Posesor al unei voci cu un timbru inconfundabil, veteranul actor James Brolin – pentru mulţi încă ‘Dl. Barbra Streisand’ sau, eventual, tatăl lui Josh Brolin… în ciuda numeroaselor sale roluri de succes, în special în televiziune – este naratorul reuşitului basm post-apocaliptic Sweet Tooth, adaptarea Netflix în cheie lirică al comics-ului lui Jeff Lemire, având ca personaj principal un băieţel “hibrid”, parte om, parte cerb, crescut datorită unei pandemii devastatoare în solitudinea pădurii şi, drept urmare, imatur social şi complet nepregătit pentru confruntările brutale dintr-o lume exterioară bulei sale, în care lupta pentru supravieţuire se (con)duce după alte reguli şi valori.
Pe parcursul a 8 episoade se clădesc trei poveşti care ajung să se întretaie spre final, ce sunt caracterizate fiecare de o altă perspectivă morală. Medicul îşi încalcă grav principiile profesionale pentru a-şi salva soţia, militarul ucide în serie în numele salvării speciei umane, nimeni nu poate fi judecat ca fiind pe de-a întregul bun sau rău în lumea nouă.
Drept urmare, prima mea întrebare adresată lui James Brolin în cadrul mesei rotunde online la care am participat alături de cinci colegi de breaslă din diverse colţuri ale lumii, la câteva ore după premiera serialului, a venit firesc…
Ca narator, ai o privire de ansamblu asupra personajelor din SWEET TOOTH şi a poveştilor lor. Care este, crezi tu, mesajul moral principal pe care serialul îl transmite spectatorului?
Mesajul moral… asta e o întrebare grea pentru că am văzut întreg serialul abia acum câteva zile şi nu cunoşteam multe amănunte înainte de a-l vedea…. dar, din punctul meu de vedere, firul călăuzitor ar fi ideea că orice ni s-ar întâmpla, oricum ar fi, chiar dacă nu ne înţelegem perfect cu oamenii din jurul nostru, până la urmă cu toţii tânjim după iubirea familiei, a prietenilor, a tuturor celor care gândesc la fel ca noi.
Cred că suntem cu toţii capabili să găsim iubirea asta dar mai mereu ne apar obstacole în cale, fie că vorbim de neînţelegeri între ţări, sau între vecini, nu ştiu… ce pot să spun e că eu cred că filmul ăsta de 8 ore ne vorbeşte despre tot ce ne poate face viaţa rea dar şi despre cum se pot depăşi obstacolele din faţa noastră, şi ne arată că ceea ce ne dorim cu adevărat, în străfundurile sufletelor noastre, este iubirea, fie ea de familie, sau de prieteni, sau faţă de cineva pe care de-abia îl cunoşti dar ştii imediat că îţi va fi prieten pe viaţă.
E o aventură neconvenţională, cu un final foarte frumos, care mulţumeşte pe toată lumea. Apropo, îmi place mult Bucureștiul, am regizat un film pentru Hallmark acolo, îmi doresc tare mult să mă întorc! Am filmat şi în Munţii Carpaţi, a fost grozav!
James, spui că serialul Sweet Tooth este despre dragostea pentru familie şi despre ce reprezintă familia pentru fiecare dintre noi. Ce înseamnă familia pentru tine personal?
Pentru mine? Am crescut într-o familie în care respectam regulile. Tatăl meu avea principiile lui însă nu s-a purtat urât cu noi niciodată. Am avut o copilărie cazonă, tata m-a pus la muncă de mic copil, mă plătea cu 25 de cenţi pe oră, mă cam exploata, ca să zic aşa – sunt sigur că munca mea valora cel puţin 50 de cenţi pe oră! – iar mama mea era cea mai blândă persoană din lume, era atât de bună încât eu n-am învăţat niciodată să negociez.
Când ei îmi ziceau “Vrem să te plătim cu atât”, eu ziceam “Super! E foarte bine!”, în loc să mă târguiesc… şi uite-aşa ei s-au ales cu o casă mare iar eu nu, mi-a luat ceva timp să mă dumiresc cum stau lucrurile. Au fost vremuri frumoase, pentru mine, fratele meu şi surorile mele.
Tatăl meu era absolvent de CalTech, era inginer-şef la McDonnell Douglas pentru DC3, a fost şi inginer-şef la prima companie a lui Bill Lear, Lear Avionics Group, înainte să apară Jet-ul, şi în fiecare zi când venea acasă de la muncă îşi prepara un cocktail hawaiian, Mai-Tai, cu umbreluţă şi ananas şi tot tacâmul, iar momentul acela era mica sărbătoare a zilei.
Singura problemă era că după ce bea cocktail-ul se transforma într-un mare glumeţ, iar noi, copiii, a trebuit să ne adaptăm şi noi la ghiduşiile lui. Am învăţat mult despre comedie în perioada aceea şi, la fel cum n-am primit niciodată un rol de voce până acum, tot aşa n-am făcut roluri de comedie până în 2015 când am început [serialul] Life in Pieces, când am hotărât literalmente să-l joc pe tata.
Nu ştiu dacă am răspuns la întrebare dar ce pot să spun e că mă simt foarte norocos, acum, la 24 de ore după premiera serialului!!
Dar ce te-a atras la proiect încât să îţi doreşti să fii parte din el, chiar dacă nu apari fizic?
A fost pur şi simplu un rol pe care l-am primit şi a trebuit să-l fac. Mi l-au pus în braţe Susan şi Robert Downey [producătorii serialului Sweet Tooth – n.r.] şi n-am prea avut de ales. Mai apoi, când discutau cu Warner Bros. despre casting, cei de la studio ar fi vrut să propună alte diverse nume dar ei au zis “Nu, rolul e al lui Brolin şi cu asta basta!”. Era oricum proiectul lor, aşa că şi-au impus alegerea.
Îi cunoşteam pe amandoi de ani buni, chiar fusesem la ei la masă nu cu mult timp înainte să vorbim de serial… nu ştiu dacă m-au avut pe mine în vedere tot timpul pentru rolul ăsta dar cert e că au insistat foarte mult şi am acceptat.
De-a lungul carierei mele am dat nenumărate probe pentru roluri de voce şi n-am primit nici măcar un rol, niciodată! Asta e prima oară când fac asta şi, dintr-o dată, sunt foarte pe val, am deja încă un proiect în lucru, am şi alte propuneri… altfel, eu nedorindu-mi niciodată să fac voce în filme. Mi se pare foarte interesant.
De fapt, eu nu mi-am dat seama de cât de importantă este vocea în jocul actorului până când l-am jucat pe Clark Gable în anii ’70 [filmul Gable and Lombard din 1976 – n.r.] şi pe [Ronald] Reagan mult mai târziu [producţia TV The Reagans din 2003 – n.r.].
Abia atunci mi-am dat seama că îmi pot modula vocea, că se pot face atât de multe… fratele meu avea unul din cele mai mari studiouri de înregistrări dar pe vremea aceea nu era în vogă să faci voce, sau poate îmi era mie teamă să experimentez în zona asta când eram tânăr, şi n-am dat atenţie vocii până acum.
Serialul de televiziune este bazat pe un comics. Ca să îţi înţelegi rolul te-ai aplecat şi asupra materialului-sursă ori ai încercat să vii cu o perspectivă proaspătă?
Chiar am căutat să văd ce-i cu banda asta desenată, ce pot să aflu, şi n-am găsit mare lucru.
De fapt am găsit un exemplar pe eBay care costa $470… o singură bandă desenată! Oricum, nu ar fi trebuit să ştiu dinainte prea multe despre poveste şi în final, din cauza Covid-ului, am înregistrat acasă – eram singur cu căştile şi cu microfonul, conectat la studioul de sunet Warner Bros. -, iar când înregistram vedeam imagini doar cu pasajele unde aveam de pus voce, aşa că până când s-a lansat serialul nu am ştiut mare lucru despre el. Am văzut şi eu episoadele când le-a văzut toată lumea.
La vizionare mi-am dat seama cât de nesigură sună vocea mea în primul episod şi cum am devenit mai calm şi mai impunător pe măsură ce înaintam în serial – poate că înţelegeam cumva subliminal în ce direcţie se îndrepta povestea -, însă chiar mi-a plăcut felul cum am înregistrat cumva ‘pe nevăzute’.
De când am făcut vocea la Sweet Tooth am mai înregistrat şi pentru alte proiecte şi, uneori, regizorul îţi dă indicaţii, îţi spune “Fă asta, fă ailaltă”, iar eu le zic “Aveţi puţină răbdare, lăsaţi-mă să încerc câteva variante” şi de fiecare dată iese foarte bine şi mă roagă să continui în acelaşi fel… e incredibil cât de mult contează inspiraţia în sesiunile de înregistrări.
Toţi producătorii au impresia că ştiu dinainte pe cine vor să pună o voce sau cum să sune vocea actorilor, dar de fapt habar n-au. Au aşa, o vagă idee, dar când li se pune în faţă o variantă mai bună, o aleg fără ezitare…
Gândindu-ne la filmele SF bazate pe speculaţii conspiraţioniste în care jucai în anii ’70, precum Westworld sau Capricorn One, nu te surprinde că încă şi acum suntem atraşi de asemenea ficţiuni speculative?
Guvernul care te trage pe sfoară, ăsta e oricum subiectul meu preferat dar măcar nu mă mai surprinde. Ce m-a surprins a fost să aflu că există, de exemplu, SyFy Channel, asta a fost o mirare pentru mine, pentru că pe mine nu m-a prins SF-ul deloc. Am încercat recent să citesc Dune, pentru că Josh [Brolin] a filmat Dune recent, şi pur şi simplu n-am putut să termin cartea, iar alţii sunt fascinaţi de ea…
Ca actor mă consider foarte versatil, pot juca orice, dar cred că am nevoie ca scriitura să fie cumva în aria mea de interes, de concepţie. Nu mă surprinde însă că s-a născut Sweet Tooth pe baza acestei benzi desenate de care, până una-alta, nici n-auzisem până să lucrez la serial.
Cred că ce ne leagă pe toţi cumva de proiectul ăsta e pandemia de Covid-19 care a început de fapt după ce Susan şi Robert Downey începuseră să dezvolte serialul, nu e ca şi cum ar fi ştiut dinainte că va exista virusul ăsta, deşi viruşi am mai văzut… şi mai e ceva, noi avem doi câini clonaţi, e o ciudăţenie pentru anul 2021, ştiu, dar soţia mea l-a iubit atât de mult pe căţeluşul nostru pe care l-am avut timp de 11-12 ani încât l-a rugat pe veterinar să preleveze mostre de ADN de la el şi mai apoi a hotărât să meargă până la capăt cu clonarea.
Nici noi n-am ştiut cum avea să fie, noi credeam că vom primi cumva acelaşi căţel, dar ce să vezi, când ne-au sunat de la veterinar ne-au spus că ni s-au născut căţeii – erau patru! Habar n-am avut că aşa merg lucrurile şi uite că acum avem doi căţeluşi grozavi, îi adorăm. Cam asta e, lumea se schimbă, planeta se transformă, arta are felul ei de a detecta, de a prezice viaţa, realitatea. De multe ori vedem în filme SF lucruri care se întâmplă zeci de ani mai târziu…
Cred că Sweet Tooth e la fel, ne arată cum ar putea fi viaţa, posibilităţile ce ne stau în faţă. Cine ştie cum va fi până la urmă, fiecare zi e o bucurie şi sunt fericit că trăiesc.
Care a fost cea mai mare provocare în a-ţi duce la bun sfârşit rolul din Sweet Tooth?
Îmi doream un proiect ca acesta de multă vreme şi a fost aproape ciudat cum s-a întâmplat totul. Stăteam acasă deja de peste un an de zile fiindcă soţia mea [Barbra Streisand] lucrează la autobiografia ei de 900 de pagini care va fi povestea adevărată a vieţii ei – nu ca în celelalte 25 de pseudobiografii care deja s-au tipărit -, iar eu lucram la trei scenarii pe care urma să le regizez, şi deodată mi-a picat proiectul ăsta în braţe, m-am pomenit cu un telefon de la producătorii serialului care mi-au spus că voi face primul meu rol de voce.
La câteva săptămâni după ce-am terminat înregistrările aveam deja încă o ofertă să pun voce într-un film şi au apărut nenumărate articole în care sunt lăudat pentru vocea mea grozavă, incredibil! De câteva ori mergeam cu liftul, mai urca cineva, întreba la ce etaj merg, şi când răspundeam “La etajul cinci!” mă recunoştea şi se întorcea să-mi spună “V-am recunoscut!”! Acum toată lumea îmi recunoaşte vocea, foarte ciudat cum până la Sweet Tooth nu era destul de bună vocea mea pentru alte roluri.
E o zonă nouă pentru mine, am un teren de joacă nou, pot să-mi rafinez şi să-mi modulez timbrul vocal, încă mai am şi eu multe de descoperit. Vocea e un instrument grozav pentru a te descoperi şi a te cunoaşte mai bine, dar trebuie s-o îngrijeşti, s-o foloseşti cum trebuie, altfel e ca şi cum ai avea corzi neacordate la o vioară. Una peste alta, mi-a plăcut mult fiecare zi la job-ul ăsta, a fost o provocare pentru mine, însă s-a dovedit că a meritat riscul, pentru toată lumea.
- A consemnat Ioan Big | Interviuri | Filme
- Foto “Sweet Tooth”: Kirsty Griffin/Netflix © 2021
