M-am întâlnit pentru prima oară cu Vița de Vie când aveam 15 ani, la balul bobocilor. De atunci, mi-am dat seama ce ambitus enorm are această trupă în industria muzicală. Liderul formației, ADRIAN DESPOT, este artist, interpret, producător, compozitor, endorser, om creativ și manager al trupei. Cu toate astea, cred că titulatura care i se potrivește cel mai bine este pasionat și expert în muzică. Astfel, realizăm combinația omogenă de rațional și emotiv și ne luăm informațiile despre lumea muzicii de la cel mai bun. Plecăm de la premisa că undergroundul încă există pe meleagurile românești. De la Revoluție încoace, ne-am hrănit cu multe stiluri muzicale, însă nici măcar puterea Internetului nu a reușit să le aducă în lumina cea mai bună, pe care ar merita-o.
foto: Andreea Popa
Existența acestei părți a industriei, cea underground, ne face să fim în urmă în ceea ce privește muzica?
Nu cred. Termenul de ‚underground’ este unul prost înțeles și folosit în multe situații în afara însemnătății lui. Underground înseamnă tot ce nu este mainstream, tot ce nu se aude pe radiouri. Sunt artiști care cântă și de care nu a auzit nimeni, sau de care a auzit foarte puțină lume. Underground mai înseamnă și un artist care poate că există de mult timp dar nu reușește să răzbată, să trăiască din banii pe care îi câștigă din muzică. El nu este suficient de apreciat încât să continue. În cazul acesta, cred că ne putem include pe noi, toți artiștii din România, în momentul de față, pentru că niciunul dintre noi nu are concerte, deci singurul income pe care îl avem este din drepturi de autor. Underground în sine e un concept care se folosește greșit inclusiv atunci când se pleacă de la premisa că dacă e underground e mișto și dacă e mainstream e nașpa, ceea ce e din nou fals. Nu tot ce e underground e mișto. Adevărul este că cea mai mare parte din underground nu se poate asculta, atât este de prost. Sub această umbrelă de ‚underground’ se ascund mulți impostori care de fapt habar nu au să cânte și nici nu au intenția să învețe vreodată. La fel există și în mainstream, există foarte mult prost dar există și mult bun. Ce înseamnă bun în mainstream? Înseamnă un produs bine făcut din punct de vedere al producției, al creativității, al liniei melodice și al armoniilor, al beat-urilor. Sunt multe lucruri ce pot să înnobileze o melodie și să o facă o melodie bună. Cele mai frumoase melodii pe care le ascultăm și pe care le fredonăm cu toții sunt mainstream, inclusiv de la Metallica sau Nirvana, nu sunt melodii underground.
foto: Bogdan Ilie Micu
Există stiluri specifice zonei underground care nu sunt atât de populare la noi, de la indie sau alternative la rock și hip-hop. Unde e problema… la artişti, la ascultători sau oamenii din spatele artiștilor?
Bineînțeles că există în underground artiști foarte talentați și muncitori și sârguincioși, dar în România ne lovim de o lipsă de intenție din partea publicului de a descoperi muzica nouă. Pe de-o parte poate că e justificată, pentru că de fiecare dată când te duci la un concert, vrei să te duci la o trupă pe care o știi. Eu cel puțin așa îmi aleg trupele pe care vreau să le văd. Rar mă duc la trupe pe care nu le știu. Sigur, sunt trupe pe care nu le-am văzut poate niciodată, am auzit o melodie sau două de la ele și vreau să le descopăr pentru că mi se par foarte tari, dar majoritatea concertelor la care mă duc sunt concerte cu trupe pe care le cunosc, ceea ce face foarte dificilă misiunea trupelor necunoscute… ca să nu mai folosesc termenul underground. Adevărul e că în 2021 concurența este atât de mare pentru că Internetul este o piață liberă de muzică și dacă într-adevăr ești atât de talentat pe cât îți imaginezi, ar trebui să reușești doar existând în digital și arătând oamenilor de acasă… uite, cam ăsta sunt eu!. Cum reușești tu să fii peștișorul de aur din tot oceanul ăsta în care înoată o mulțime de pești, nu doar din contemporaneitate, dar și pești care au murit, mă refer la muzicieni care au în continuare muzica pe Internet? E un challenge dar, realist, mi se pare greșit să îl abordezi atunci când ești la început de drum, pentru că există riscul să fii covârșit de miimea de șansă pe care o ai să ieși din acest ocean. S-ar putea să te sperie faptul că șansele de a ieși din acest ocean sunt foarte mici. Și, statistic, așa este, foarte puține trupe reușesc să ajungă în conștiința colectivă. Inclusiv din alea care reușesc să facă asta, nu toate merită să fie acolo, adică nu au dedicația pentru artă, nu au cunoștințele. Da, e o lume nedreaptă, lumea asta a muzicii, în care, repet, cei mai puțini reușesc, nu cei mai mulți. Și atunci dacă știi lucrurile astea de la început și le ai în cap, s-ar putea să funcționeze împotriva ta, ca un fel de barieră, să spui Bă, e prea complicat, care e șansa mea din 10 mii de cântăreți, eu să fiu ăla care este cel mai apreciat?. Cred că trebuie să te concentrezi pe ce vrei tu de fapt de la muzică, de ce ai nevoie în viața ta de ea și ce vrei să oferi lumii prin muzica ta. Și atât timp cât te concentrezi doar pe muzică, la un moment dat, ea va reuși să te scoată pur și simplu în față și să-ți arate tipicitatea, originalitatea ta.
Cât de importanți sunt totuși oamenii din spatele unui artist, PR, manager?
Sunt foarte importanți, dar artiștii sunt niște oameni foarte complicați, pentru că sunt niște oameni care trăiesc în proporție de 50% după evidența faptelor care se întâmplă în jurul lor și 50% după ce e în capul lor, după ce își imaginează ei că ar trebui să fie lumea. Atunci, din punctul ăsta de vedere, sunt complicați, pentru că artiștii imediat pasează eșecul lor, îl pun pe seama celor din jur. Dacă nu am reușit, nu am reușit din cauză că nu am avut manager, nu am avut PR, nu am reușit din orice fel de cauză… doar din propria cauză, aceea nu există la niciun artist, pentru că el este perfecțiunea întruchipată. Tot ce s-a întâmplat rău, s-a întâmplat din cauza altora. Tot ce s-a întâmplat bine, s-a întâmplat datorită lui. Așa funcționează mintea de artist. Bineînțeles ai nevoie de un manager, de un PR, dar până la ei trebuie să te concentrezi ani de zile pe tine și pe arta ta și pe skill-ul meseriei tale. Skill-ul meseriei presupune antrenarea mușchilor și antrenarea modului în care îți poți transforma stările în muzică. Deci tu ai de lucru cu tine însuţi ca muzician „a lot” înainte să te gândești la manager sau la PR. În momentul în care devii o unitate care începe să miște în viața muzicală, probabil că atunci vei avea nevoie de un manager și de un PR, de un tour manager, sunetist şi de tehnicieni. E o întreagă echipă care ajunge să funcționeze în spatele unei trupe ce reușește să se întrețină exclusiv din muzica pe care o face.
Pe de altă parte, PR-istul poate fi chiar pasionat şi un believer în trupa pe care o promovează.
Da, el poate fi un prieten. Multe trupe mici au prieteni care fac atât PR-ul pentru ei, cât și partea de booking. Pe vremuri, când la fiecare bloc era câte o trupă, ele se făceau pe bază de prietenii. Adică voiai să cânți în trupă cu Cristi de la scara C, cu gașca ta de prieteni, și ăsta era cel mai important lucru, să fie prietenii tăi, necontând atât de mult în primele zile cât de buni erau prietenii tăi pe instrumentele lor și cât de mult de ajutau sau te încurcau pe tine să te dezvolți. La un moment dat poți să ajungi la concluzia că… Man, am niște prieteni extraordinari, îmi place la nebunie să stăm să frecăm duda, dar eu vreau mai mult de la chestia asta, vreau mai mult profesionalism. Și atunci, începi să schimbi prietenii din trupă cu oameni care nu îți sunt prieteni, cu oameni care au șansa să îți devină prieteni în câțiva ani dar care sunt mult mai buni din punct de vedere instrumental și care te pot ajuta pe tine să urci etapele. La fel cred că este și în bussines-ul muzical, e un cadou ca cineva să facă partea de PR, care e extrem de importantă pentru orice fel de artist, dar acel PR ar trebui să fie și bun, nu doar prieten.
Imaginea pe care o afișează un artist este ceva superficial sau poate fi o oglindire a personalității lui?
Artiștii sunt niște oameni foarte superficiali, foarte răsfățați. Ai fi surprinsă câți dintre jucătorii din piață, atât mainstream sau underground, habar nu au ce înseamnă legea dreptului de autor sau cum funcționează. Dar de ce nu știți?… Pentru că nu ne interesează. Cum să nu vă intereseze, e „fucking” meseria voastră! Cu asta lucrați, cu dreptul de autor și de interpret. Să nu știi legea e ca și cum te-ai arunca la volan fără să știi codul rutier. Să nu mai vorbesc de teorie muzicală și de note. Majoritatea se uită la artiști realizați, ‚bătătoriți’. Ei au menirea să își prezinte arta, oricât ar fi de complicată, într-un mod extrem de simplu și asta ne fascinează pe noi din exterior și credem că este simplu, pentru că la ei pare așa. Acesta este poate unul dintre cele mai complicate lucruri atunci când vine vorba de artă și de aceea sunt foarte mulți autostopiști în muzică. Se apucă și se lasă, pentru că nu e așa simplu cum cred. Stai frate că nu e așa simplu cum am crezut eu, eu am crezut că gata, am făcut o melodie, am apărut pe YouTube sau m-am dus într-un concert, și instant încep să vină banii cu milioanele.
Ați spus că de multe ori ați învățat despre lume prin prisma muzicii, că a fost terapeutică…
Într-adevăr, a fost. Știi cum e, toate lucrurile vin cu vârsta. E foarte greu să acționezi la 20 de ani cu mintea pe care o ai la 45. La 20 de ani ești foarte impulsiv și benzina cu care te hrănești sunt emoțiile tale viscerale imediate. Fără să te gândești la consecințe, ești practic o oglindă a personalității tale. Dar lucrurile se cizelează încet-încet și, din păcate, sfaturile pe care le poate da un artist cu experiență tinerilor artiști la început de drum nu ajung la ei. În mare parte cuvintele sunt auzite, dar adevăratul sens nu este înțeles, pentru că nu poate fi înțeles, la fel cum eu nu puteam să înțeleg Bach în clasa a 5-a sau a 7-a, când studiam chitară clasică. În primul rând Bach nu poate să fie transpus pe chitară clasică ca să sune a Bach. Iar apoi când îl cânți, în clasa a 7-a, poate să fie doar o chestie mecanică, dar nu înțelegi legătura dintre note și melodii, pentru că ai nevoie de o oarecare maturitate să faci lucrul ăsta.
foto: Andreea Popa
Credeți că ar fi necesar ca artiștii sau oamenii din spatele lui, dacă există, să creeze un nivel de conștientizare printre tineri vizavi de ce ascultă, să deschidă cumva conversația aceasta?
Diferența dintre artist și oamenii din spate, așa cum îi numești tu, este că artistul este singurul purtător al adevărului, al propriul adevăr artistic, al crezului. Oamenii din spate sunt acolo pentru un singur scop, cel financiar, ei văd artistul ca pe un produs pe care încearcă să îl marketeze și să îl vândă. Nu îi interesează aspectul care este cel mai important pentru artist… sufletul, esența. Atunci artistul trebuie să facă pace cu el și cu oamenii din jurul lui, să conștientizeze faptul că oamenii ăia îi vor binele doar atât timp cât va fi în stare să contrabalanseze efortul lor cu semințe financiare. Eu sunt genul de artist care a mers încontinuu pe crezul ăsta, ca un nebun: Eu vreau să fac muzică și eu vreau să fac muzică după regulile și ideile mele despre muzică și despre lumea muzicală și asta o să fac. De multe ori am fost în fața unor ziduri și m-am blocat și ar fi fost foarte ușor să mă întorc în spate și să zic: Am greșit, haide să reluăm colaborarea cu diverși manageri sau producători. Dar nu, am spus: Tu greșești, nu eu. Încă nu există modalitățile de a pune în practică și tu nu vezi ce am eu în cap dar eu o să merg mai departe pe drumul ăsta. Şi așa am făcut. Într-un final, foarte greu, după 20 de ani de carieră, pot spune că am reușit cu Vița de Vie. Anul ăsta am împlinit 25. Deci de vreo 5 ani de zile, Vița de Vie este recunoscută și poate să producă la așteptările pe care le aveam eu acum 25 de ani. Atât a durat. Nu e o chestie de o lună, ci de niște ani, cel puțin în cazul nostru.
Care a fost secretul, în afară de calitatea muzicii, care a menținut formația Vița de Vie în vârf timp de 25 de ani?
Habar nu am. Faptul că am fost berbeci și că am făcut cum ne-a tăiat pe noi capul, ăsta cred că este elementul esențial. Nu ne-a fost frică să ne jucăm cu genurile muzicale, am crezut că muzica înseamnă ce e în capul nostru și nu ce ni s-a spus că înseamnă sau ce fac alții din jur. Poate are legătură și cu faptul că sunt Berbec, dar când ești un simplu adolescent și ieși din casă și dai cu ochii de lume, vezi că lumea nu e dreaptă, că oamenii nu se comportă firesc unii cu ceilalți, că viața nu este filmul hipiot din capul tău, că viața e cu totul altfel. Atunci, ai varianta să te transformi și să te adaptezi vieții, sau ai varianta să rămâi un hipiot și să faci viața din jurul tău, să o construiești pe ea hipioată. Bineînțeles că asta durează cel mai mult, nouă ne-a luat 25 de ani, dar am reușit lucrul ăsta, am reușit să ne impunem. Prin muzica noastră reușim să oferim oamenilor niște ochelari speciali pe care ei îi pun și reușesc să ne vadă exact așa cum suntem noi.
foto: Matei L. Buta
Din 2012 vă ocupați direct de managementul trupei Vița de Vie. Care a fost cea mai mare provocare întâmpinată în acest rol?
Am avut foarte multe provocări dar majoritatea au fost false pentru că le-am abordat din prisma așteptărilor pe care intuiam eu că le are publicul de la noi. Credeam că se așteaptă să facem o altă piesă Basul și cu toba mare, să facem mai mult zgomot sau liniște, tot felul de lucruri pe care mi le-am imaginat, până când am realizat că sunt niște himere și niște prostii. Am realizat că niciodată nu trebuie să mă gândesc la muzică din prisma modului în care doresc oamenii să o audă, pentru că atunci îmi trunchiez propria personalitate… e ca și cum mi-aș crește copiii în funcție de cum vrea gașca de prieteni să fie copiii mei în societate. E ceva total absurd, e împotriva artei. E ca și cum Van Gogh sau Beethoven ar fi pictat sau cântat în față la Ateneu, să facă cadou operele lor trecătorilor. Opere facile care să fie, bineînțeles, obţinute pe niște bani de nimic de cumpărători. Asta e una dintre chestiile nașpa la mainstream, faptul că factorul financiar primează și apoi, pe punctul doi, există factorul artistic. În underground, factorul artistic a fost mai important decât cel financiar. Hai să mergem acolo să cântăm, câștigăm foarte mulți bani! No, fuck it, hai să stăm aici, cântăm în clubul ăsta pentru ăia 20 de nebuni. Cred că e și multă intuiție în treaba asta și mai cred că ai nevoie de foarte multă încredere în tine. Dar încrederea asta, pe care teoretic cu toții o avem, e foarte periculoasă. Atunci când vine vorba de arta noastră, încrederea nu trebuie să fie folosită împotriva noastră. Nu fiecare pârț pe care îl facem ca artiști miroase a trandafiri… pentru că artiștii au și această meteahnă, consideră că orice acord, orice linie melodică, orice cuvânt au scos din acest trup zămislit și împlinit cu talent de către Dumnezeu, este un dar făcut omenirii. Bullshit!
Spuneaţi la un moment dat că dacă ați fi repetat formula din Basul și cu toba mare la nesfârșit ați fi ajuns în mainstream până la urmă.
Noi suntem în mainstream. Nu mai ducem lupta asta. Din fericire suntem o trupă cunoscută și recunoscută. Chestia cu Basul și cu toba mare era un fapt care ni se întâmpla nouă la început, după ’99, când am lansat piesa. Involuntar, când auzeai că a scos Vița de Vie o piesă, sperai să fie un alt Basul și cu toba mare. Nu te mai săturai. Există și strategia asta în industrie, bineînțeles, sunt trupe care au făcut o melodie, un hit, apoi au încercat să îl reproducă toată viața, pentru că aia vrea publicul. Dar noi am zis Nu. Publicul e foarte important în ecuația asta – fără el nu există artistul – dar am realizat că menirea noastră când facem muzică nu e să mulțumim publicul, ci una extrem de egoistă, de a ne dezvolta noi pe noi, într-o pasiune a noastră, skill-urile noastre de a face muzică. Închizând cumva porțile în jurul unui egoism muzical, am reușit să creștem extrem de tare ca profesionalism, iar lucrul ăsta cumva se vede din exterior, ajunge la public. Ajunge la public faptul că… uite, sunt niște oameni care nu vor să dovedească nimic. Adică nu vor să dovedească nimic și totuși dovedesc atât de multe în momentul în care încep sâ cânte încât… that’s all!
Feedback-ul primit de la public poate știrbi creativitatea artistică?
În măsura în care orice fel de fluctuație personală poate influența partea creativă. Dar România este o țară foarte atipică atunci când vine vorba de lucrurile pe care le primești înapoi din partea industriei, atunci când tu îți faci melodia. Dacă ar fi după capul nostru, după nivelul nostru de profesionalism, ce vrem noi de la muzică, după modul în care ne-am pregătit, atât din punct de vedere instrumental cât și uman, tehnic, am avea doar două concerte pe an în România. Unul la Electric Castle și unul la Awake, pentru că doar la festivalurile astea două există același nivel de profesionalism din partea organizatorilor. Mă refer aici la tot ce înseamnă partea tehnică, pentru că cealaltă este jumătatea mea, ajutorul meu ca artist. Eu trebuie să fiu foarte bun, partea tehnică ce mi se pune la dispoziție trebuie să fie la fel de bună, și împreună să facem cea mai mișto chestie care s-a făcut ever. Ori asta nu se întâmplă decât la două festivaluri, hai trei ca să nu fiu răutăcios, dar noi nu putem supraviețui cântând doar la 3 festivaluri pe an, ar fi o nebunie totală. Atunci cântăm, nu atât de fericiți, aproape peste tot unde mergem… dar tot timpul se întâmplă câte ceva. De 25 de ani facem chestia asta și vedem în jur că nivelul industriei de spectacole arată ca o linie foarte plată cu câteva peak-uri, care sunt aceste festivaluri, și câțiva oameni la fel de dedicați meseriei lor, la fel cum suntem noi ca artiști. Atunci tu, ca artist, de unde îți iei feedback-ul? De la cele trei festivaluri impecabil organizate sau de la restul de 50? Cine ești tu? Ăla care poate să cânte la Electric Castle sau ăla care rămâne la nu știu ce alt festival? E foarte tricky. Te întorci acasă și ești omul de peste zi, iar la noi zilele sunt extrem de diferite în industrie. Să nu mai vorbesc de cluburi și de ce se întâmplă acolo.
Vorbind de cluburi, tragedia de la Colectiv a fost un moment de cotitură pentru industrie, mai ales pentru cei din underground. În ce măsură artiștii și-au dat seama că ar trebui să aibă locuri mai potrivite unde să cânte iar de cealaltă parte, a organizatorilor, că trebuie să ofere mai mult?
Ca orice tragedie, Colectiv ne-a adus pe toți împreună, ne-a făcut să conștientizăm motivele pentru care o astfel de catastrofă s-a putut întâmpla. Cei mai mulți ne-am uitat înspre noi și am încercat din acea zi să fim cea mai bună variantă a noastră și să nu mai facem rabat de la reguli și de la calitatea actului artistic, atât ca artiști, cât și ca organizatori de spectacole. Dar e foarte drept că orice tragedie în timp se stinge și oamenii încep să uite. Inclusiv artiștii încep să uite și încep din nou să spună Hai că merge și așa, nu e perfect de data asta, dar hai s-o facem…
Simțiți că artiștii din underground au drept scop comun să trăiască exclusiv din muzică?
La nivel declarativ, artiștii din underground ar vrea să trăiască din muzică. Cui nu i-ar plăcea să cânte, să fie faimos și să câștige bani? Întrebarea este însă tot una personală… cât de mult intenționezi să muncești pentru acest vis al tău? În momentul ăla rândurile încep să se frângă, pentru că, paradoxal, puțini sunt dispuși să muncească pentru arta lor, să studieze, să asculte muzică non-stop. În momentul în care semnezi un pact cu tine, că de acum înainte tu în viață vrei să faci muzică, atunci tu trebuie să te trezești la ora 8 dimineața și de la 9 până la 18, cum faci în mod normal la birou, tu să faci muzică în fiecare zi, cel puțin trei ani. Să înveți legea dreptului de autor, teorie, orchestrație, să studiezi cu metronomul, cu instrumentul, internetul, ce softuri noi apar, în ce îți poți prelucra tu propria muzică, să ai idee să editezi o fotografie, să faci un mic montaj de film, toate lucrurile astea care sunt interconectate în industria noastră. Fă chestia asta cel puţin trei ani, după care vino și trântește în mod declarativ: Eu mă las, că e prea greu! Nu poți să nu faci nimic. Nu poți să visezi de dimineața până seara doar cai verzi pe pereți, să te vezi cu băieții la repetiție o dată sau de două ori pe săptămână, și apoi să zici Frate, trei ani am tras, nu a ieșit nimic, mă apuc de altceva.
În comparație cu cei din trecut, care poate se bazau mai mult pe performance în sine, artistul complet de astăzi trebuie să cunoască mai multe, apropo de lucrurile conexe?
Eu cred că toți marii artiști, din toate timpurile, au avut în posesie parte din know-how-ul meseriei, privită 360 de grade. O meserie înseamnă să deții cunoștințele necesare pentru a o duce la bun sfârșit. Aceste cunoștințe în muzică sunt foarte vaste, nu se termină niciodată, asta e partea fascinantă. Cu cât înveți mai mult despre ea, cu atât îți dai seama că lecțiile pe care ea ți le oferă și modul în care te poți îmbunătăți sunt infinite. Nu se termină niciodată studiul muzicii. Nu e o frază din cărți, e o chestie trăită pe pielea mea. De la zi la zi, ascultându-ne cum cântăm, suntem din ce în ce mai buni și nu o să ne oprim niciodată din această căutare a unui eu mai bun… e senzațional, e cea mai mișto chestie de pe pământ.
Cum se vede noua generație de artiști, mai ales că ați fost și în poziția de jurat la Vocea României?
Îmi e destul de greu să îmi dau cu părerea despre noua generație, pentru că pe mine, de exemplu, nu mă interesează noua generație de soliști vocali. Mă interesează însă oamenii speciali, cu adevărat pasionați de muzică și care iau muzica și o declară legea universală și merg mai departe cu ea în mână. Unii sunt cântăreți dar cei mai mulți sunt instrumentiști, producători, ingineri de sunet. Mai degrabă sunt scouter de trupe noi românești decât de individualități, de soliști. Iar la trupe mă uimește în continuare cât de multe există. Sunt copii care învață să cânte și vor să își facă o trupă și asta mi se pare extraordinar, pentru că trăim într-o cultură în care cântatul la instrumente nu mai e cool, în videoclipuri nu mai apar oameni cu instrumente. Instrumentele naturale dispar practic din orchestrațiile mainstream. Când văd copii mergând cu husa de chitară în spate pe stradă mă emoționez, e cea mai frumoasă imagine pentru mine în 2021. Mi-aș dori cumva ca lumea în care se nasc aceste trupe să fie una mai prietenoasă cu ele, să fie oameni care sunt interesați de valurile noi de muzică românească, se duc să îi vadă și îi caută și sunt organizatori care îi invită la festivaluri, dar… mi-aș dori. E o utopie.
Poate fi acesta un proces la care să contribuie chiar artiștii?
Artiștii nu prea au ce să facă. Teoretic, orice sfaturi vin din partea unui artist experimentat trebuie să te prindă pe tine la nivelul ierarhic la care le poți înțelege. Cea mai mare problemă este a publicului, că nu există atât de mult public în România încât să poată oferi unui artist de experimental death metal, să zicem, un trai exclusiv din muzică, pentru că nu există suficienți oameni care să îl urmărească. De ce nu există niciun radio alternativ? În mainstream, problema e că oamenii aceia mulți care te ascultă acum, mâine nu mai sunt acolo pentru tine. Pentru ei ești ca o cometă, sunt acolo doar pentru fun.
Sunt totuși unele genuri cu o evoluție vizibilă. De exemplu, pare că muzica lăutărească a fost mult mai prezentă anul acesta, că și-a reînviat din nou acel coolness…
Muzica lăutărească e parte din ADN-ul nostru est european. La fel ca folclorul, mai devreme sau mai târziu, cineva se găsește să ia un băț și să îl vâre în jăratec, să reaprindă focul. În același timp, e foarte normal ca după mai bine de 30 de ani de la Revoluție – timp în care ne-am dorit să fim europeni, să facem muzică precum americanii și să avem filme precum englezii – să vrem să fim români. Legat de muzică rock, niciodată nu o să fie uncool un om cu o chitară. În toată dezvoltarea asta tehnologică, ce se simte și în muzică și o dezumanizează, această falsă imagine a actului artistic în sine, vine în antiteză folclorul și muzica lăutărească, unde sunt lucruri imperfecte dar care dau o valență extrem de umană. Noi, ca oameni, greșim, călcăm strâmb.
Cum a fost trecerea lui Adrian Despot de la performer la endorser?
Destul de dificilă. Provin din niște timpuri în care orice asociere cu un brand însemna o pată neagră, pentru că se pleca de la ideea, un fel de truism, că dacă te-ai asociat cu un brand înseamnă că te-ai vândut. În trecut, zona de publicitate era la început iar oamenii erau convinși că cel mai bun mod de a vinde e asocierea cu o personalitate și pozarea lui cu un zâmbet tâmp pe față. Vedeai foarte multe fotografii cu artiste îmbrăcate sumar și te întrebai ce e aia fiindcă, în mod normal, un artist ar trebui să fie pozat într-o ipostază cu arta lui. Totuși, aceste artiste au ajutat pentru că oamenii au început să se relaxeze cu ideea promovării unui produs de către un artist. Publicitatea s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani și s-au prins și clienții că orice campanie trebuie făcută într-un mod creativ și că trebuie să lase în urma ei un punct de valoare. În acel moment publicitatea a devenit interesantă pentru mine, pentru că este o industrie creativă. Iubesc challenge-ul de a promova un produs într-un mod 100% Vița de Vie sau Adrian Despot, e un quest pentru mine și dacă e deschidere din ambele părți, pot ieși lucruri excelente. Un exemplu sunt reclamele la Tazz. Sau pentru Awake, pentru care am avut un concert în care oamenii erau legați la ochi și aveau pe cap niște benzi pentru înregistrarea stimulilor emoționali. Am fost prima trupă din lume care a cântat cu o hologramă, pentru Vodafone. Se poate face publicitate absolut genială, inclusiv în România.
Artists are the real influencers, după părerea mea. Cât sunteți de implicat în procesul creativ al diferitelor proiecte?
La noi e totul sută la sută. Nu există jumătăți de măsură când vine vorba de muzică. Nu o spun cu o falsă mândrie, avantajul pe care îl avem noi și alți artiști din oricare altă zonă, e că noi putem lucra mai mult decât oamenii obișnuiți pentru arta noastră, pentru că nu obosim. Fiind vorba de pasiunea noastră, avem un apetit de muncă aproape infinit. Nu resimțim oboseala, pentru că am reușit să ne transformăm pasiunea în obiect de activitate. Ăsta e unul dintre sfaturile mele cele mai de preț pentru toți oamenii: încercați să vă identificați o pasiune și încercați să faceți din ea o meserie, astfel veți fi niște oameni împliniți. Paradoxal, cu cât ai mai mult de muncă, cu atât ești mai fericit.
V-ați declarat un pesimist privitor la starea concertelor din vara trecută. Cum priviţi acum spre noul an?
Am rămas la fel de pesimist. Asta e diferența între un tip experimentat și unul visceral, nu poți să te bucuri de trei luni știind că apoi lucrurile se vor închide. Nu avem niciun pic de speranță în primăvară că, brusc, Guvernul care ne conduce se va schimba într-unul de oameni competenți. Aceiași incompetenți conduc și dau legile iar noi suntem sută la sută dependenți de ei. Îmi păstrez totuşi o doză de optimism și sper ca, la un moment dat, să apară o formațiune politică suficient de puternică care să pună lucrurile la punct în România, dar realistul din mine spune că probabil treaba asta nu se va întâmpla niciodată. Este prea târziu pentru noi să ne schimbăm modul ăsta românesc de a fi.
foto: Andreea Popa
Vița de Vie a fost însă destul de activă în acest peisaj gri. Așteptăm ceva nou și la anul?
Am făcut un proiect extraordinar cu Filarmonica din Brașov. Am înregistrat cinci melodii noi dar le vom relua în februarie, când vom reintra în studio ca să facem muzică. Din păcate, meseria noastră a devenit una sezonieră – așa pare că se prefigurează lucrurile -, o să avem voie să cântăm doar câteva luni pe an. Trebuie să acceptăm lucrul ăsta, să sperăm la ce e mai bine și să ne pregătim pentru ce e mai rău.
- Interviu de ALINA BĂLAN
- Foto header: Andreea Popa
