ALEGERILE CLAUDIEI | Hiro Arikawa: Memoriile unui motan călător

Dacă v-ați întrebat vreodată cum ne-ar descrie animăluțele din jur existența, și mai ales cele care stau cu noi zi de zi, autoarea japoneză Hiro Arikawa a construit prin personajul său, motanul Nana, răspunsul perfect.

Cartea a fost tradusă la Editura Humanitas

„Memoriile unui motan călător” începe cu un citat din „Motanul are cuvântul”, de Natsume Sōseki: „Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume…”, frază reprezentativă pentru întreaga personalitate a eroului și naratorului nostru, care pornește la drum ca o pisică fără adăpost, extrem de atașată de o dubiță argintie din parcarea unui bloc din Tokyo.

Acțiunea începe într-o zi de primăvară, când motanul îl cunoaște pe stăpânul mașinii, Satoru Miyawaki, un bărbat care îi lăsa mâncare de fiecare dată când se întorcea acasă, seara, târziu, de la muncă. După ce are loc un accident, iar motanul este rănit de o mașină, Satoru îl ia în apartamentul său, unde îl îngrijește până când se vindecă și devine oficial animăluțul lui de companie, pe care îl numește, datorită codiței în formă de 7, Nana (7 în limba japoneză). Cei doi trăiesc împreună timp de 5 ani, dar, din motive obiective, Satoru nu mai poate avea grijă de el și începe să-i caute un nou stăpân, pornind astfel într-o călătorie care ne poartă prin diferite părți ale Japoniei și prin poveștile celor care ar putea deveni noua casă a lui Nana.

Pentru început, cei doi se opresc la primul prieten pe care Satoru l-a avut în școala generală, Kōsuke, care locuia singur (soția tocmai se mutase împreună cu părinții ei) într-un studio de fotografie. Aici ne este prezentată copilăria stăpânului lui Nana, în care, aflăm acum, își pierduse mama și tatăl într-un accident de mașină. Alături de momentul pierderii părinților, autoarea introduce și primul animăluț din viața celor doi băieți (de care au avut grijă împreună, înainte să se întâmple tragedia), motanul Hachi (cifra 8), care semăna extrem de mult cu Nana, legând astfel trecutul de prezent.

Datorită modului în care Hiro Arikawa povestește istoriile personajelor, ne sunt deschise ferestre atât către viața lui Satoru (pe care, până la sfârșit, o vom vedea în întregime, exact cum ar face motanul care ar locui cu el), cât și către existența și trecutul celorlalți. De exemplu, pe lângă personajul principal, în primul capitol îl vedem și pe Kōsuke în copilărie, alături de tatăl său, cu care are o relație complicată, povestea sa terminându-se, pentru noi, în momentul în care Satoru se mută la mătușa lui odată cu moartea părinților („Kōsuke își amintea că prima dată când simțise cum i se cuibărește în suflet un dispreț profund față de tatăl său a coincis cu ziua în care s-a despărțit de cel mai bun prieten, care urma să se mute undeva, departe”).

După depănarea amintirilor, odată întorși în prezent, cei doi își dau seama că Nana nu ar fi fericit împreună cu Kōsuke, iar cititorul se urcă din nou în dubița argintie pentru a descoperi următorul personaj, întrebându-se, poate, cum își va rezolva cel lăsat în urmă problemele.

Foto: The Travelling Cat Chronicles, 2018/ MUBI

Următoarea oprire este ferma unui bărbat pe nume Yoshimine, care în liceu (când l-a cunoscut Satoru) locuia cu bunica lui din cauză că părinții lucrau prea mult și nu aveau când să aibă grijă de el, eveniment care i-a marcat copilăria (mai ales atunci când cei doi au divorțat) și viața de adult. După ce povestesc lucrurile pe care le-au trăit împreună în liceu, bărbații fac o vizită la mormântul bunicii care îl iubise pe Satoru ca pe propriul nepot, iar apoi, alături de Nana, acesta își ia la revedere și continuă cu următoarea destinație și cu următoarele două personaje, Sugi și Chikako, pe care îi cunoscuse tot în liceu și cu care fusese, mai apoi, coleg în facultate, acum fiind deținătorii unei pensiuni unde mergeau cei cu animale de companie.

După ce aflăm și povestea lor, și cum se leagă ea de personajul principal, iar Nana nu se înțelege cu celelalte animale din pensiune, Satoru decide că e timpul să se mute la mătușa lui, Noriko Kashima. Ultimul drum făcut de cei doi începe cu un feribot care îi duce în Insula Hokkaidō, unde se află mormântul părinților, pe care îl vizitează, iar călătoria se termină în orașul Sapporo, în apartamentul lui Noriko, unde Satoru este nevoit să îl ia și pe Nana, căruia nu i-a putut găsi un nou cămin. Aici aflăm de ce acesta nu mai poate să își țină motanul, iar cartea continuă cu evenimentele din trecutul bărbatului, alternate cu cele din prezent, până la finalul care poate fi fericit sau trist în funcție de modul în care îl privim.

Foto: Fantasia Film Festival

Romanul a fost ecranizat în anul 2018, în regia lui Kôichirô Miki, avându-l pe Sota Fukushi în rol principal, iar Hiro Arikawa, câștigătoare a Premiului Dengeki (pentru cartea de debut, „Orașul de sare”), și-a format, în paralel, o trupă de teatru pe care a numit-o Sky Rocket.

În „Memoriile unui motan călător”, întregul mesaj poate fi înțeles perfect printr-o singură scenă. În momentul în care Nana îl vizitează pe cel de-al doilea personaj, Yoshimine, atunci când îl părăsește, spune: „Până în momentul de față viața mea se mărginise la apartamentul lui Satoru și la împrejurimile blocului…un teritoriu măricel pentru o pisică, dar modest în comparație cu lumea asta mare. Acum știam sigur că unei pisici nu i-ar ajunge nici o mie de vieți să vadă toate frumusețile de pe pământ”, sentiment pe care îl putem compara cu modul în care noi, ca oameni și cititori, nu vom putea niciodată asculta toate poveștile celor pe care îi cunoaștem în propria călătorie, fie ei reali sau imaginari, și cum, astfel, fiecare ființă pe care o întâlnim ne poate marca viața în moduri pe care nu ni le putem imagina.