În 1947, pentru a reprezenta vizual unde ar putea ajunge omenirea în funcție de amenințări precum arme nucleare, tehnologii distructive și schimbări climatice, cercetătorii de la Universitatea din Chicago au înființat Doomsday Clock. După un ticăit de peste 70 de ani, astăzi, ‚Ceasul’ se află la 100 de secunde de miezul nopții, amintind că problemele care ne amenință existența nu pot fi uitate sau ignorate.
După semnarea Acordului de la Paris din 2015, prin care Organizația Națiunilor Unite a hotărât și reglementat modurile prin care statele lumii pot reduce emisiile de carbon începând cu anul 2020, dorindu-se limitarea încălzirii globale la 1,5°C (comparativ cu perioada preindustrială), în 2021, la Glasgow, a avut loc cea de-a 26-a conferință pe tema schimbărilor climatice (COP26), unde liderii din toată lumea, alături de activiști precum Greta Thunberg (care a numit evenimentul un eșec din cauza puternicului aspect de Greenwashing pe care l-a avut), Patience Nabukalu („Cred în puterea oamenilor, nu în cea a conducătorilor”) sau Xiye Bastida („Trebuie să schimbăm fundația sistemului care antrenează individualismul și epuizarea”) au discutat cum se pot amplifica acțiunile în vederea reducerii riscurilor climatice.
În anul 2022, Intergovernmental Panel on Climate Change a publicat primul raport întocmit în urma înțelegerii de la Paris, care prezintă, în 18 capitole redactate de oameni de știință, principalele problemele cărora ar trebui să le acordăm o atenție sporită în perioada următoare. Printre ele se numără distrugerea ecosistemelor, poluarea din oceane, impactul schimbărilor climatice asupra accesului global la apă potabilă, riscurile asupra agriculturii, silviculturii și acvaculturii, asupra zonelor urbane, problemele de sănătate cauzate de climate change, adaptarea la contextul fenomenelor meteorologice extreme, din ce în ce mai întâlnite (canicula, inundațiile, incendiile) și climate finance în ceea ce privește comunitățile vulnerabile și marginalizate.
Așa cum spune activista Txai Surui, „Temperaturile cresc, animalele dispar, râurile mor, iar plantele nu mai cresc așa cum o făceau înainte. Pământul vorbește. Ne spune că nu mai avem timp.”
Pentru că ficțiunea are rolul de a pune în fața noastră o oglindă a realității, Cultura Cli-fi (termen introdus de scriitorul Dan Bloom în 2012, ca mod de educare prin storytelling) a luat naștere pentru a trage un semnal de alarmă în ceea ce privește schimbările climatice, care, atunci când sunt trăite prin personajele care resimt tragic tot ce se întâmplă, capătă un caracter mult mai personal și urgent.
Deși termenul în sine poate fi considerat unul modern, în literatură, temele și motivele specifice spațiului Cli-fi sunt prezente încă din anii ’60, când J.G. Ballard vorbea în lucrările sale despre un Pământ post-apocaliptic, unde oamenii pot supraviețui cu greu. The Drowned World arată ce se poate întâmpla atunci când calotele glaciare se topesc, iar nivelul Oceanului Planetar crește, The Wind from Nowhere vorbește despre evenimentele meteorologice dezastruoase, cum sunt uraganele, care pot duce la izolarea oamenilor în buncăre subterane, The Burning World prezintă umanitatea într-o secetă cauzată de deșeurile industriale aruncate în oceane, iar The Crystal World este metafora perfectă pentru planeta care răspunde violenței prin îmbolnăvirea locuitorilor ei.
În 1965, Frank Herbert a publicat Dune (revenit în atenția publicului odată cu ecranizarea din 2021), care discută în profunzime despre tema resurselor planetare și despre influența avută de cei care dețin controlul asupra lor, folosindu-le nu pentru a ajuta omenirea, ci pentru a obține avantaje monetare, reprezentând un viitor în care încălzirea globală a distrus ecosistemele planetei (Arrakis).
O altă lucrare importantă pentru literatura Cli-fi este și distopia The Sheep Look Up (1972), în care scriitorul John Brunner a descris o lume care ilustrează perfect îngrijorările oamenilor de știință din prezent. Ne plimbăm, alături de personaje, prin orașe mult prea poluate, unde nu putem respira, apa potabilă este rară, alimentele de calitate sunt mult prea scumpe pentru oamenii de rând, care consumă hrană modificată în laborator, iar noile virusuri sunt imune la medicamentele cunoscute.
Având o istorie care a luat naștere înainte de apariția propriu-zisă a termenului, în prezent, literatura Cli-fi duce mai departe moștenirea lăsată de cei din urmă, aducând cititorii mai aproape de problemă. Printre cei mai cunoscuți autori contemporani se numără Margaret Atwood, care, prin MaddAddam, a încheiat o trilogie distopică în care a prezentat, în diferite moduri, sfârșitul civilizației, scriitoarea norvegiană Maja Lunde, care în volumul Istoria Albinelor ne plimbă printr-un 2098 unde, din cauza resurselor limitate și dispariției albinelor, populația globului scade atât de mult încât orașul Beijing devine aproape gol și Richard Powers, care, datorită romanului The Overstory, unde vorbește despre legătura dintre om și natură, a câștigat Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 2019.
Alături de literatură, cultura Cli-fi ocupă un loc special și în cinematografie. Dacă ne gândim la cel mai recent film produs de Hollywood, Don’t Look Up, unde urgența subiectului este subliniată prin final, vom observa cum temele specifice curentului sunt transpuse pe marele ecran. Putem începe, astfel, cu anul 1973, când Soylent Green a prezentat o lume distopică în care, din cauza efectului de seră, oceanele sunt pe moarte, iar oamenii rămân fără resurse, în sărăcie. În 1995, Waterworld a arătat, într-un mod ‚aventuros’, un univers care pare scos din Drowned World-ul lui J.G. Ballard, unde temperaturile ridicate au dus la formarea unui ocean global, în care personajele trăiesc.
Mai departe, pe lângă elementul de acțiune, seria Mad Max (primul film a apărut în 1979!) este și o avertizare în legătură cu efectele încălzirii globale (deșertul infinit, lipsa naturii, lupta pentru resurse), prezentând o serie de personaje care visează să ajungă într-un paradis numit The Green Place, care seamănă foarte mult cu Pământul din prezent.
În SF-ul The Day After Tomorrow, după o serie de evenimente meteorologice extreme, începe o nouă eră glaciară, un motiv continuat și în Snowpiercer (în regia lui Bong Joon-ho, creatorul oscarizatului Parasite), unde, deși lumea s-a sfârșit din cauza înghețului pentru toți oamenii, elitele, care au supraviețuit datorită averilor, trăiesc, într-un tren, separați de cei care nu își permit luxul. Chiar și Avatar vorbește despre o planetă descoperită după ce oamenii realizează că Pământul este pe moarte (Pandora) din cauza schimbărilor climatice, fiind, în același timp, și o metaforă pentru natura umană care, după ce distruge ceva, nu renunță la obiceiurile dăunătoare nici când are parte de șansa unui nou început.
Având un impact atât de puternic, cultura Cli-fi se extinde și în lumea muzicală, cu ajutorul artiștilor precum Rina Sawayama, care în piesa XS vorbește despre cum capitalismul brutal a influențat fenomenul de climate change, Grimes, care a dedicat un întreg album extincției umane (Miss Anthropocene) sau The 1975 care în melodia cu același nume au introdus un pasaj tip ‚spoken word’, unde o auzim pe Greta Thunberg.
Indiferent dacă vorbim despre literatură, cinematografie, muzică sau jocuri video (Fuel, Battlefield 2042), în cultura Cli-fi povestea are rolul de a ne plasa în centrul unor evenimente în care… nu mai există secunde rămase până la miezul nopții!
