Andreas Marschall, considerat actualmente unul dintre cei mai importanţi cineaşti europeni din spaţiul Horror, a debutat în 2004 cu multipremiata antologie de autor Tears of Kali, după ce semnase regia în anii ‘90 a peste 100 de videoclipuri muzicale ale unor trupe-fanion din Heavy Metal-ul teuton precum Kreator, Sodom, Grave Digger, Moonspell sau Gotthard. Cariera lui Andreas în audiovizual a început în 1991, odată cu înfiinţarea companiei sale de producţie “Cut and Run”, după câţiva ani în care îşi dobândise notorietatea în acest mediu ca artist grafic, ilustrator de comics-uri dar, mai ales, cover artist pentru albume lansate de Running Wild, Blind Guardian, Obituary sau King Diamond. După succesul cu Tears of Kali, câştigător al Grand Prize of European Fantasy Film la BIFFF, Andreas Marschall a recidivat în 2011 cu Masks, ale cărui rădăcini trebuie căutate deopotrivă în direcţia maeştrilor italieni Argento şi Bava, cât şi în cea a lui Brian De Palma, şi mai apoi cu segmentul Alraune, Thriller erotic suprarealist inclus în omnibusul German Angst din 2015. La finalul acestei toamne, în cadrul Dracula Film Festival de la Braşov, a fost proiectată în premieră la noi remarcabila antologie Horror Deathcember, ce reuneşte 24 de scurtmetraje având ca premisă sărbătorile de iarnă, realizate de nume sonore din cinematografia de gen precum Ruggero Deodato, Julian Richards, Polyanna McIntosh şi Lee Sang-woo, dintre care Andreas Marschall nu avea cum să lipsească.
FOTO: Inigo Royo
Andreas, cum ai ajuns în Deathcember?
M-am implicat în proiect fiindcă îl cunoşteam de multă vreme pe Ivo Scheloske, unul dintre producători, care făcea parte din Anolis Entertainment, compania care a produs cu ceva vreme în urmă filmele mele Tears of Kali şi Masks. El este cel care m-a întrebat dacă sunt interesat să realizez un scurtmetraj pentru Deathcember şi am spus imediat că da.
Pig, segmentul scris şi regizat de tine pentru Deathcember, se numără printre cele care au stârnit cele mai multe controverse. Crăciunul nu este tema lui principală ci doar un element de context…
Ai dreptate. Pe mine m-a interesat să intru mai adânc în subiectul #MeToo şi chiar dacă iniţial gândisem atmosfera ca fiind adecvată atmosferei de Crăciun, inclusiv în ce priveşte îmbrăcămintea femeilor, pe măsură ce am avansat în poveste am devenit tot mai serios şi am renunţat la mare parte din accesoriile de petrecere care păreau deja de benzi desenate… nelalocul lor în context. Am încercat să fiu cât mai sobru în tratamentul subiectului, fiind conştient de faptul că e unul ambiguu, cu diverse posibile interpretări, în condiţiile în care deja erau binecunoscute cazurile [Harvey] Weinstein şi [Jefferey] Epstein, cu bărbaţi care au făcut în realitate lucruri oribile abuzând de puterea lor. Ştiu inclusiv în Germania un regizor care a abuzat de poziţia şi de puterea lui pe platoul de filmare. Pe de altă parte, trebuie să ne amintim de femeia care o manageriase cu ani în urmă pe [actriţa] Rose McGowan, Jill Mesnick, care a fost practic prima victimă a campaniei #MeToo… e cea care s-a îndoit de ceea ce a spus unul dintre clienţii ei despre Weinstein, a fost supusă ca urmare unei teribile presiuni publice şi a ajuns să se sinucidă, fiind acuzată de mişcarea #MeToo că ar avea partea ei de responabilitate în tot ce se întâmplase atunci. Cazuri în care vina nu a fost dovedită iar oamenii au fost aduşi în pragul sinuciderii sunt destule, şi ceea ce mă sâcâia pe mine era faptul că atunci când te alături unui grup al cărui dinamică se bazează pe ură şi răzbunare se ajunge de obicei la lucruri foarte grave. Am scris atunci această poveste ambiguă din care înţelegi comportamentul femeilor – pentru că au un motiv întemeiat să facă ceea ce fac -, aspect pe care am vrut să îl arăt cu claritate şi de asta am ţinut să fiu serios în abordarea mea, dar perspectiva privitorului ajunge să se schimbe radical prin twist-ul final.
Filmele tale sunt extrem de diverse ca topic-uri şi tematică. Ce trebuie să aibă un subiect ca să decizi să îl dezvolţi în scenariu şi apoi să-l transformi într-un produs cinematografic?
Cea mai bună sursă de inspiraţie o reprezintă ştirile, de la cele politice la cele culturale, în fine, lucrurile care se întâmplă zilnic în jurul meu. Dincolo de asta, cred că filmele mele sunt, de cele mai multe ori, o mixtură între influenţa filmelor clasice de gen, în special din Giallo şi Horror-ul italian a anilor ’70, şi o declinare a temei care pe mine mă pasionează extraordinar de mult, cea a sectelor şi cultelor, grupurile ale căror coeziune este menţinută printr-o anume formă de credinţă spirituală. Nu ştiu însă de ce această temă reapare aproape automat, într-o formă sau alta, în fiecare din poveştile mele. Altfel, sunt interesat inclusiv de mecanismele anumitor sisteme politice, precum fascismul, şi acestea se regăsesc deseori şi ele în ceea ce scriu.
Masks trimite la Giallo, German Angst este tributar Expresionismului german… fiecare film pe care-l semnezi are o estetică diferită. Unde sau când intervin în proces – de la rafinarea scenariului până la demararea filmărilor – alegerile de ordin estetic pentru ‘look’-ul unui film?
Întotdeauna am în minte tipul de imagini chiar din momentul în care încep să brodez în jurul ideii de la care pleacă povestea. La mine nu sunt separate… văd din ce în ce mai limpede cum va arăta filmul – estetica, perspectiva camerei de luat vederi, lumina – în acelaşi timp cu progresele pe care le fac în scrierea scenariului. Motivul este poate acela că eu am început prin a fi pictor, cover artist şi ilustrator de romane grafice, deci m-am obişnuit să-mi gândesc poveştile în termeni vizuali. Iar poveştile mele nu vin din creier ci se nasc visceral.
De ce însă, de la bun început, ai fost atras de Horror? Puteai alege să devii un storyteller Fantasy sau SF, de exemplu…
E dificil de spus dar cred că asta vine din copilăria mea, când îmi plăcea să mă uit la filme ca Der Tiger von Eschnapur al lui Fritz Lang [din 1959], unul dintre cele mai impresionante repere cinematice personale din vremea când eram foarte tânăr. Am şi acum vie în minte scena în care arhitectul occidental ajunge în mahalaua oraşului din India şi, la vederea leproşilor care forfotesc pe scări, şocat, închide uşa în timp ce aceştia se apropie din ce în ce mai ameninţător. Imaginea asta m-a marcat atunci într-un asemenea hal încât am fost speriat aproape o săptămână întreagă după ce am văzut filmul. Şi mi-am dorit să ajung să transmit oamenilor la rândul meu acest tip de emoţie. Am început să desenez în acei ani inspirat de Nosferatu [filmul lui F.W. Murnau din 1922 – n.r.], versiunea Expresionistă germană al lui Dracula… şi, de atunci, această imagistică m-a însoţit pe întreg parcursul vieţii.
Cover Art Andreas Marschall
Cât de uşor sau de greu ţi-a fost la începutul anilor ‘80 să treci de la comics-uri la videoclipuri muzicale, de la imagini statice la cele în mişcare?
Pentru mine n-a fost niciodată o problemă, tocmai pentru că am ajuns aici făcând cover art pentru diverse albume de Rock şi Heavy metal, şi multă ilustraţie de carte din nişa asta, căci am lucrat mult, de exemplu, pentru publicaţia franceză Métal hurlant [antologia de comics-uri Horror & SF creată în ’74 de legendarul artist Mœbius împreună cu Jean-Pierre Dionnet şi Philippe Druillet – n.r.], care era foarte cinematografică în stil, întrucât sugera grafic mişcările de cameră. Deci eu am gândit întotdeauna de o manieră cinematică. Mai mult, am mai colaborat cu prieteni ce aveau legătură cu şcoala de film din München [HFF Munich] şi m-am implicat în câteva dintre filmele lor de studenţie, şi, drept urmare, domeniul nu îmi era completamente străin. Asta nu înseamnă că, atunci când am realizat primul meu videoclip, eu înţelegeam foarte bine cum funcţionează tehnic lucrurile şi cum se sincronizează imaginile video cu muzica, aşa că a fost pentru mine o adevărată aventură să îl fac. Acest videoclip era Coma of Souls al grupului german de Heavy metal Kreator.
Ai fost unul dintre pionierii videoclipurilor de Rock si Metal, lansat în plină eră MTV. Cât de mult s-a schimbat în aceşti ultimi 30 de ani mediul profesional?
Total. S-a schimbat total. Datorită internetului. Când am început eu, industria muzicală era mult mai dezvoltată, cu o mulţime de companii diferite, mai mici sau mai mari, care chiar câştigau bani din asta. Iar muzicienii şi regizorii videoclipurilor puteau să trăiască de pe urma propriei lor munci fiindcă oamenii încă mai cumpărau masiv discuri. În zilele noastre, cu internetul, “beneficiem” de promisiunea că de-acum înainte totul va fi democratic, că absolut toţi vor avea acces la muzică şi că toţi ar putea face filme întrucât tehnica este mai prietenoasă şi mai puţin costisitoare. Ce ni s-a întâmplat însă, în realitate, este că business-ul a devenit tot mai monopolist, foarte puţini muzicieni mai pot supravieţui din muzica pe care o fac, iar bugetele pentru videoclipurile de muzică [Rock] s-au evaporat aproape în întregime. Sunt doar câteva nume mari în muzică ce îşi mai permit să investească în videoclipuri de mare anvergură… deci e o opoziţie faţă de ceea ce oamenii au intenţionat sau au sperat că se va întâmpla odată cu extinderea folosirii internetului. Ăsta e un lucru foarte trist pentru că nu mai poţi trăi ca cineast independent exclusiv din ceea ce faci. Nu se mai cumpără DVD-uri şi trebuie să te orientezi spre companiile de streaming însă acestea, datorită caracterului lor de corporaţii transnaţionale, sunt mult mai puţin deschise la proiecte care nu li se par că ar avea un public de masă. Iată că utopia internetului a dus la cu totul altceva.
Tears of Kali
Presupun că asta ţi-a îngheţat şi intenţiile de a transforma în lungmetraje unele dintre filmele tale scurte de până acum sau de a face sequel-uri. De exemplu, în 2006, vorbeai de Tears of Kali 2: Tartaros. Ce s-a mai întâmplat cu proiectul?
Nimic. N-am obţinut finanţarea. Îmi doream un buget mai mare şi nu mai vroiam să îl fac independent, aşa că am depus eforturi să caut finanţare. Doar că, în zilele alea, a obţine fonduri în Germania pentru un film Horror era complet imposibil. Acum lucrurile s-au mai schimbat un pic fiindcă avem un film produs de Netflix, Blood Red Sky [Actioner Horror disponibil pentru vizionare şi în România – n.r.], care s-a bucurat de un succes uriaş, primul de o asemenea amploare pentru un realizator german în streaming, iar producătorii şi-au mai nuanţat modul de a vedea lucrurile şi au început să caute realizatori capabili să facă filme Horror de calitate. Dar în perioada când am făcut Tears of Kali era absolut imposibil să co-interesezi vreun finanţator astfel încât să susţină un proiect de acest tip. Şi asta în condiţiile în care – mi se pare interesant – noi, în Germania, am inventat practic Horror-ul în anii ’20-’30 cu filme precum The Student of Prague [filmul mut din 1913 al lui Paul Wegener, considerat primul film de artă din istorie – n.r.], The Cabinet of Dr. Caligari [1920, r: Robert Wiene] sau Nosferatu [1922, r: F.W. Murnau]. Apoi, după venirea naziştilor la putere, aceşti regizori au plecat la Hollywood unde au continuat să facă filme Horror şi iată că am ajuns actualmente să ne gândim la Hollywood când vorbim de producţii Horror de succes, pierzând din vedere cine a pus realmente bazele acestei cinematografii. Ca să nu mai vorbim că în anii ’60 a existat o altă tradiţie a Thriller-elor germane, seria după Edgar Wallace [filme care au definit subgenul cinematografic ‘Krimi’, produse de Rialto Film între 1959 şi 1972 – n.r.], pe care am iubit-o în copilărie, şi care a fost extrem de populară la acea vreme. După aia s-a născut însă la noi o mişcare împotriva acestui tip de cinema, o nouă generaţie de realizatori care a negat orice era entertaining, iar firul s-a rupt aproape de tot.
Timp de câţiva ani ai predat imaginea la Reduta Berlin şi regia la şcoala media Filmarche. Care sunt observaţiile tale legate de tinerii care aspiră la o carieră în industria filmului?
Cred că şcoala este utilă tocmai pentru că poţi educa tinerii astfel încât să înţeleagă că nu tehnologia îi face cineaşti, că nu un telefon mobil mai ‘deştept’ te ajută să devii un bun realizator de film şi că ai nevoie de structurare şi de training, fie că vrei să devii actor sau regizor, într-o lume care e dominată de o inflaţie de imagini. Se toarnă atât de multe filme, pe care le vezi apoi pe YouTube, încât devine esenţial să fii capabil să te detaşezi de această masă, de acest puhoi vizual. Trebuie să-ţi dezvolti capabilitatea de a spune o poveste şi de a transmite propriul tău mesaj către lume… să naşti emoţie în spectator, şi pentru asta nu e suficientă tehnologia, e ceva care trebuie învăţat plecând de la vocabularul de bază al filmului. Altfel, când vorbim de industria filmului de odinioară, ca şi de cea muzicală de altfel, din anii ’70-’80, oamenii par impresionaţi: ‘Ooh, arată – sau sună – foarte bine! Mi se pare că am pierdut ceva cu trecerea timpului!’. Cred că e important să le poţi spune tinerilor că există ceva mai mult decât internetul sau smartphone-urile pentru a face muzică sau film cu succes.
- Interviu de Ioan Big.
