi am ales viața de tristesse, ea ne-a ales pe noi. Dar nu vrem să ne găsim un loc permanent în staza depresiei. Fiecare dintre noi are scheleți în dulap și demoni sub pat, dar nu suntem îndrăgostiți de ei și lupta e să le ignorăm confortul promis.

În privat și în special între noi, încercăm să nu ne luăm prea în serios și nu vrem să fim sumbri. Am încercat să nu fim autodistructivi și să nu ne „stresăm prea tare” în ce privește mesajul sau canibalizarea sentimentelor de (general vorbind) tristețe. Cred că ne este puțin peste mână să fim prea optimiști sau relaxați, sau poate considerăm că fericirea e ceva privat.

Poate fi o capcană să privești prea mult în trecut și să nu trăiești, de fapt, acum – știu, sună ca un text scris pe pereți. Dar simt un sâmbure de mândrie că ne-am mai relaxat, pentru că ultimul lucru pe care vrei să-l faci e să transformi trauma într-o competiție.

Muzica între melancolie și eliberare

Pinholes a fost asociată de-a lungul timpului cu melancolia, dorul, metaforele și versurile dense. Privind în urmă, simțiți că muzica voastră a fost mai degrabă un mod de a înțelege anumite stări sau unul de a vă elibera de ele? Și mai aveți nevoie de aceeași doză de tristețe pentru a scrie un cântec bun?

Un mod pur de eliberare. De a spune ceva mai ascuns, mai metaforic, să nu fii nevoit să recunoști public nimic emoțional, să te poți ascunde după umbrele cuvintelor în caz că ai fost „prins”. Pentru că am „învățat” ca băieți că bărbații sunt niște mutălăi lipsiți de disciplină și singurul mod în care își exprimă sentimentele e cât de tare urlă la familia lor sau în câte sticle goale stau ascunse sub pat. Allegedly.

Nu trebuie să mai ai aceeași doză, dar cred că poți fura din trauma altcuiva dacă scopul o cere. Te poți pune în postura celui ce suferă și să îi cauți alinare prin cuvinte și sunete. Până la urmă, asta ar fi slujba ta ca artist. Ești plătit în timp să interpretezi lumea și să o traduci celor ce vor să te asculte.

Debutul Zmei (2013) și Dorumetru (2019), albumul care a explorat fragilitatea amintirilor și sentimentul de dor, marchează două momente importante în discografia voastră. Dacă le ascultați astăzi, ce recunoașteți imediat ca fiind profund Pinholes și ce vi se pare că aparține unor oameni pe care i-ați lăsat între timp în urmă?

Piesele ce au o natură mai personală au rămas foarte aproape de playlistul live. Cred că ne-am detașat involuntar de ideile sau piesele ce aveau o încercare de a captura un sentiment social sau mai extins, în afara zonei noastre de… înțelegere sau interes. Piese ca Laika sau Liliac au căutat să descrie un zeitgeist al acelor vremuri, dar au îmbătrânit și au devenit irelevante a doua zi după ce au fost lansate. Deși, de dragul muzicii croite în piese, le-am mai cânta din când în când. Nu e rușinos să recunoaștem că ăștia de mai scriu versuri în Pinholes sunt mai buni la lacrimi masculine decât la lacrimi după exit-poll-urile de vot.

Compoziție, zgomot și liniște

Ați spus în interviuri că piesele pot porni fie de la o structură aproape completă, fie de la versuri, melodie și armonie în jurul cărora construiți împreună. După 15 ani, cum mai funcționează chimia dintre voi? Vă cunoașteți atât de bine încât compoziția a devenit mai ușoară sau tocmai familiaritatea face mai dificil să vă surprindeți reciproc?

După 15 ani, abia acum știm cum să cântăm și cum să comunicăm unul cu celălalt. Nu mai suntem așa competitivi și cu energie de labrador pe fiecare piesă. Partea cu cântatul împreună e mai ușoară, partea cu a fi convinși de ce cântăm e puțin mai dificilă. La începuturi, dacă aveam o pedală nouă, dacă învățam un acord sau o structură nouă, le aruncam într-o piesă și bam! Aia era. Dar acum încercăm să nu aglomerăm cântecul de dragul de a-l aglomera sau doar pentru că sună bine muzical, dar nu are sens în context.

Muzica voastră jonglează cu alternative rock, post-rock și post-punk, trecând de la pasaje fragile la explozii sonore. Cum găsiți echilibrul dintre liniște și zgomot și cât de important este ca o piesă să păstreze ceva imprevizibil, chiar și după zeci de interpretări live?

Repetăm foarte rar, pentru o trupă ce vrea să fie serioasă și profi. Acolo ne-am găsit o zonă în a ști piesele, dar a nu le ști atât de insistent încât să nu mai rămână cineva flămând și pentru live. De asta și unele piese sunt schimbate live față de ce am înregistrat pe album. Ceva s-a simțit bine la un moment dat în live și așa a rămas.

Am avut o perioadă în care am încercat să aducem mai multe elemente post-rock, dar parcă am devenit sătui repede de build-up pre-refren. Iar după piesa Naia, cred că ne-am atins scopul pe ideile noastre de post-rock. Am și lansat o variantă instrumentală a piesei, din curiozitatea de a auzi creșterea piesei fără versuri.

Povești personale și colaborări

Într-un interviu recent ați vorbit despre felul în care sentimentele, relațiile și experiențele mai multor generații ajung să fie absorbite în cântecele voastre. Cât din ceea ce scrieți este autobiografic și cât este o poveste construită din fragmentele de viață ale altora? A existat vreodată o versiune pe care cineva a interpretat-o într-un mod care v-a surprins complet?

Unele cântece Pinholes sunt prea autobiografice și poate acolo e dificultatea lor de a deveni… consumate mai în masă, niște șlagăre infecțioase. Le lipsește generalitatea. Sunt prea specifice și oferă prea multe răspunsuri.

Pentru a scrie un cântec bun și consumat de toată lumea, trebuie să îți imaginezi că ai 17 ani și ai un sentiment pe care încă nu îl poți descrie. Simți ceva, dar nu știi încă ce. Ei, acolo vine cineva și îți șoptește în ureche „crawling in my skin, these wounds they will not heal”, îți înmoaie genunchii și poate înțelegi mai bine ceea ce simți. Poate. De asta poate cântecele obiectiv mai simple sunt mai de succes, că acoperă o plajă mai mare de confuzie sentimentală la 17 ani. Cred.

Acu’ ceva timp apăruse un video unde cineva în Japonia, în timp ce interpreta „Până când nu te iubeam” sau „Cine iubește și lasă” (nu mai țin minte exact care), a introdus versurile și linia melodică de la Doina/Meandre. A sunat ca și cum Doina noastră făcea parte din folclorul românesc.

Colaborările cu Ada Milea, Bobo Burlăcianu și Ștefan Panea au adus perspective și texturi diferite în universul Pinholes. Ce se întâmplă cu o piesă atunci când o lași să fie influențată de cineva din afara nucleului trupei? Există vreo colaborare care v-a schimbat felul în care vă raportați la propria muzică?

Poate fi dezarmant, pe alocuri. În colaborarea cu Ada Milea, ea a ales să schimbe versurile pe care le pregătisem pentru Dispozitiv/Aparat de măsurat dorul. Îi sunau mai bine, voia să cânte despre altceva. Nu a fost o problemă, dar pentru moment era un sentiment de „să păstrăm ce era plănuit!”. Dar a trebuit să înțelegem repede că trebuie să lași spațiu invitaților să fie creativi, că doar de asta vrei să îi auzi pe cântecul tău.

Independență, burnout și prietenie

Pe lângă activitatea trupei, ați pus bazele Supersomnic Records împreună cu Fluturi pe Asfalt și Nava Mamă. Ce v-a determinat să construiți și un spațiu independent pentru muzica voastră și pentru cea a altor artiști? Cât de mult s-a schimbat, în acești 15 ani, felul în care înțelegeți să susțineți o trupă alternativă în România?

Am încercat cu Supersomnic Records să ne organizăm sub un nume oficial. Oricum, tot ce făceam pe partea de înregistrări, producție, concerte și merch era „in-house”, am vrut doar să îi dăm un nume și să întindem o mână de ajutor celor ce o caută. Dar cred că ne-am apropiat prea tare de soare și de un – let’s say it together now – burnout colectiv.

România e un loc ciudat în care să faci muzică și nu vreau să intru într-un rant interminabil despre cum nu există industrie muzicală la noi, unde nimic nu se leagă și toată lumea se urăște. Îi apreciez și sunt impresionat de cei ce reușesc să facă muzică în continuare și știu drumurile și benzinăriile din memorie, îi înțeleg și pe cei ce spun stop. Dar îmi trebuie mult mai multe pagini pentru a acoperi ce s-a schimbat la noi sau dacă s-a schimbat ceva.

Ați trecut prin schimbări de componență, ani în care planurile au fost amânate și perioade în care a trebuit să vă regăsiți drumul. Care a fost momentul în care ați simțit că Pinholes nu mai este doar o trupă în care faceți muzică împreună, ci un proiect la care nu ați fi vrut să renunțați, indiferent de dificultăți?

În timp, a devenit mai mult vorba de prietenia dintre noi și mai puțin despre Pinholes ca proiect. Ne place să fim împreună și să facem asta ca grup. Desigur, ne mai călcăm pe picioare și ne mai sfădim uneori, dar nimic grav sau ce nu poate fi rezolvat după un „îmi pare rău, îmi era foame”.

În trecut, traiul în trupă era mai intens, poate prea intens, pentru că aveai senzația că succesul depindea de orice decizie luam, indiferent cât de trivial părea. „TREBUIE să facem asta, altfel NU se întâmplă ASTA.” Și am pus prea multă presiune unul pe celălalt, banii veneau foarte greu și a trebuit să renunțăm la gândul că Pinholes ne va hrăni.

Concertul aniversar și următorii 15 ani

Concertul aniversar de la Expirat e un bun prilej să priviți în urmă, dar și să vă întâlniți cu publicul care v-a însoțit în tot acest timp. Cum arată pentru voi un concert aniversar reușit: un exercițiu de nostalgie, o întâlnire cu oamenii care au crescut odată cu voi sau o ocazie de a redescoperi piese vechi dintr-o perspectivă nouă? Și ce cântec din repertoriu vă e cel mai greu să-l cântați astăzi fără să vă întoarcă în timp?

Plănuim un set mai din toate albumele și puțin (intenționat) exhaustiv. Momentan sunt un număr nesănătos de multe piese pe setlistul de concert, dar sperăm să le acoperim pe toate.

Cred că avem o relație constantă de „te vreau/nu te vreau” cu Când Pluto era planetă. E o piesă mai grea, mai sensibilă și căreia trebuie să îi iasă feel-ul ca să o putem savura și noi live.

Dacă primii 15 ani de Pinholes au fost despre dor, metafore, intensitate și multă seriozitate, ce vă doriți pentru următorii 15? Mai aveți nevoie de o moară de vânt cu care să vă luptați sau ați început să vă gândiți și la muzică făcută pur și simplu din bucuria de a fi împreună?

Ar fi minunat să cântăm încă 15 ani. Tot timpul vom găsi ceva cu care să ne luptăm, tristețea nu se oprește niciodată, doar ia o pauză de hidratare. Suntem și noi tare curioși ce sunete vom născoci în continuare și încotro va duce bucuria asta între 5 moldoveni.

Interviu de Gruia Dragomir