Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Icon Film Zile si Nopti 13/03/2022
Film

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de… vânt

Ioan Big De Ioan Big
Comentarii CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de… vânt Share CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de… vânt


Lansat zilele acestea în cinematografe, Căutătorul de vânt, filmul scris şi regizat de către Mihai Sofronea, reprezintă fără îndoială unul dintre must-see-urile acestei primăveri, deopotrivă prin ineditul poveştii dramatice transpuse pe ecran şi prin calitatea absolut remarcabilă a interpretării acesteia. Radu Frâncu (Dan Bordeianu), inginer constructor asocial ce află că mai are doar câteva luni de trăit, abandonează mediul urban şi eşuează într-un sat izolat printre coline, în care este luat în grijă fără prea multe întrebări de către Nea Pavel (Adrian Titieni), vârstnic al cărui singură familie o reprezintă o mamă abandonată de soţ (Olimpia Melinte) şi băieţelul ei. Timpul se scurge și Radu începe să trăiască o nouă viață, bucurându-se de simplitatea clipei în căutarile sale de… vânt. Doar dragostea ajunge să îi amintească de sfârșitul său iminent. Căutătorul de vânt este un film emoţionant cu o premisă sumbră dar departe de a fi întunecat, simplu ca narativ dar profund prin temele de meditaţie pe care le oferă spectatorului, iar DAN BORDEIANU, acum reputat actor al Teatrului Nottara, face uitată notorietatea pe care i-au adus-o cu ani în urmă serialele TV, strălucind în debutul său într-un rol principal de lungmetraj cinematografic. Am fost curioşi să aflăm de la el cum a dat viaţă, o nouă viaţă în fapt, unui personaj care se reinventează ca identitate din momentul în care află că va muri în curând.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Prin natura subiectului, Căutătorul de vânt pare a fi un proiect extrem de personal în care, în mod evident, toţi cei implicaţi au pus foarte mult suflet. Dane, spune-mi te rog cum te-ai apropiat de realizatorul filmului, Mihai Sofronea, şi ce anume te-a făcut să te dedici într-o asemenea măsură rolului.

Povestea e chiar foarte frumoasă. Eram la Cetate, la Festivalul de Film Divan. În anul acela prezentam festivalul… într-o manieră mai informală că eu nu prea sunt un tip conformist. Acolo am văzut Copacul [scurtmetrajul din 2013 scris şi regizat de Mihai Sofronea – n.r.]. Pe Mihai nu-l cunoșteam, dar îl văzusem la un moment dat la un alt festival de film, de la Victoria, stând izolat la o masă și vorbind singur şi mi s-a părut un tip chiar deosebit dar atunci nu am intrat în vorbă. L-am reîntâlnit la Divan și eu am o chestie legată de oameni, împărtășesc iubirea mea necondiționată omului care e pe meserie. Știu că poate e o manieră ciudată de a exprima lucrurile însă în momentul în care văd un om, indiferent de profesie, că își face treaba cu pasiune și cu dăruire, eu pe omul ăla l-aș lua acasă în secunda doi. Și m-am dus la Mihai – repet, necunoscându-l – și l-am îmbrățișat, l-am pupat și i-am mulțumit pentru Copacul, care mi s-a părut un film extraordinar şi în care am găsit o zonă de admirație pe care nu o prea aveam legată de cinematografia noastră actuală… ori eu cred că lucrurile trebuie prețuite și sărbătorite cum se cuvine şi oamenii cum pot să facă asta decât luându-se în brațe cu iubire și cu deschidere? Iar Mihai, care este și el, la rândul lui, un introvertit deschis, sigur că a reacționat și ne-am împrietenit destul de tare atunci la Divan, am petrecut câteva momente chiar foarte frumoase împreună. După un timp, mi-a dat un telefon că face un scurtmetraj și că ar vrea să joc în el, parcă așa s-a întâmplat. Ne mai tot întâlnisem așa, prietenește, dar niciodată nu se pusese problema unei colaborări. Și a venit propunerea scurtmetrajului, pe care l-am și filmat de altfel, și pe care de abia acum, după vreo patru ani, s-a apucat domnul Sofronea să îl monteze… dar a fost o experiență foarte mișto, mai ales că l-am făcut, cum îmi place mie să zic, low budget/no budget, pentru că am venit cu bani de acasă. L-am filmat pe malul mării, am dormit în cort, am venit cu mașina mea plină de lucruri pentru filmare, mi-am plătit motorina… atunci ne-am dat seama că funcționăm foarte bine împreună ca o echipă.

 Trailer “Căutătorul de vânt”

Mihai Sofronea avea însă în minte acest lungmetraj de o bună bucată de vreme…

Atunci perspectiva Căutătorului de vânt nu exista încă pentru mine fiindcă pe rolul meu juca Adrian Văncică. Știam de când m-am dus să filmez scurtmetrajul cu Mihai că o să facă un lungmetraj cu Văncică, care jucase și în Copacul și în Aşteptând zorile [scurtmetraj al lui Mihai Sofronea premiat la Cottbus în 2011 pentru Best Short Film – n.r.], şi drept urmare nu mi-am pus niciodată problema că voi juca în Căutătorul de vânt. Am făcut însă scurtmetrajul şi, după cum ziceam, ne-am înțeles absolut extraordinar la filmări. Eu sunt un actor foarte, cum să spun, pe meserie. Sunt foarte cuminte, nu-mi plac neseriozitățile și de aici am și avut de-a lungul vieții profesionale niște experiențe mai neplăcute cu regizori care nu știau ce vor. Eu la chestia asta mă blochez, adică tu zi-mi ce vrei și eu caut cu toate resursele mele să-ți ofer acel lucru şi de acolo putem să lucrăm… dar dacă tu nu știi ce vrei, eu nu știu unde trebuie să ajung. Am foarte multe posibilități cărora le pot da viață, aşa că nu mă lăsa așa, de izbeliște. Mihai însă nu, el știe foarte bine ce vrea, și chestia asta pe mine m-a cucerit din start, iar experiența cu acel scurtmetraj a fost foarte faină. Ne-am dat seama că pasiunea pentru cinematografie și pentru actorie și regie era cam aceeași în amândoi și atunci era firesc să se creeze o comunicare dincolo de zona umană, socială… normală. Și norocul a făcut ca domnul Văncică să nu vrea să slăbească iar Mihai m-a sunat într-o zi și a zis ‘Vreau să joci în Căutătorul de vânt’. I-am zis: ‘Ești tâmpit, tu şi glumele tale de rahat…’ ‘Păi nu, că ne-am înțeles bine la filmări, hai să încercăm şi asta.’ Eu, știind scenariul, chiar îl vedem pe Văncică în rol, adică nu mă vedeam pe mine în rolul ăla. De altfel au fost reacții din afară în momentul în care Mihai a luat decizia de a juca eu în film: ‘Bă, dar Bordeianu nu e pentru așa ceva.’ sau ‘Nu e în rolul ăsta, nu-l văd făcând asta.’. Și aici este lucru pentru care cuvântul mulțumesc e mult prea mic și nici măcar potrivit… este fabulos să găsești un om care să vadă în tine ceea ce nici tu nu vezi! Adică aș da oricând 20-30 de ani de meserie de succes pe o întâlnire ca asta. Am zis la un moment dat că Mihai a reușit să mă aducă în situația în care să-mi doresc să mă sui pe platforma cea mai înaltă și să sar de acolo voluntar în gol, știind că cineva mă va prinde.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Dincolo de metaforă, dă-mi un exemplu concret care să ilustreze modul în care te-ai scufundat în viaţa personajului tău, Radu Frâncu, un tânăr adult care ştie că nu mai are mult de trăit…

Da, sigur, uite o întâmplare care este ieşită un pic din context, o paranteză dacă vrei. La un moment dat am filmat cadrul cu ciorba și am tras 14 duble… ei bine, am mâncat 14 ciorbe şi voluntar le-am mâncat cu poftă pentru că Radu nu mai mâncase mâncare gătită de foarte multă vreme. Înțeleg ce înseamnă cantitativ 14 ciorbe dar nu am stat să mă gândesc prea mult… e drept că au fost doar vreo 12 ciorbe jumate că niște duble s-au oprit la un moment dat, dar m-am dus voluntar la Mihai și i-am zis: ‘Hai să mă duc să bag degetul pe gât cum făceau romanii ca să mai tragem, dacă mai e nevoie, o dublă-două-trei.’ Orice actor normal i-ar fi spus: ‘Băi nene, am mâncat 14 ciorbe, ce mai vrei de la mine?’ Eu nu, m-am dus floricică la Mihai și i-am zis că mai tragem dacă mai e nevoie. Încă era în zona de “judging”, adică nu știa dacă păstrează ceva, dacă e trasă dubla sau nu. M-am dus la baie, am făcut puseu de tensiune, s-a oprit filmarea în ziua aia, pentru că de la spasmele respective, de a vomita fără să îți vină neapărat, am făcut un puseu de tensiune și s-a dus naibii toată ziua de filmare. Ideea e că mi-am dorit să dau tot, adică… nu înțelegeam altfel. Erau momente când Mihai era cel care venea la mine și-mi zicea: ‘Dane, e totuși doar un film!’ Pentru că, vezi tu, filmul e despre un om care află că moare, un mort-viu, iar confruntarea cu ideea morții și a neantului nu se poate “fake”-ui, nu se poate juca, nu ai ce să joci acolo, şi atunci m-am pus conștient și deliberat în aceste situații. Creierul lui Dan Bordeianu nu face diferența între informația pe care eu i-o dau – ‘Băi, o să mori!’ – și realitate, el nu știe că eu joc. Nicio secundă să nu o iei ca o laudă dar miza a fost reală și asumată.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Asta nu explică atracţia pentru personajul tău, ce pare să depăşească binişor cadrul unei relaţii profesionale interpret-rol comune…

“Love story”-ul vine cumva din altă perspectivă, dintr-o perspectivă pragmatică a actorului Dan Bordeianu care și-a dorit toată viața să joace fără cuvinte. Nu pantomimă, nu, nu, nu… și-a dorit să joace tăcerea. Pentru că tăcerea este actorie, acolo este actoria. Cum ziceau profesorii noștri, replicile, vorbele, sunt un pretext, un vagon plin de informație pe care îl muți de colo-colo. Vorbele sunt create de gânduri deci ca să naști vorbe trebuie să naști în primul rând gând. Și cum e să joci fără să joci, adică cum e să joci gândul și atât? Să nu fie nevoie să fie expus în vorbă, să nu fie nevoie să fie arătat? Pentru că, în ultimă instanță, viața cam asta e iar eu îmi doream foarte tare să se întâmple lucrul ăsta. Nu mi-am dat seama în schimb cât de greu e. Într-una din primele zile aproape am făcut un atac de panică pentru că toată ziua am filmat-o în balconul de bloc unde Radu nu făcea decât să privească în zare. Dane, joac-o pe asta! Și după două, trei, cinci duble, mi-am dat seama cât de complicat și cât de greu și cât de epuizant e să exiști… nu știu cum să exprim asta mai coerent dar căutam viața, viața de dincolo de vorbe. Să fiu prezent în Radu, nu în Dan. Să te joci pe tine e la îndemână dar eu nu vroiam să fiu Dan, ci Radu. Și asta e provocarea mare a tipului ăsta de rol, să arăți fără să vrei să arăți, să ajungi la un nivel de relaxare în care să nu vrei să arăți nimic. Era o piesă de teatru, cred că era un experiment, de care ne-a povestit Cătălin Naum [întemeietorul teatrului studenţesc Podul – n.r.], care mi-a fost profesor, cu un actor care stătea cu spatele la public timp de 30 de minute, nu făcea absolut nimic și după aceea ridica mâna și îşi ștergea o lacrimă… şi toată lumea în sală plângea, el fiind în continuare cu spatele şi deci nimeni nu-i vedea expresia. Dar se simțea starea aceea, energia. Cam așa trebuia să fie și aici. Norocul este că Mihai mi-a permis chestia asta. Sunt foarte puțini oameni care ies cumva din norma firească și își asumă niște lucruri diferite iar el e unul dintre aceştia. A fost deci o nevoie de-a mea şi este marele merit a lui Mihai că a descoperit chestia aia în mine fără ca eu să-mi dau seama că există.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Cum aţi decis ce să arătați și ce să nu arătați din acţiunile sau reacţiile lui Radu? Fiindcă este cultivată în mod deliberat o anume ambiguitate în modul în care acesta, o persoană pragmatică, chestionează raţional iminenţa morţii sale şi apoi îşi gestionează criza interioară.

Am purtat de foarte multe ori discuții pe marginea aflării veștii, a felului în care el reacționează şi se raportează în momentul ăla la vestea dată de doctor dar nu am nimic spectaculos să-ți spun. Da, bun, din perspectiva lui Mihai, el se gândea că lasă publicul să interpreteze, dar eu, din perspectiva mea, cream acel adevăr… deci nu mai eram în zona de manageriere a jocului meu actoricesc. Eram în zona de adevăr, punct. Credeam atât de tare în chestia aia încât nu simțeam nevoia să manageriez profesionist povestea, înţelegi? Eu îi pasam mingea lui Mihai și îi spuneam: ‘Tu decizi aici, e filmul tău. Eu cred foarte tare în chestia asta și atât.’. Aparent, pare o simplificare a situației dar nu e deloc așa pentru că presupune un proces îndelungat de a ajunge la concluzia aia. Adică, acum bag și eu un sofism, să fii simplu e greu. Și a devenit simplu la noi, dar a devenit tocmai prin faptul că am avut acest tip de proces împreună.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Care este adevărul despre Radu, este un singuratic prin caracter sau un însingurat, un înstrăinat de mediul social?

Este un cadru care nu a intrat în film şi, din păcate, mie mi-a plăcut enorm să-l filmez, în care l-am jucat chiar… pe Mihai. Mihai vorbește singur uneori, are acel tip de dialog cu el însuşi, şi l-am mai jucat în acel scurtmetraj și mai apoi și în Căutătorul. Îl vedem pe Radu la terasă cum vorbește, murmură, de unul singur. Nu e în zona patologică, aia e altceva, nu mă interesează zona patologică, nu, este acel tip de singurătate pe care, de multe ori, o simt și eu. Ne trăim viețile sub imperiul acestui sistem în care, fără să vrem, suntem angrenați în acest fel de a trăi. De foarte multe ori se întâmplă ca oamenii care își trăiesc viețile astea cu “să-mi iau un apartament”, “să-mi iau o mașină”, “să-mi iau un cățel”, ştii, ca în Trainspottingchoose life, choose a career, choose a tv set… și așa mai departe -, să aibă acea fantomă permanentă în mințile lor în care ceva nu e în regulă. Acum, sunt două tipuri de reacții. Oamenii care își vor acoperi acel ceva care nu e în regulă sau îl vor disimula în tot soiul de mici pasiuni – ‘Sunt nefericit la birou, nevastă-mea e o tâmpită, dar las’ că eu îmi cumpăr motocicletă și ies la pește’, de exemplu – sau cei care încep să cedeze. Repet, nu ne ducem în zona patologică. Cedează în sensul că își dau seama că ceva e în neregulă și încearcă să înțeleagă ce e acel ceva, iar în momentul ăla oamenii din jur nu îi mai înțeleg şi ei devin nişte însinguraţi. Tu devii un fel de Don Quijote al vieții tale și tanti aia din Don Quijote… devii tu de fapt. Tu ești și Don Quijote și Sancho Panza și Dulcinea, şi în clipa aia ai de ales, ori te prăbușești total și practic renunți voluntar – chiar dacă inconștient – la viață sau ceva, un îngeraș să zicem, te duce până în zona aia neagră de jos, ca după aia să ai de unde să te ridici. Deci nici nu știu dacă mai vorbim despre rol sau despre actorie aici. Eu am înțeles foarte ușor lucrurile astea pentru că erau o zonă de introspecție a mea personală și atunci a venit cumva ca o mănușă povestea asta cu personajul. Deci dacă mă întrebi dacă Radu e un însingurat, da, este, dar nu că vrea el ci pentru că oamenii deja nu-l mai înțeleg. E un înstrăinat de viața asta care nu-i oferă acel ceva care pare mic dar care, cumva, este esențial. Și care este de fapt, cred eu… dorința lui de a trăi.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Interesant e şi faptul că, în momentul în care Radu află că sfârşitul îi este aproape nu are tendinţa cumva firească de a privi înapoi, spre trecut, şi de a simţi regretul ori nostalgia faptului că nu mai poate corecta sau retrăi altfel ceva din acesta.

Mihai a ales să creeze povestea lui Radu în felul ăsta și, făcând-o așa, aduce în prim plan o chestie foarte mișto: prezentul versus trecut versus viitor. Și dacă ar fi să dăm o explicație a filmului, ea este că Radu reușește să redescopere prezentul și acesta e și motivul pentru care nu moare dar, altfel, e un om foarte tarat de trecut și care, dacă nu reușește să descopere corect prezentul, își tarează și viitorul… asta este evident, nu spun nimic genial în clipa asta. Sigur, când zici o poveste, poți alege să o faci într-o manieră convențională în care înțelesul final e cel important dar în Căutătorul de vânt nu înțelesul final al poveștii este important, fiind până la urmă acea alegere cunoscută, a destinației versus drum: ce e mai important, scopul căutării sau drumul inițiatic? Sigur, Mihai s-a raportat și la basm, la Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, dar el n-a fost interesat ca regizor de destinația finală a lui Radu… moare sau nu moare acesta la sfârşit, nu ne interesează atât de mult – nu despre asta e vorba în film – întrucât pentru el este mult mai important să spună povestea, ceea ce e fabulos după părerea mea într-o arhitectură a cinematografiei românești din 2022 care nu mai caută în zona asta.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

În Căutătorul de vânt, Radu “nepotul” şi Nea Pavel “tataie” sunt personaje concepute în oglindă. În cazul bătrânului avem credinţa, familia, speranţa, pe când personajul tău e un înstrăinat agnostic cuprins de resemnare. Perspectivele lor diferite, inclusiv asupra timpului, par să fie cei doi poli de echilibru a poveştii…

Dacă vrei, din perspectiva mea, nu are relevanță povestea, pentru că e o chestie pe care i-am lăsat-o în brațe lui Mihai iar eu am încercat să nu-l contaminez la filmare pe Radu, personajul, și nici pe Dan, interpretul lui Radu, cu absolut nimic exterior, adică am avut un joc destul de absurd la un moment dat de a-mi susține necondiționat partenerii. Uneori, le dădeam rolul principal și Oanei [Olimpia Melinte] și lui Nea Pavel [Adrian Titieni] într-un mod asumat, firesc, pentru că, de fapt, povestea aia care trebuia spusă într-un anume moment era a lor iar povestea mea de spus era alta, şi atunci nu era o zonă a mea de căutare în personaj. Nu e însă o chestie pe care am controlat-o sau am gândit-o, nu m-a interesat lucrul ăsta… eram de altfel, și probabil ai observat asta, defazat. Radu este ușor defazat până spre final, când începe să se recalibreze cu reacțiile unui om normal, e ușor lent. De ce? Pentru că e un proces acolo permanent care se derulează în mintea lui, acea moară stricată, până când revine în prezent. De fapt, tu, în momentul în care folosești moara aia stricată, maimuță aia beată din capul tău și o lași să tot sape acolo și să macine, tu nu mai înțelegi nimic din prezent. Într-unul dintre cadrele din mașină, e primplanul meu prin parbriz şi îl auzi pe Radu cântând Un elefant se legăna, pentru ca, la un moment dat, să spună un Tatăl nostru. Sunt stările prin care el trece când începe să asimileze informația legată de moarte. Legat de structura poveștii și ce fel de personaj e nea Pavel, ce fel de personaj e Radu, ce personaj e ăsta micu, Oana ce personaj e, eu nu am mai intervenit ca actor în scenariu pentru că am lăsat viața cumva să existe… adică l-am lăsat pe Radu să existe așa acum e. Mai ales că Mihai [Sofronea] este neintruziv, adică nu-ți aruncă în ochi o perspectivă a lui despre viață, ci te lasă în zona în care tu poți să alegi varianta pe care o vrei din povestea asta… care însă te va duce invariabil cu gândul înspre cel mai important lucru: supraviețuirea sau ne-supraviețuirea lui Radu. Știu că pare foarte complicat ce zic dar poți să faci un film în care vrei să rezolvi niște subiecte plecând de la ‘Pentru mine viața este așa. Eu vă arăt cum văd eu lucrurile!’ – ori Mihai vine și ne zice ‘Eu nu știu cum sunt lucrurile. Nu mă interesează cum sunt. Pe mine mă interesează altceva, viața.’ şi asta e fabulos!

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Filmul este centrat pe frica de moarte însă, paradoxal, această frică nu se manifestă în mod explicit. De ce… nu îi este frică lui Radu?

Îi este frică. Reacția inițială este de groază, șoc, frică maximă… vezi dimineața aceea cu statul în mașină, după aia pe drum, reacția de pe câmp legată de oraș. Radu nu mai are nimic de pierdut. Ce să piardă? Un apartament nenorocit pe care nici nu îl consideră casă? O fostă iubire despre care nu cred că a fost vreodată o iubire în adevăratul sens al cuvântului? O meserie care nu îl reprezintă? Lui îi e frică de moarte… dar nu din frică renunță la material. Ci din iubire, de fapt. Și asta îl salvează. Nu mi se pare relevant dacă el moare sau nu la final dar, dacă ar fi o explicație, asta ar fi. Dacă tu alegi să renunți la material, la social, la viața pe care o trăiești, la aerul pe care îl respiri și alegi să faci asta dar… nu din frică, atunci ai o șansă. Dacă reacțiile lui ar fi fost dictate de frică era condamnat.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Dane, în esenţa lui, Căutătorul de vânt este un film cu un fundament sumbru şi nu unul entertaining, vorbeşte despre vindecare dar nu oferă soluţii… de ce m-aş duce la cinema să îl văd?

Pentru că nu este nimic din ce ar trebui să fie și în același timp e tot… este viață! Nu este o încercare frumoasă de a spune o poveste cu introducere-cuprins-final, nu despre asta e vorba, ci de încercarea de a înțelege de ce merită să trăiești. De fapt, de ce e nevoie de viață. Nu am un răspuns frumos şi nu încerc să conving pe nimeni. A fost surprinzător că, în ciuda faptului că și eu și Mihai priveam îl ca pe unul mai de nișă, toate reacțiile de la proiecțiile de la TIFF și de după aceea au fost foarte pozitive. Filmul e foarte ușor de privit până la capăt. Că altfel nici n-ar fi putut să spună niște lucruri foarte profunde, foarte importante după părerea mea. Pentru că o face în modul ăsta “ne-arătat”, devine ușor de privit, ușor de înțeles şi ușor de reflectat asupra lor. Cel mai mult mi-a plăcut reacția de la Cluj de după premieră. Eu sunt actor de teatru și cunosc reacțiile de la aplauze pentru că le-am trăit pe toate. De foarte multe ori, publicul nu are reacții atât de puternice în timpul spectacolului și după aia, la final, te lovește un ropot de aplauze că nu mai înțelegi ce se întâmplă… sau, pe dos, se hăhăie de la început până la sfârșit în timpul spectacolului și la final ai niște aplauze anemice pentru că energia aia s-a consumat. Ei, între astea, un tip de răspuns paradoxal care îmi place mie, pe care eu mi-l doresc sau îl caut, este… tăcerea. Fiindcă tăcerea înseamnă că ceva s-a întâmplat în omul respectiv, a căzut așa, ca o pietricică, în hăul ăsta al nostru iar sufletul și mintea omului au nevoie de un timp ca să respire, să lase lucrurile alea să se aşeze în el și de abia după aia să reacționeze. Deci pauza aia dinainte de aplauze, când se întâmplă, mie mi se pare fabulosă. Nici nu am nevoie de aplauze, prefer tăcerea. Pentru că am atins ceva în sufletul omului, nu am “vorbit” doar cu râsul lui, cu distracția lui în clipa aia. Revenind la Căutătorul de vânt, eu cred că e un film de văzut tocmai pentru că nu încearcă să îți arate nimic și nu încearcă să-ți explice nimic. De exemplu, la un moment dat, cineva l-a certat pe Mihai: ‘Domne, dar cum pleacă el din spital așa?’ Și Mihai a avut atunci un răspuns genial: ‘Cum? Dai pe proprie răspundere că ieși din spital.’ Dacă ar fi filmat asta, plus cum și-a luat Radu hainele și cum și-a recuperat cheia de la mașină, ar fi făcut un film despre sistemul de sănătate dar noi… nu am vrut să facem un film despre sistemul de sănătate. Asta este, cred eu, marea calitate a filmului.

CINEMA | Cu DAN BORDEIANU în căutare de... vânt

Într-un context actual ce ne amplifică continuu temerile, calitatea produsului cultural nu garantează neapărat că acesta va ajunge la sufletul omului…

Evident, şi astea sunt niște aspecte de luat în seamă, că ajungem aici la ce spun de doi ani de zile, de când cu pandemia, iar acum zic și mai abitir de când cu războiul: avem nevoie de cultură, sub ce formă vreți voi să fie, că e muzică, că e poezie, că e film, că e dans, că e teatru, că e literatură, fiindcă abia acolo sufletul respiră! Sigur că vorbesc acum și eu ca [Nicolae] Steinhardt de soluțiile de a rezista unui sistem concentraționar, cum începe el Jurnalul fericirii unde zice – dincolo de soluția mistică care nu e la îndemâna oricui – de soluțiile lui Churchill, Bukovski sau Soljeniţîn. Ce vreau să spun e că dincolo de soluția mistică sau de soluția doctorului psiholog, cultura este locul în care sufletul respiră și îi dai un pic de oxigen. Altfel, suntem pe pilot automat și nu mai trăim, şi din această cauză mai abitir avem nevoie de chestia asta acum. Că lumea e tentată să spună: ‘E război! Nu mai ies din casă, nu mă mai duc să văd un film sau un spectacol de teatru că e război, e pandemie, murim toți!’ Asta înseamnă că deja ești mort dar nu îți dai seama… ești mort de frică.

Foto header: Anelise Sălan

  • Interviu de Ioan Big.

Galerie imagini

Share

Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin
Share on twitter
Share on email

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Esențiale

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.