Să vedem acuma cum se fac în Statul român educaţia şi cultura publică, în ce scop se fac şi ce rezultate dau. Toate şcoalele, de la cele populare până la Universităţi […], toate dau mai mult sau mai puţin d’emblée absolvenţilor lor drepturi la dignităţi şi funcţiuni publice. Astfel şcoala română, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetăţenii, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi şi privilegii. Şi din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel de sus, şcoalele sunt nişte fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi – o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie, adevăraţi cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numai decât onoruri cât de multe fără niciun merit şi câştig cât de mare fără multă osteneală.
Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpâneşte exclusiv ţara românească. Din aceste fabrici iese şi se primeneşte şi creşte, în oarba luptă de concurenţă pentru repurtarea rangurilor, distincţiunilor şi profiturilor, oligarhia de aventură. An cu an apar proaspeţi pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii şi patrioţii, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltaţi, şovinişti, naţionalişti, iredentişti, antisemiţi, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândavei plebe, servanta oligarhiei. Familiile sărmane din plebea orăşenească, lipsite de orice mijloace de producţie, trăind din mică precupeţie, or din slujbe sau slujbuşoare, or din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puţin uşor de mărturisit – toate aspiră, graţie şcoalelor naţionale, să-şi vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcţionari; în cel mai bun, măcar deputaţi ministeriabili, dacă nu chiar miniştri… Şi, ca la cele mai absurde loterii, şi aci, nu toate iluziile sunt amăgite.
Aşa se recrutează oligarhia care stăpâneşte ţara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunţare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, şi puţintel noroc – şi cariera strălucită e gata. Aşa se face concurenţa; aşa se parvine; aşa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei române. Astfel dar, niciun salt social de la o generaţie la alta, oricât de enorm, nu este exclus. […]
Asta, în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul sistemă democratică… Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă or de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului…
Extras din textul “1907 din primăvară până’n toamnă” de I.L. CARAGIALE, publicat în Die Zeit şi reprodus pentru prima oară în România de Tipografia ziarului Adevărul în anul 1907. Textul integral poate fi citit pe Wikisource.
