Benzile desenate sunt o latură a artei vizuale puțin explorată pe la noi. Dacă în afara țării bd-urile au foarte mulți adepți de multe decenii, în România au pătruns mai greu. Bineințeles, există tot felul de adaptări de la diverse publicații străine, dar creațiile românești sunt foarte rare. În acest sens, am stat de vorbă cu unul dintre oamenii care fac asta de mult timp.
Vlad Forsea este brașovean, stă acum în București și a fost de acord să ne împărtășească ceva din experiența sa ca autor de benzi desenate din România.
- Cine este Vlad Forsea? (cu ce te ocupi, pasiunea pentru desen etc)
Sunt un desenator de benzi desenate, sau, mai general, un grafician. Am crescut în Brașov, apoi m-am mutat la București pentru facultate și acolo am rămas. Sunt un absolvent al Facultății de Arhitectură „Ion Mincu”, secția Design de Produs. Profesional, de vreo 7 ani lucrez ca grafician, fac design grafic și ocazionala ilustrație. Sunt soț de 5 ani și tată de 3 ani. Sunt un mare germanofil pentru că m-au îndoctrinat bine la liceul „Johannes Honterus”. De asemenea, sunt pasionat de arta vizuală în orice formă, mai ales benzi desenate și animații, și muzică alternativă. Pe scurt, citesc Batman, stau pe Cartoon Network și ascult SPP.
- De când ai început să faci benzi desenate?
Desenez de foarte mic; benzi desenate am început să desenez în generală și liceu, cu prietenii mei și cu mine – dar erau de un amatorism de mi se strepezesc dinții când îmi amintesc. Poate vor fi apreciate de vreun istoric cândva, nu știu. Ce m-a încurajat enorm pe vremea aia a fost un concurs internațional de benzi desenate organizat de Cartoon Network la care am câștigat o mențiune.
Apoi am dat de benzile desenate românești pe la mijlocul anilor 2000 și am început și eu cum am văzut că făceau ceilalți: un blog pe blogspot, câte o poantă pe ici pe colo, schimb de link-uri… apoi în 2011, după ce am ajuns în București, am publicat primele mele desene în revista COMICS și m-am infiltrat încet-încet în lumea benzilor desenate din România.
- Cum este în prezent cultura pentru benzi desenate în România față de momentul în care te-ai apucat tu?
Când m-am apucat eu lumea benzilor desenate românești părea destul de golașă. Țin minte că am participat la un salon de benzi desenate la București în 2006 sau 2007 și îmi amintesc de oameni care activează și acum: Pisica Pătrată, Fredo & Pidjin, Valentin Tănase… Când m-am apucat eu, pe la sfârșitul anilor 2000/ începutul anilor ’10, părea totul destul de gol. Nu se mai publicau benzi desenate autohtone la scară largă, doar traduceri și adaptări de desene animate (Scooby Doo, Donald Duck) dar la o calitate execrabilă, iar creatorii și fanii erau puțini și împrăștiați. Era o bulă sărăcăcioasă. Artiștii vechi se plângeau de lipsa de interes. Ruptura dintre benzi desenate „pe hârtie” și „webcomics” tocmai se producea la noi. Existau grupuri mici de artiști și fani în Craiova și Cluj. Mai era un grup de avangardă, cei de la Hardcomics, care făceau benzi desenate „alternative”, ceva mai punk, mai conceptual, dar dacă nu ai material original, la ce să faci alternative? Iar artiștii noi, ca mine, eram fără puncte de referință. Așa am simțit eu atunci.
Renașterea a început, cred eu, odată cu Salonul European de Bandă Desenată de la București din 2010. Au venit autori mari din Europa, s-a publicat „Istoria benzii desenate românești” (carte de referință), au participat instituții și edituri mari, o expoziție fantastică cu planșe originale, și totul s-a ținut în buricul târgului, la Teatrul Național. La scurt timp după aceea s-a publicat numărul doi din revista COMICS, care ne-a adus pe noi toți, artiștii începători, laolaltă, și am putut forma o comunitate. În 10 ani lucrurile arată mult mai bine. Edituri mari ca Art, Polirom sau Humanitas publică benzi desenate, străine și autohtone; au apărut edituri noi, librării noi; social media a schimbat natura jocului enorm, acuma poți să fii artist bine-mersi fără material fizic; ce să mai zic de saloane, expoziții, festivaluri, concursuri… cultura tocilarilor e acuma mainstream și asta a ajutat. Faptul că e acceptabil social ca un adult să meargă la Comic-Con și să se întoarcă cu sacoșa plină de benzi desenate e o mare schimbare.
- Ar putea trăi un om în România doar din crearea de benzi desenate?
Hahahahaahhahahaha!!!! Din păcate nu, și cei mai consacrați artiști au sau au avut activități paralele: ilustrație de carte, redactare de reviste, street-art etc. Lucrurile au evoluat enorm în bine, dar încă nu am ajuns la nivelul la care ne raportăm: în miticul Occident, există muzee de benzi desenate, școli care pregătesc oameni special pentru asta, este o industrie întreagă. Dar aici, până și cultura mainstream este dată la o parte – de către public și de către autorități – așa că ce pretenții să avem de la un subiect de nișă? Poate în viitor, dar e prea departe ca să mă gândesc.
- Cum vezi scena culturală din Brașov, cu toate subdiviziunile ei?
Recunosc că am plecat din Brașov în 2010 dezamăgit de viața culturală. Se întâmplau chestii, dar parcă prea mici și publicul nu părea interesat de așa ceva. Vreau să amintesc de Watumi din 2009 parcă, festivalul ăla pilot care s-a ținut în întreg Brașovul, și care a murit la naștere. Inițiativa a fost foarte bună, dar nu a lăsat cine știe ce urmă. Acuma parcă e mai bine. Mărturisesc că nu sunt la curent nici acum cu tot ce se petrece în Brașov (nici cu ce se petrece în București nu țin pasul) dar ce ajunge la mine e îmbucurător. N-o să zic nimic de Vissual ce nu s-a zis până acum. Sunt însă fan al festivalului de film horror Dracula încă de la prima ediție, și încerc în fiecare an să merg la cel puțin un film. De asemenea, anul trecut am descoperit Unveiled și este o idee mișto de care vreau să aud însă mai multe.
Pare că se întâmplă lucruri, dar nu scap de impresia că parcă mereu lipsește publicul iar cultura din Brașov duce o luptă sisifică. Dar asta nu-i oprește pe oamenii buni care duc lupta asta. Iar aici vreau să-i menționez pe unii dintre luptători, oameni extraordinari cu care am avut ocazia să beau cel puțin o bere la masă: Robert Gabriel Elekes, Roxana Târziu, Carmen Zmaranda, Ștefan Bogdan Șoacă, și desigur, tu, iar din lumea benzii desenate, Xenia Pamfil, Alexandra Gold și Nicolae Pepene, asupra căruia voi reveni mai târziu. Cât despre scena culturală din Brașov… le doresc mult succes în continuare. Nu vreau să fac o analiză – nici nu pot – dar parcă sunt mai multe obstacole în calea culturii brașovene decât ajutoare. Inevitabil lucrurile vor fi mai bune, dar cred că foarte încet.
- Lumea te știe ca Nilu Crocodilu. Ce este acest proiect?
Nilu Crocodilu a apărut ca un pseudonim. Îmi plac crocodilii și cam asta e. Trebuie să înțelegi contextul: în 2007-2008, mulți artiști de benzi desenate aveau un brand sau un pseudonim sub care creau: Pisica Pătrată, Smoking Cool Cat, Xiusha, Jane Candy… eu doar am imitat ce am văzut în jurul meu.
Acum am rămas cu acest nume paralel, fără să-l fi transformat într-un brand sau o identitate până la capăt. Dar e util ca să separ un pic arta de artist. Pe vremuri, lumea mă întreba dacă sunt de la Trilulilu, Youtube-ul românesc. Acum doar Nilu a rămas.
- Muzeul Judetean de Istorie Brasov a lansat un 2020 o carte ilustrată, de benzi desenate (sper că spun bine) numită „Istorii din `89”, în care apar și creațiile tale. Ce ne poți spune despre acest proiect, dar și despre altele care au mai apărut înainte și după 2020?
O corecție: cartea a apărut în 2019, lansarea având loc cred chiar pe 22 decembrie, la 30 de ani de la Revoluție. „Istorii din ’89” este probabil cel mai amplu și mai important proiect de bandă desenată la care am lucrat până acum, și este o onoare să fac parte din el. Un pic de context istoric: în 2018, directorul Muzeului Județean de Istorie Brașov, Nicolae Pepene, alături de Ioana Șchiopu de la Asociația Forums, au făcut prima ediție a Festivalului de Benzi Desenate Istorice de la Brașov, cu ocazia aniversării centenarului de la Unirea din 1918, și au lansat un concurs național pentru benzi desenate istorice cu teme din istoria României din ultimul secol. Până atunci nu mai văzusem așa ceva: un festival de benzi desenate tematic, cu un concurs tematic, un catalog cu toate lucrările… cu toții am fost impresionați.
Apoi, în 2019, spre sfârșitul anului, a venit invitația (către toți artiștii români de benzi desenate) de la Nicolae Pepene pentru crearea unei antologii de benzi desenate despre Revoluția Română. Invitația a venit târziu, am avut o lună la dispoziție, dar nu contează, a fost o mobilizare exemplară: au participat 39 de artiști și a ieșit una dintre cele mai bune cărți din domeniul nostru. 39 de povești, fiecare într-un alt stil grafic, povești personale, povești documentare, amintiri, reportaje… toate într-un volum. Din nou, e o onoare să fac parte din acest proiect și pe această cale vreau să le mulțumesc lui Nicolae Pepene, Ioanei Șchiopu, lui Alexandru Ciubotariu și lui Octav Ungureanu care au fost coordonatorii albumului.
Alt proiect de-al meu pe care vreau să-l menționez este colaborarea mea cu site-ul de muzică românească alternativă CriticEyez. Când am descoperit CriticEyez cred că am pierdut câteva zile stând doar pe site. Răzvan Patachi, capul răutaților, face recenzii de albume, merge la concerte, ia interviuri, și, partea mea preferată, ocazional postează o listă cu cele mai recente lansări din scena autohtonă de muzică. Eu sunt mare fan de muzică, îmi place să descopăr chestii obscure sau cât mai underground, eventual și cât mai originale, așa că listele centralizate ale lui Răzvan au fost adevărate comori ascunse pentru mine. Inspirat de niște reportaje sub formă desenată și cu dorința de a contribui cumva la susținerea scenei muzicale autohtone, i-am propus în 2019 lui Răzvan să fac niște recenzii desenate pentru CriticEyez. Și de atunci, a devenit un feature ocazional pe care îl fac cu plăcere. Pe scurt, mă duc la un concert, și o săptămână mai târziu, apare recenzia concertului pe site. Da, nu are același impact al momentului ca un reportaj care apare a doua zi, dar îmi place să cred că avantajul meu este grafica, și faptul că pot să exprim niște lucruri prin desen care nu pot fi exprimate la fel de ușor prin fotografii sau text. Regula mea este să fie un artist român, nimic din mainstream (deși am fentat un pic cu Robin and the Backstabbers și Dora Gaitanovici) și să fiu sincer. Momentan m-am plimbat majoritar în București, singurul din provincie fiind la un concert Alexu and the Voices Inside, la Aiurea’n’Parc. Până acuma a mers bine, mi-am găsit un ritm. Pandemia m-a blocat major în ultimii doi ani, dar sper să revin în forță anul ăsta.
- Cât de mult se lasă influențat un autor de benzi desenate de creațiile existente în Europa, mai ales în scena franco-belgiană (am înteles că asta e cea mai smecheră din Europa) și mai ales din SUA?
Foarte mult se lasă influențat un autor de benzile desenate europene. Lăsând la o parte manga-urile japoneze, există două tendințe mari și late în benzi desenate: modelul american și cel european. Modelul american este ce cunoaștem de la Marvel și DC, povești care se întind pe mai multe numere, de regulă cu supereroi, care pot apărea uneori în mai multe numere simultan. În anumite colțuri ale internetului, acest gen de benzi desenate sunt numite drăgăstos capeshit. S-a încercat ceva asemănător și în România, în 2013-2018, cu Harap-Alb Continuă. A avut succes ce-i drept, poveștile erau bune, grafica foarte bună și a atras mulți oameni către banda desenată românească. Dar din păcate astfel de publicații, fără o rețea beton de distribuție sau un public numeros, nu are șanse de durată.
Modelul european este ceva mai familiar nouă: un album conține o poveste cap-coadă, fără să fie nevoie să deții alte câteva numere anterioare ca să înțelegi firul narativ. Din punctul meu de vedere, ăsta e cel mai mare avantaj al romanelor grafice: îl citești, gata, nu ești ținut în suspans și nu trebuie să cauți numărul următor. De asemenea, formatul mi se pare mai aspectuos: de obicei, romanele grafice sunt mai mari, au coperți cartonate, e loc pentru artist să se desfășoare. Cam ăsta este cel mai des întâlnit model de bandă desenată din România.
Cât despre partea vizuală… evident că fiecare artist își găsește influențe din diverse surse, dar nu aș spune că stilul vizual franco-belgian a lăsat mari urme în banda desenată românească. De fapt, cam nicio tendință vizuală anume nu se regăsește în stilurile a mai multor artiști. Mi se pare că fiecare artist din România are un stil distinctiv, care poate fi recunoscut din prima. Unul din avantajele de a nu avea o școală națională de benzi desenate cred.
