A durat ceva timp de când n-am apărut pe aici… dar am o scuză…
Aa, ai fost un leneș care iar a stat toată ziua prin parcuri în loc să scrie?
Ei bine, nu. Am avut, de fapt încă am niște lucruri de rezolvat cu facultatea, în fine, nu vă interesează asta. Mă rog, probabil nici ce scriu nu o să vă intereseze prea mult, dar tot e mai captivant subiectul de azi decât problemele mele.
Aș vrea să vorbesc despre sportul distractiv pe care îl practicam, majoritatea dintre noi, în copilărie. Bine, majoritatea care deja are vreo 17 ani cel puțin, dar nu ne pierdem în detalii acum. Stăteam eu așa și mă gândeam, cât să mai vorbești şi de sală că se plictisește și omul, nici nu e un domeniu în care să se întâmple mereu lucruri palpitante, așa mi-a venit următoarea idee: faptul că jucam extrem de multe jocuri care presupuneau efort fizic și nici nu mă plictiseam deloc, chiar dacă le jucam în fiecare zi. Plus că înainte nici nu mă văitam ca acum de efort, cred că dacă aveam când eram mic telefon care să îmi măsoare pașii, aveam 10.000 de pași în fiecare zi, asta în mod lejer.
Acum, hai să vedem împreună care erau jocurile acelea care implicau extrem de mult efort fizic dar ne făceau fericiți mereu. Primul care îmi vine în minte este fotbalul de cartier. Ei bine, de ce de cartier? Pentru că de cele mai multe ori era jucat între blocuri sau în parcuri cu porți făcute din pietre, peturi, bețe, desenată cu creta și multe altele. Porțile de fotbal din curtea școlii au fost un lux pentru o bună perioadă de timp, fiindcă aveam să intrăm doar dacă eram din școala respectivă și asta doar până la o anumită oră, după s-a rezolvat și asta. Dar să revenim la fotbalul din cartier și la frumusețea lui. Primul atu, dura foarte mult, pentru că o oră sau două dura până făceam niște echipe cât de cât echilibrate, până făceam porțile și până îi convingeau căpitanii pe cei care erau mai plinuți (trebuia să zic eram că si eu mă încadram perfect) să stea în poartă. Apoi urma jocul, o nebunie cu ciucuri și mai multe nu. Faulturile erau doar momentele în care unul dintre noi chiar cădea sau era lovit pe bune, restul era ,,umăr la umăr”. Jucam ore întregi, iar singura pauză era atunci când unul dintre noi dădea mingea în șosea, în iarbă, în geamul sau în mașina cuiva (riscurile meseriei), abia atunci ne opream din joc fiindcă nu mai aveam obiectul muncii, și nici minge de rezervă nu aveam că mereu doar un copil din cartier avea minge, ce rost mai avea șă aibă și alții, nu? Finalul, exact ca pauza, era atunci când rămâneam fără minge pentru că cel care avea balonul trebuia să plece acasă. Am uitat să zic că posesorul mingii era și un fel de semi-zeu, fiindcă el făcea regulile și stabilea cine are voie să se joace și cine nu, să nu mai zic că toți eram la el la ușă ca să îl chemăm la fotbal, și în șir indian, nu oricum.
Firește, jucam și alte lucruri cu mingea, nu doar fotbal, cum ar fi: mălăiaș (un fel de fotbal, pe jumătate de teren, cu un singur portar și două echipe) pe care îl jucam atunci când nu eram suficienți oameni pentru fotbal și mereu era certat portarul când își lua un gol, motivul fiind acela că ținea cu echipa care a marcat sau că l-a lăsat să marcheze; baraj, nu știu exact cum să explic, dar erau câte 2 oameni într-o echipă, două echipe și fiecare om dădea la poartă de două ori, iar dacă dădeai în bară primeai lovituri de la 11 metri drept răsplată, în funcție de bara pe care o nimereai (laterală două penalty-uri, bara de sus trei și la vinclu primeai cinci); tenis de picior; perețelul sau nemțoaica, unde tot inventam noi reguli și lovituri care valorau diverse puncte.
foto: bebepufos.ro
Lăsând în urmă mingea, jucam și lucruri care ne scoteau la iveală calitățile de atlet și de spion. Cel mai plăcut era să jucăm hoții. O echipă era formată din polițiști și o alta din, firește, hoți. Repriza, ca să zic așa, se termina în momentul în care fiecare hoț era prins, apoi rolurile se schimbau și tot așa. Acest joc era foarte palpitant, în primul rând, datorită faptului că îl jucam seara, fiind mult mai greu să vezi pe cineva (țin minte că mereu ne îmbrăcam în negru, și noi spioni). Apoi mai era și foarte interesant că deși aveam o limită în care ne puteam ascunde, niciodată în afara blocurilor, mereu găseai un copac în care să te sui, o pubelă după care să te ascunzi sau, în situații limită, chiar și o mașină sub care să te ferești de ochii celor care te căutau. Eu v-am zis că eram spioni
De asemenea, tot un joc în care trebuia să ne ascundem era de-a v-ați ascunselea. Nu mai are nevoie de nicio prezentare, e clar pentru toată lumea ce înseamnă acest joc, dar pe scurt: mulți se ascund, unul trebuie să-i găsească pe toți, după ce face numărătoare. Numărătoare la care, cred eu, toți am trișat cel puțin odată (cine stătatea să numere până la 300, număram și noi și până la 50-60 și după bang, începea căutarea). Jocul, la mine în zonă cel puțin, avea două variante: ori se punea cel care era ultimul prins ori, se punea primul, dar avea șansa de a scăpa dacă ultimul reușea să ajungă la bază, salvând astfel toate persoanele de acolo, jocul reluându-se. Firește, acest joc se întâmpla seara, în cartier, și dura câteva ore bune. De obicei nu ne apucam de acest joc dacă nu eram cel puțin 15 copii.
Să nu uităm de diversele feluri de leapșă, dar care în principiu scopul era să fugim de cel care trebuia să ne prindă (leapșa pe coco era preferata mea fiindcă mă puteam sui pe un lucru și aveam un fel de imunitate, astfel cealaltă persoană nu mai avea voie să mă prindă până nu coboram). Rațele și vânorii sau ,,țările” erau niște jocuri care dezvoltau capacitatea de arunca, în diverse forme, îți îmbunătățeau ținta, cum să ne ferim de lucruri care vin spre noi (mai ales de responsabilități) și îți dezvoltau agilitatea pentru că trebuia să faci pași de uriaș, mămăligi sau mai știu ce alte sărituri pentru a ajunge la persoana pe care voiai să o lovești (așa jucam noi țările, prin alte părți nu știu cum era). La rațele și vânătorii era mai simplu ca vânător, doar aruncai, în schimb ca rață, mai ales când erai singurul rămas și trebuia să te ferești de atâtea ori câți ani aveai, o adevarată aventură.
Cam atât despre jocurile copilăriei care implicau extrem de mult efort fizic, desigur, ele sunt mult mai numeroase, dar nu-mi ajunge un articol întreg ca să vorbesc despre fiecare în parte. Mi-e un pic dor de momentele în care făceam efort și mă jucam toată ziua și nu resimțeam oboseala, nu ca acum când alerg 2-3 kilometri și simt cum iese sufletul din mine.
În încheiere, vreau să vă zic să rămâneți activi, să mâncați sănătos și ce mai vreți voi, doar să vă fie cu adevărat benefic. Spor!
PS: În caz că nu aveți ce face cu timpul vostru și vreți să vedeți ceva știri din sport sau glume foarte penibile, mă puteți găsi aici: https://www.youtube.com/playlist?list=PLOFdxROEe-mZjCln3u1wqJ-AtrJo2CmUI
