Privilegiul de a nu găti

În Japonia, până mai ieri, doar bărbații aveau voie să pregătească sushi. Femeile, mai ales când sunt în acea perioadă (o expresie care mereu mi-a făcut rău fizic prin delimitarea stării de neomenie isterică adusă de hormoni) emană chimicale prin palme care distrug calitățile peștelui.

În România, o societate, iată, mai egalitariană din punct de vedere a impactului genului asupra gastronomiei, nimeni nu a limitat accesul femeii la rularea sarmalelor, în perioada aceea. Ba mai mult, utilitatea femeilor a fost limitată la prepararea hranei, umplerea sufertașului soțului cu ciorbiță, tocăniță, mâncărică de cartofi.

Femeile sunt pompa de benzină, oferă GPL-ul care te alimentează pentru o nouă zi. Nimic sofisticat. Cantitate, nu calitate. Fierbi niște oase și faci o supă și salată boeuf și cu mazărea rămasă îți mai rămâne și de-o mâncărică. Nu din lipsă de imaginație ci pentru că poziția misionarului își face treaba, fără bătăi de cap. Bărbatul însă, ei bine, prezența lui în bucătărie e echivalentul unei vizite pe un site pornografic. Dacă pe lume sunt mai multe gusturi decât cele din oala nevestei? Ne-existând presiunea livrării unei cantități de calorii ambalate în ceva ce știi că le place copiilor sau partenerului de viață, poți să te joci ca Rocco Sifredi, cu ingrediente și să ai orgasme culinare spectaculoase. 

Întrebarea pe care am construit textul ăsta este: de ce sunt femeile pasionate de gătit dar bărbații continuă să se impună ca Chefi în bucătărie?

Eu nu cred că femeile sunt pasionate de gătit, unele femei, desigur, dar nu suntem noi, ca gen, definite de pasiunea de a face mâncare.

Cum nu suntem pasionate de cusut, călcat haine sau șters praful. Facem asta pentru că așa am văzut acasă și purtăm lipite pe talpa creierului imaginile mamelor și bunicilor noastre făcând același lucru. În timp ce pentru noi, femeile, e un privilegiu să nu gătim, pentru bărbații e un privilegiu să gătească. Să aibă timp să-și exploreze ideile, să construiască gusturi, să viseze rețete noi. Epoca noilor explorări gastronomice.

Ca de obicei, noi suntem lăsate pe mal, fluturând o batistă în timp ce ei se îmbarcă în aventuri din care se întorc eroi.

Scriu cărți, deschid restaurante, endorsează produse alimentare, au emisiuni tv. Ei și nu noi, din aceleași motive pentru care au fost ei și nu noi plecați cu Discovery în Antarctica. Departe de mine să mă cer să plec pe barcă. Nu știu să gătesc mai departe de omletă. Probabil că sunt femeia cu barbă și, dacă m-aș muta în Japonia, aș primi dispensă specială să fac sushi.

Aș ajunge faimoasă, Chef Feher. Păcat că nu sunt pasionată de bucătărie. Doar de mâncare.

Raluca Feher lucrează de imediat 30 de ani în comunicare, ca jurnalist și apoi în publicitate. E președinte Frontline Club Bucharest și fondator Muzeul Traiului în Comunism.