Pe Eduard Trifa, tânărul şi extrem de talentatul actor al Teatrului Odeon, o veritabilă revelaţie pentru cei care l-au descoperit la Apollo111 în Medea’s Boys al lui Andrei Măjeri sau ca Prinţ al Danemarcei în Hamlet, memorabilul spectacol shakespearian pus în scenă la Teatrul Odeon de Dragoş Galgoţiu, îl veţi puteţi vedea în curând atât live, în premiera de la acelaşi teatru a noului Musical semnat de Răzvan Mazilu, Cabaret, cât şi pe marile ecrane, deoarece debutează în cinema cu Scara, drama regizată de Vlad Păunescu şi nominalizată la TIFF 2021 pentru cel mai bun film românesc, care are premiera pe 15 octombrie.
În Scara, Eduard Trifa interpretează rolul principal, cel al lui Andrei Avram, actor la început de drum care în ultimii ani ai comunismului încearcă să răzbată în mediul teatral bucureştean, ajutat fiind de regizorul care i-a intuit potenţialul (interpretat de Dragoş Galgoţiu, debutant ca actor), dar este bulversat emoţional de seria de evenimente violente asociate căderii lui Ceauşescu şi preluării puterii de către alţi diriguitori. Eduard Trifa impresionează prin definirea nuanţată a personalităţii unui personaj complicat, a cărui poveste este inspirată de repere autentice din viaţa actorului Dragoş Pâslaru, iar acest rol îi confirmă statutul de actor emergent care merită urmărit cu mare atenţie în evoluţia sa viitoare.
Eduard Trifa în filmul Scara (regia: Vlad Păunescu)
Personajul tău din Scara aspiră să se realizeze ca actor în Capitală. Interpretul lui, Eduard Trifa, la fel, a venit la un moment dat din provincie ca să se afirme în teatru. Povestea lui Andrei o aflăm din film, dar pe a ta? Cum ai ajuns tu la Bucureşti, un arădean care studiat teatrul la Cluj?
La Cluj, în anul III de facultate, a venit Horia Suru împreună cu Radu Macrinici, directorul de la [Teatrul Municipal] Baia Mare, să selecționeze patru studenți pentru un proiect pe care voia să îl facă acolo. S-a organizat o întâlnire cu toată clasa împreună cu ei și am fost printre cei patru selectați. Am făcut deci proiectul cu Horia Suru, Columbinus, care este după cazul de la Liceul Columbine din America [unde, în 1999, 16 adolescenţi au fost împuşcaţi de doi colegi – n.r.], după care mi s-a propus să lucrez în continuare la Baia Mare. Asta m-a dat un pic peste cap și cu facultatea, adică mi-am luat licența practic abia după un an de la absolvire… o prostie enormă, că mi-am pus o greutate imensă pe umeri dar care mi-a dat oportunitatea să încep direct lucrul, să rămân prins… cumva, toate s-au dublat. Nu am simțit ceva anume, mai mult am mers pe principiul meu de lucru care era “Do your fucking job!” și cine trebuie să te vadă te va vedea, şi dacă îți faci treaba bine lucrurile vor decurge natural în jur. Şi, cumva, asta s-a și întâmplat. În al doilea an am lucrat cu Andrei Măjeri la spectacolul Dragă doamnă profesoară de Ludmila Razunovskaia, o scriitoare contemporană, şi când am terminat spectacolul acela, mi-a spus Măjeri la un moment dat: ‘Vezi că am să fac un casting în București pentru un spectacol și o să te sun.’ Eu zic ‘Bine, lasă, am mai tot auzit din astea’ și a trecut, nu mai știu, cred că un an, și mă sună și mă cheamă pentru casting la Apollo111 pentru Medea’s Boys. Am venit, am dat castingul, l-am luat, am și făcut spectacolul ăsta, eu între timp lucrând la Baia Mare în continuare. Ăsta a fost primul contact cu Bucureștiul, mă rog, să fac un spectacol aici și să-l și scoatem aici, că de venit am mai venit și cu Dragă doamnă profesoară chiar la Odeon sau am mai fost în festivaluri.
Medea’s Boys (Apollo 111, regia: Andrei Măjeri)
Dar tu ai terminat Liceul de Artă în Arad iar asta mă face să presupun că motivația ta să urmezi o cale artistică e mai veche…
În familie nu prea am pe nimeni cu înclinaţii… singura care făcea teatru într-un grup, ceva extraşcolar, era sora mea, mai mare ca mine cu patru ani. La ea am mai văzut un pic de teatru, plus cele câteva dăți când am mers la teatru în copilărie. Decizia mea? Chiar nu știu cum am luat-o în momentul ăla pentru că trebuia să merg pe mate-info, eram char bun la matematică, cu asta trebuia să continui şi, în ultimele două săptămâni – că atunci era chestia aia cu completatul fișei când terminai a VIII-a -, cu toate că intram și unde voiam eu să continui, la Colegiul Elena Ghiba-Birta, am băgat şi opțiunea asta cu arta. A fost, cred, o combinație de… sora mea care a făcut asta cu niște cunoștințe din Arad care mi-au tot spus ‘Uită-te la tine cum arăți, de ce nu dai la teatru?’ și cumva mă atrăgea zona asta, mi-a plăcut ce-am prins când am mers la teatru, mi-a plăcut universul ăsta. Nu aveam nici o așteptare de la mine dacă o să reușesc sau nu dar m-am băgat, în ciuda celor spuse de majoritatea familiei, care la început n-a fost de acord. ‘Vezi, dacă te faci actor o să mori de foame!’. Acum, am devenit cumva animalul exotic al familiei, sunt plăcut… adică este acceptată alegerea mea, dar atunci aveau anumite dubii dacă asta e o alegere viabilă sau nu ca să-mi trăiesc viața.
Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare)
Cu vreo 4-5 ani în urmă, abia venit la București, ai spus: “M-am format ca un cumul de informații strânse din toate experiențele mele de viață”. Ești structural un tip pragmatic sau experiențele de viață sunt cele care te-au șlefuit astfel?
Ambele. Sunt un tip pragmatic dar tot ce ține de mine, inevitabil, provine din anturajul în care am ajuns să mă învârt într-o perioadă sau alta a vieții și de aia încerc cumva să-mi țin opțiunile deschise în ce fac eu în timpul liber. Eu nu consider că mănânci, bei și lucrezi și dormi și visezi teatru, nu, trebuie să experimentezi viața ca să poți să fii o reflecție a ei pe scenă. Că dacă nu, se întâmplă un fel de inbreeding în care ajung să iasă copii retardati, când devine sintetic tot ce e în teatru, când experiențele ți le construiești doar în cap. Ţin cont de asta și mă las deschis la diferite activități care nu sunt neapărat în zona mea de confort, strict ca să-mi deschid eu un pic orizonturile.
Privind retrospectiv, ce ți-a adus ca beneficiu, ca etapă în evoluția ta de actor, stagiul de la Teatrul Municipal din Baia Mare?
Trebuie menționat de la început că am avut noroc și am prins o echipă super-mișto acolo, de la director la actorii cu care am lucrat, deci a fost un mediu ok în care chiar am putut să lucrez și să am oportunitatea să cresc prin practică. Bucureștiul e mare și e plin de oportunități dar e mult mai ușor să te pierzi într-o pâclă de oameni aflaţ în aceeaşi situație cu tine. Eu am reușit cumva să-mi fac pașii de început, să prind viteză, într-un mediu foarte ok, unde am lucrat efectiv. Nu am venit direct aici cu gândul că trebuie să reușesc ci am început de acolo cu gândul că trebuie să lucrez, și cumva asta îmi e în general filosofia când vine vorba de muncă… fă-ți treaba, fă-ți-o bine, dacă e să se întâmple ceva va fi ca și consecință. Adică tu nu trebuie să ai ca țintă reușita sau să fii văzut, tu trebuie să ai ca țintă munca bine făcută și munca bine făcută are ca și consecință expunerea, și așa mai departe.
Eduard Trifa în filmul Scara (regia: Vlad Păunescu)
Şansa lui Andrei în filmul Scara este regizorul interpretat de Dragoş Galgoţiu care îi acordă încredere debutantului să îl joace pe Alioşa în Karamazovii lui Dostoievski. În realitate, Dragoş Galgoţiu, regizorul Teatrului Odeon, l-a văzut pe Eduard Trifa ca Hamlet. Cum ai ajuns prinţ al Danemarcei?
Sincer, am auzit niște teorii dar niciodată Dragoș nu mi-a zis el, cu gura lui, de unde a auzit de mine. Probabil tot ceva legat de Medea… dar nu știu dacă el personal m-a văzut acolo sau o fi venit cineva și i-a spus. M-a sunat când eu aveam un pic de timp liber și eram la Cluj, că acolo era prietena mea… ‘Salut, sunt Dragoș Galgoțiu și m-am gândit să te întreb dacă nu ai vrea să vii să facem Hamlet împreună.’ Am stat puţin – ‘Pot să vă sun un pic mai încolo?’ – şi am închis… făcusem un semi-atac de panică. În primul rând vestea cu Hamlet la Odeon mi-a pus capac și după aia a venit tot procesul din spate, cu ce mai trebuia să fac eu. Am vorbit cu directorul de la [Teatrul Municipal] Baia Mare, cu Radu Macrinici, care a fost un super-domn şi m-a susținut, nu mi-a pus bețe în roate cum mai auzi povești din diferite teatre. Și apoi venirea mea pentru Hamlet s-a întâmplat cumva similar cu intrarea lui Andrei [personajul din Scara – n.r.] la repetițiile de acolo, la fel am intrat în sală, erau actorii din Hamlet în sală iar Dragoş vorbea cu ei. Eu aşteptasem în biroul directorului de atunci, Cristian Şofron, până m-a chemat jos și m-am dus în fața lor și am zâmbit ca un tâmp, un fel de cum îți cântau în fața clasei ‘La mulți ani!’ când erai la școală. Am stat așa, m-a prezentat, ‘El e Eduard Trifa, vom lucra cu el…’, una-alta, iar eu am spus ‘Bună!’ și… m-am rezumat cam la atât. Nu știam ce să zic, distribuția de la Hamlet e mare, aveam un grup mare plin de actori versați… the big boys! Am fost pus acolo în fața lor și da, am fost un pic mai stângaci la prima întâlnire, dar după aia totul a mers ok.
Hamlet (Teatrul Odeon, regia: Dragoş Galgoţiu) Foto: Mihaela Tulea
Până la Hamlet, ţi-ai făcut antrenamentul în facultate cu Richard al III-lea şi cu Demetrius în Shakespeare. Fragmentarium de Ionut Caras şi Mara Opriş. În ce raporturi ai rămas cu textele lui Shakespeare? Cât este de relevant pentru secolul 21?
Este pentru că în piesele lui nu e vorba neapărat de evenimente istorice ci de tipologii de oameni și de lupta pentru putere, o luptă pentru putere care este la fel de adevărată acum cât a fost și acum o mie sau două mii de ani. Şi chiar dacă noi evoluăm ca și societate, timpul schimbă omul, îi dă diferite caracteristici aparte perioadei în care el există, dar la bază metodele, nevoile, drive-ul, toate sunt aceleași pentru diferitele tipologii de oameni. Fiecare are particularitățile lui fine dar… e perfect actual Shakespeare prin munca lui. Nu mi se pare deloc prăfuit pentru că vorbește despre aspirațiile oamenilor și cum şi le concretizează. Sau, cum e în Hamlet, despre partea asta de frustrare și răzvrătire față de ușurința cu care unii oameni trăiesc… adică atacă mai multe probleme legate de superficialitatea oamenilor…
Hamlet (Teatrul Odeon, regia: Dragoş Galgoţiu) Foto: Mihaela Tulea
Odată ce Dragoş Galgoţiu ţi-a încredinţat rolul, cum ai pregătit acest Hamlet?
Dacă țin bine minte, am avut în total 19 zile pentru Hamlet, 19 zile în care am avut şi trei spectacole la Baia Mare. În total, cred că au fost trei săptămâni dintre care unele zile au fost… fugi la Baia Mare, joacă în acea seară, apoi du-te în Cluj, dormi până la 5 dimineața, ia avionul, ajungi la Odeon la 10, intră în repetiție, și tot așa. Aş fi putut să refuz dar mi-am demonstrat mie că, spunând ‘Da’ la diferite proiecte, chiar dacă mă urăsc a doua zi că am zis ‘Da’, într-un final, după ce îmi dau două palme și mă ridic din pat, chestia aia se va dovedi a fi în beneficiul meu. Pot să zic că sunt cumva leneș dar, în același timp, faptul că atunci când îmi iau ceva de lucru vreau să îl fac ca lumea – nu-mi place să văd ceva făcut de mine care arată de parcă mi-am bătut joc de el -, creează o întreagă ceartă în capul meu, în care eu mă biciui pe mine: ‘Hai, în picioare, la muncă… fă ca lumea!’. Că după aia mă plâng eu singur, trece o zi, și tot așa, e un fel de joc în care eu mă împing pe mine de la spate… nu știu cum să explic asta.
Hamlet (Teatrul Odeon, regia: Dragoş Galgoţiu) Foto: Mihaela Tulea
Întrebarea se referea mai degrabă la cum s-a conturat Hamlet ca personaj în mintea ta.
Norocul nostru într-un timp atât de scurt este că, totuși, am putut să-i prind direcția lui Dragoș, conceptul lui, să îl înțeleg și să-l simt foarte ușor. Fiind o fire mai revoltată de felul meu, am știut cum să mă las liber, să iau piciorul de pe ambreiaj și să calc pe accelerație acolo unde vrea Dragoș și de acolo, până la ce a ieșit la final, a fost un fel de trial by error, inclusiv cu clasicul monolog “A fi sau a nu fi”. Țin minte când am ajuns la el prima oară construind scheletul [spectacolului], Dragoș mi-a spus ‘OK, dacă vrei spune-l dar dacă nu, lasă, că oricum trebuie să îl lucrăm împreună, îl facem și îl punem după aceea, ca să pot continua cu construcția scheletului.’. Și cumva ca să mă scuz pe mine, să nu simt o rușine față de mine, mi-am zis în gura mare că ‘Nu, și dacă îl fac prost, tot îl fac, ca să audă și restul’ și am trecut prin el, așa, prima oară. Aia a fost energia pe tot parcursul repetițiilor, adică fără rușine am venit să facem un lucru aici, important e să iasă bine. Asta nu înseamnă că nu m-am scuzat dar proiectul era important, deci let’s do it! Şi a mai fost încă o chestie importantă, eu am stat cu Dragoș în perioada aia. Primele două săptămâni de lucru eu le-am petrecut la el acasă, că n-aveam cazare în Bucureşti, şi așa m-am și împrietenit cu Dragoș. Acum sunt prieten cu el, nu suntem colegi de muncă. Am stat la el, am mâncat cu el și, fiind împreună nonstop, am avut timp să despicăm firul în patru iar asta a ajutat mult. În rest, pur și simplu, o împingem mai departe și păstrăm ce e bun și ce nu… se aruncă, fiindcă universul imaginației e infinit. Iar Dragoș vine cu universul lui, în toate piesele lui. Asta este plăcut la el.
Dragoş Galgoţiu şi Eduard Trifa în Scara (regia: Vlad Păunescu)
Trecem în ficțiune la relaţia actor debutant-regizor experimentat. Explică-mi de ce este Andrei din Scara atât de fericit când regizorul îi propune rolul Diavolului în paralel cu cel al lui Alioşa? Cum se defineşte de fapt anti-eroul tău?
Când ești presat cu repetiții sau alte lucruri, la un moment dat ești bucuros dacă poți să ieși din ce lucrezi condiționat de regizor, când trebuie să te axezi strict pe pe textul ăla, iar ieşirea e bine primită, e o uşurare şi în același timp un excitement pentru o nouă provocare. Adică la Andrei era mai mult decât un zâmbet de fericire, era o descătușare și o resetare mentală, dată de nevoia de a vedea ceva nou. Cred că Andrei trebuie luat mai mult ca un întreg, fiind un parcurs cu tot cu reîntoarcere. Mie mi se pare un anti-erou dar good guy… foarte ușor de empatizat ca tipologie și istoric de viață. Toți avem asta. Când aspiri spre ceva mai mare și chiar ajungi să intri în liga mare, în orice domeniu, te poți pierde. Te pierzi tu pe tine în muncă și în nevoia de a refula după ce începi să aduni mâl din spațiul nou de lucru. Mi se pare și trebuie luat ca întreg pentru că Andrei totuși într-un final are o încheiere, are o revenire la valorile esențiale de viață. De asta mi se pare ușor de empatizat ca personaj.
Ai jucat până acum, în mare parte, roluri foarte serioase – Ivanov, Oreste, Serghei Ivanovich, acum Andrei -, asta pentru că te-au văzut regizorii într-un anumit fel sau pentru că tu ești foarte serios din fire?
Cred că un pic din amândouă. Chiar mi-am dat și eu seama la un moment dat că pe comedie nu am prea lucrat și cumva vreau asta, pentru ca e o zonă cu totul alta de explorat în care țintești într-o direcție ca să ai un alt rezultat. Comicul reiese din serios. Adică tragicul și seriosul reies din situații intense… sunt pe același plan. Comicul reiese din opus, din contrapunct…
Medea’s Boys (Apollo 111, regia: Andrei Măjeri)
În mod normal ești mai vesel decât păreai în Medea’s Boys?
Nu. Sunt mai puțin vesel și decât par în general. Dacă eu stau și vorbesc cu tine normal, cum sunt eu acasă și sunt relaxat, multă lume poate interpreta greșit expresia mea sobră și atunci, când ajung la muncă sau dacă am un interviu, prefer să adopt o atitudine mai proactivă, mai implicată și mai deschisă și nu într-un mod parșiv sau să mint, ci doar să creez un mediu de lucru ok în jurul meu, pentru că am observat că atunci când mă enervez, de exemplu, se schimbă energia. Mă simte lumea…
Când te enervezi? Ce te enervează? Profesional, mă refer.
Profesional nu mi se-ntâmplă. Eu sunt genul de om care se enervează când deschide cutia de chibrituri invers și cad chibriturile sau îmi este dezlegat șiretul. Când se întâmplă chestii mai importante, mai mari, cu cât e mai crizată lumea din jur, cu atât mă calmez eu mai tare, cumva. E foarte ciudat dar la chestiile micuțe mă enervez… pe moment reacționez, explodez, apoi ușor mă retrag, adică îmi revin la loc. Problema e că îi încarc pe cei din jur dacă mă las liber.
Se întâmplă ca Hamlet, Andrei, Trifos, personaje ale tale, să te bântuie o bucată de vreme și după ce cobori de pe scenă, adică ceva din personaj să rămână și în tine?
Discutăm de chestii micuțe. Am observat că mi-au rămas gesturi de la diferite personaje, gesturi pe care nu le aveam înainte și special le-am construit special pentru personaj ca să nu facă parte din mine, gesturi pe care am început să le adopt pe parcurs. Vezi, și de aia trebuie să te mai arunci în lumea reală, să îți dai un refresh și să începi să colectezi din exterior, ca să nu ajungă să fie niște produse degenerate, incestuale cumva, teatrul din teatru. Altfel cei din jur o să-şi dea seama dacă eşti fericit sau bucuros după ce împrumuţi în ziua aia de la personaj. ‘Aah, azi e Andrei, o să facă chestii’… dacă tot vorbim de roluri, Scara o să rămână pe veci în mine, e dezvirginarea mea în film, prima mea apariție în lungmetraj. Ce este interesant la Scara și de ce-mi rămâne în cap – cu toate că a fost un maraton extraordinar de obositor, cam 30 de zile au fost legate una după alta -, este că, indiferent de cât de obosit am fost, tot a rămas – bine, e și puterea creierului de a filtra amintirile mai nașpa -, a rămas o amintire plăcută. Tot timpul am zâmbetul pe buze când îmi amintesc când aveam o pauză de cinci minute de filmare și am stat cu băieții de la sunet și nu știu ce am vorbit, sau după filmări cu alții, sau… nu știu, n-aș putea să povestesc mai multe despre ele sau să le descriu pentru că mă umple un sentiment de căldură și de lumină când mă gândesc la ele dar nu pot să le descriu în cuvinte.
Dragoş Galgoţiu, Eduard Trifa şi Emanuel Pârvu în Scara (regia: Vlad Păunescu)
Ce ai prefera să fie următorul tău mare proiect, film sau teatru?
În momentul de față voi răspunde ‘film’. De ce? Pentru că încă simt că nu m-am săturat. Şi e doar începută nişa asta de film. Teatrul va fi tot timpul teatru. Este mai mult o perioadă de lucru cu mine. Filmul este o chestie mai superficială pentru că prin film am ocazia să văd și produsul final și este o combinație de egocentrism cu dorința de un alt stil de lucru. Pentru că teatrul și filmul sunt cu totul separate… cu toate că actori suntem în ambele, stilul de joc și cum se întâmplă totul diferă de la cer la pământ.
- Foto header: Mihaela Tulea
- Interviu de Ioan Big.
