Cu doi ani în urmă, la începutul lunii martie (în 9 martie 2020) se închideau școlile. Nu sunt consumatoare de știri, informația pe care nu o solicit mă agasează de obicei. Dar în ziua aceea am simțit frică, o frică pe care nu cred că am mai trăit-o de la Revoluție încoace.
Anul trecut, la începutul lui martie, mă bucuram că s-au redeschis școlile și speram să se termine odată toată nebunia pandemiei. Oricum, era altceva decât mă așteptasem atunci când a început. Exista vaccin, exista o brumă de speranță și puteam să îndrăznesc să mă gândesc la acele lucruri din trecut care îmi lipseau (concerte, concedii, etc.)
Acum, la începutul lui martie 2022, lucrurile se petrec așa cum nu aș fi crezut niciodată. Sincer, privind istoria începutului de secol XX, am trăit cu teama că pandemia ar putea fi urmată de conflict armat. Dar nici măcar eu nu am vrut să dau crezare propriilor gânduri. După doi ani în care am așteptat ridicarea restricțiilor, situația din lumea din jur e atât de gravă, încât parcă renunțarea la restricții nici nu mai contează. Când știrile acelea de care am fugit tot timpul vorbesc despre psihoze colective și arme chimice, masca aceea care mi-a provocat alergie devine, parcă, cea mai mică problemă.
Ce-i de făcut? Psihologii spun că primul lucru e să te îndepărtezi de sursele de știri, pentru a evita căderea într-o profundă stare de anxietate. Oamenii vor să simtă că își pot controla existența, iar o situație de conflict armat nu are cum să ofere această impresie. Implicarea în acțiuni umanitare poate fi o soluție pentru cei care se simți conduși de dorința de a face ceva, însă, pentru alții, poate fi o sursă de stres. Singura soluție general valabilă este să-ți continui existența și să speri că, la un moment dat, ne vom putea trezi ca dintr-un vis urât.
