Într-o realitate aiuritoare a unui început de an în care am ajuns să ne îndoim de propria judecată sub presiunea politrucilor și funcționarilor imuabili care văd în pandemie oportunitatea de a ne face să acceptăm că ce este pentru ei „esențial” trebuie să fie şi pentru noi ceilalți, am abordat dialogul cu reputata producătoare de film Ada Solomon din perspectiva faptului că cinematografia, unul dintre puținele sectoare culturale aducătoare în egală măsură de plusvaloare artistică și economică (una considerabilă), nu pare o prioritate a actualilor diriguitori, ba dimpotrivă, e neesențială.
Şi asta în condițiile în care de țara noastră se vorbește primăvara asta apreciativ în întreaga lume în primul rând datorită impactului „Colectiv”-ului lui Alexandru Nanau și a prezenței românești din aceste zile la Festivalul de la Berlin prin cineasta Adina Pintilie în juriu și prin „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, noul film al lui Radu Jude produs de Ada Solomon, selecționat în competiția oficială. De aici am plecat în căutarea sensului cuvântului ‚esențial’ cu ADA SOLOMON, prima producătoare din România cu un film nominalizat la Oscar, președintă executivă a European Women’s Audiovisual Network și Deputy Chairwoman a board-ului Academiei Europene de Film.
Ca producătoare, esti expusă unei multitudini de proiecte, scenarii şi idei de film. De ce un proiect numit „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc” ţi s-a părut… esențial? Nu pare un titlu de film selecţionabil la Berlinale.
Sigur că filmul are numele ăsta extrem de jucăuș sau de provocator, care nici măcar nu e titlul inițial ci unul venit pe parcurs, dar e un film extrem de serios. E un film care discută despre prejudecăți și despre normele noastre morale, despre agresivitatea și vulgaritatea vieții de zi cu zi, despre care sunt granițele, care sunt limitele acceptării sau non-aceptării, și pune niște probleme morale foarte serioase legate de societatea de astăzi. Pe de altă parte, ni s-a reproșat că nu facem suficient să atragem publicul pentru filmele românești de autor. Și atunci ne-am gândit la ce putem să facem cu filmul ăsta, pentru că el este subintitulat „Schiță pentru un film popular”, ca el să provoace sau să incite un public cât mai larg deşi nu e un film neserios și nici o comedie de moravuri bulevardieră. Da, are elemente din zona asta, care sunt voit acolo, și are o seamă întreagă de prezențe, de la Axinte din Vacanța Mare la Aurelian Temișan, de la Ion Dichiseanu la Marina Voica, prezențe care pigmentează distribuția filmului tocmai în ideea de a ne face și această datorie, esențială sau nu, față de public. Sigur că sună un pic aiurea sau poate nepotrivit pentru un film care va reprezenta cinematografia românească peste hotare la cel mai înalt nivel dar gândul a fost, mai degrabă, pentru acasă. Şi pentru – în continuare o chestie care pentru mine e esențială, într-adevăr – ca lucrurile pe care le fac să conțină niște semne de întrebare pe care să le ridice în privitor. Cu cât privitorul e mai îndepărtat de bula noastră, de cercul nostru mic de interes, și totuși accede la așa ceva, cu atât mai mare e câștigul, inclusiv pentru demersul nostru. Și atunci eu nu m-am uitat la un proiect care are titlul ăsta, m-am uitat la un proiect care discută condiția femeii, care discută limitele vulgarității, care discută agresivitatea de zi cu zi pe care o experimentăm cu toții de la colțul străzii până aproape de intimitate, în sensul în care media ne invadează cu tot felul de lucruri care mai de care mai lipsite de decență împachetându-le în breaking news. Toată povestea influencerilor, toată falsitatea interacțiunilor pe care le trăim în mic, deci de la coada de la supermarket până la trecerea de pietoni pe care e parcată o mașină, toate lucrurile astea sunt prezente în filmul ăsta și sunt discutate.
Radu Jude | photo credit Silviu Ghetie
Dar dacă ideea „Babardelii” ar fi fost avansată de un debutant necunoscut şi nu de consacratul Radu Jude, ar fi avut aceleași șanse să te convingă să investeşti resurse în materializarea ei?
Da, avea aceleași șanse dacă motivația era la fel de profundă. Pentru că eu întotdeauna am spus asta, că nu mă uit atât la poveste cât la povestitor, că mă interesează de ce și cum alege cineva să spună o poveste. E o chestie foarte simplă. Un banc, cât e el de bun, te amuză în funcție de cum e spus. Dacă cineva îl spune plicticos nu vei râde niciodată dar dacă cineva are talentul de a-ţi pune bine în scenă povestea aia poți să râzi trei zile și să mai râzi și când îți aduci apoi aminte de el. Cam aşa stau lucrurile, contează cine sunt oamenii şi nu cât de experimentați sunt. Acum, sigur că un proiect de tipul ăsta nu putea să vină de la un debutant. Este atât de complex, de profund în ramificații, de bine documentat și ancorat în tot felul de curente, nu doar sociale dar şi filosofice, încât nu cred că cineva de 20 și ceva de ani, chiar genial, putea să vină cu un asemenea proiect. Și aici lucrurile trebuie nuanțate fiindcă relația mea de lucru cu Radu e una cu totul și cu totul specială pentru că am construit niște cariere împreună muncind cot la cot. Cred sincer că nici eu nu eram cine sunt fără el și nici el fără mine, cu toată aroganța pe care poate o presupune o frază ca asta. Am avut noroc, cred, că ne-am găsit, că ne-am potrivit, că ne-am certat și ne-am împăcat… fiindcă sigur că avem disputele noastre dar, în același timp, dincolo de lucrul efectiv, ideile sau convingerile, atitudinile pe care le avem ca oameni, ca cetățeni, sunt de foarte multe ori similare.
GALA BERLINALE | photo credit Florin Ghioca
Deci sunteți esențiali unul pentru altul…
Esențiali? Nu știu dacă suntem esențiali. Eu fac și filme în care Radu nu e implicat și sigur că și Radu face o mulțime de alte lucruri, inclusiv filme, în care eu nu sunt implicată, dar asta nu înseamnă cumva că ceea ce am făcut împreună nu e, într-un fel, cel mai important și pentru unul și pentru celălalt.
photo credit ANDREAS TEICH
Selecţia filmului în Festivalul de la Berlin într-o vreme în care toate sectoarele culturale şi industriile creative au plătit tribut crizei este importantă nu doar pentru regizor şi producător ci pentru cultura română contemporană în ansamblul ei. Crezi că Iohannis îl va decora pe Jude?
Competiția de la Berlin e foarte interesantă anul ăsta în sensul în care sunt nume foarte puternice și sunt convinsă că şi propunerile sunt foarte interesante, dar nu e numai atât căci ele sunt extrem de diverse. Sunt din zone atât de diferite încât va fi foarte greu să dai orice fel de pronostic pentru că toate sunt bune, sunt convinsă, adică cel puțin 80% din cei care au filme acolo sunt oameni pe care îi cunosc și pe care îi admir din tot sufletul și mi-e greu să spun care e mai bun. Deci, excluzându-ne pe noi, mi-e foarte greu să spun ce aș vrea să văd întâi din ce e acolo. E o selecție foarte, foarte interesantă și, mult decât atâta, Berlinala a mai făcut un lucru care mi se pare, iarăși, un semnal foarte important apropo de cultură și de rostul ei: a ales anul ăsta un juriu care nu e format din staruri din fața camerei, ci de staruri din spatele camerei. E un juriu format numai din regizori câștigători ai Ursului de Aur, trei femei și trei bărbați. Întâmplător, cele trei femei vin din partea noastră de lume, respectiv Adina Pintilie din România, Ildikó Enyedi din Ungaria și Jasmila Žbanić din Bosnia, și iarăși mi se pare foarte frumos lucrul ăsta. Va fi o competiție cu rezultate interesante datorită acestei decizii. Cât despre decorație și felicitări, s-a anunțat selecția de la Berlinale pe 11 februarie, au trecut de atunci vreo două săptămâni şi nu am primit nici de la CNC şi nici de la Ministerul Culturii nici măcar un singur mesaj pe Facebook de felicitare pentru lucrul ăsta, care e un lucru mare, adică suntem într-una din etapele de Grand Şlem, ca să fac analogia cu sportul.
Pentru reprezentanţii statului român cineva ca Radu Jude nu pare că ar fi esențial, cultura în general fiind pentru ei „mai puţin” esenţială…
Deci da… noi nu suntem esențiali, în orice caz nu pentru autorități. Asta cu locul și rostul culturii în societatea românească e o problemă extrem de mare și de discutat zile întregi pentru că nimeni la nivel de cultură populară și la nivel de autorități – și nu întâmplător le pun una lângă alta – nu consideră cultura ca fiind o componentă esențială a existenței noastre. Ori asta încercăm noi să demonstrăm și să convingem, că întâmplător cultura asta e, de fapt, un domeniu esențial. Nu putem să avem bunăstare la nivel de individ, indiferent de câți bani am avea şi indiferent de cât de ridicat este nivelul de trai, atâta vreme cât nu avem cele trei componente: sănătate, educație și cultură. Mai mult decât orice. Cred că în momentul în care ești suficient de educat și ai și pilula pentru a ieși din problemele de zi cu zi sau de a-ți îmbogăți imaginația, de a-ți hrăni emoțiile, găsești și resursele să mergi mai departe, indiferent de starea ta financiară. Un om sărac care e educat și care are acces la cultură poate răzbi mai ușor decât un om bogat care habar nu are cum să-și gestioneze banii și îi dă peste cap tocmai pentru că este needucat și lipsit de o bază culturală. Inclusiv pentru a-și trăi viața cu plăcere. Adică sunt oameni care sunt săraci dar care trăiesc o viață împlinită, plăcută, în limitele lor… sunt absolut responsabilă când spun lucrurile astea.
photo credit ANDREAS TEICH
Ai alăturat adineaori cultura populară și autoritățile. Cu un an în urmă ai trimis o scrisoare preşedintelui şi premierului punctând problemele cinematografiei româneşti în criză şi posibile soluţii. Ai continuat să faci apel la autorităţi şi după aceea. Cu ce efect?
N-am primit niciun răspuns la acele scrisori pe care le-am adresat în repetate rânduri pe parcursul ultimului an. Adică am primit doar niște reacții și niște acțiuni rămase la nivel de discuții, în special de la Ministerul Culturii. De la Președinție nu am primit nimic, niciodată, niciun fel de reacție, niciun fel de răspuns, niciun fel de acțiune, niciun fel de semnal de alarmă asupra culturii tras de președintele Iohannis. Asta mi se pare de-a dreptul ridicol pentru că, pe lângă contribuția asta de care vorbeam la bunăstarea cetățeanului de care ar trebui să se preocupe autoritățile și care presupune accesul la cultură și tot ce înseamnă cultura vie și interacțiunea cetățeanului obișnuit cu cultura, deci pe lângă asta, cultura – că ne place sau nu ne place -, și mai ales cinematografia, contribuie și ea la PIB. Deci dincolo de bunăstarea psihică a cetățeanului, cinematografia e un contributor important la economia națională. De asta pentru mine, apropo de filmul lui Radu, sigur că e o reușită faptul că am fost selecționați în competiția de la Berlinale, dar reușita cea mai mare este că am făcut filmul ăsta într-un singur an… și nu orice an. Că nu ne-am oprit şi faptul că am muncit. Că eu am vrut să-mi fac datoria. L-am auzit pe președinte la începutul perioadei de lockdown spunându-ne că economia trebuie să meargă mai departe și că fiecare trebuie să facă ce știm-cum știm ca să menținem rotițele funcționale. Eu, ca un cetățean ce sunt, am făcut tot ce am știut și tot ce am putut – cu toate piedicile pe care mi le-a pus sistemul și autoritățile -, într-un mod responsabil, să îmi continui munca. Astfel încât am filmat două filme de lungmetraj în vara lui 2020, am filmat două scurtmetraje, unul în vară și unul în toamnă, şi am continuat lucrul la postproducția câtorva altor proiecte, pe care le-am și finalizat. Deci eu mi-am făcut datoria. Am proprietatea cuvintelor și știu că poate să sune patetic dar eu mi-am făcut datoria față de țară. Țara oare când are de gând să-și facă datoria față de ăia care își fac datoria față de ea?
Poate soluțiile pe care le-aţi propus sunt prea greu de implementat.
Nu, nu sunt deloc greu de implementat. Ba, mai mult decât atât, unele dintre măsuri sunt legate de lucruri care existau, care sunt implementate dar nu mai sunt funcționale, și care sunt lucruri de rezolvat „din pix”, ca să zic așa. Adică sunt câteva cuvinte, câteva hârtii de semnat, pe care nimeni nu și le-a asumat din diverse motive, din ignoranță, din spaimă ori din calcul politic premergător alegerilor. Bun, acum au trecut și alegerile dar suntem cam tot acolo, adică ce-am mai reușit a fost să mai avem, în fine, o întâlnire cu ministrul Culturii și har cerului că ne mai presează Europa să implementăm niște directive europene astfel încât [autorităţile] vor trebui să facă unele din lucrurile pe care le-am propus noi încă din aprilie anul trecut ca să nu fim amendați de Uniunea Europeană.
photo credit ANDREAS TEICH
Dar în celelalte ţări s-a făcut ceva în direcţia asta? Suntem noi singurul stat pentru care cinematografia naţională este privită ca neesenţială?
La nivel de autorități singurele două țări din UE care nu au implementat nicio măsură specifică pentru sectorul cinematografic sunt România și Bulgaria. Însă chiar și în Bulgaria s-au ținut – lucru pe care îl sesiza Alexander Nanau în intervențiile și demersurile lui – sesiunile de concurs aferente anului 2020 de finanțare pentru producția națională, ceea ce în România nu s-a întâmplat și Dumnezeu știe când se vor întâmpla. De ce? Pentru că nu sunt bani, teoretic. Dar nici nu s-a bătut nimeni ca să fie banii ăia, nici nu a venit autoritatea de la Centrul Național al Cinematografiei să zică ‚Hei, breaslă, n-avem, iată care ar fi soluțiile, stați alături de noi și haideți să ne ducem peste autoritatea și mai mare și să facem ceva!’. Ai văzut vreo poziție a Centrului Național al Cinematografiei în presă în care să aprindă semnalul de alarmă că în 2022-2023 nu va exista producție națională? Ceea ce e un fapt deja fiindcă nefinanțându-se timp de un an, un an jumate, n-ai cum să ai apoi producție națională, iar în momentul în care te trezești că ești în prăpastie nu mai ai de unde să iei scara pe care să ieși de acolo.
Ar putea fi făcut totuşi ceva rapid ca să nu ne trezim în prăpastia de care vorbeşti?
Da, sigur că se poate, întotdeauna se poate. Știi bine vorba aia cu ‚If there is a will there is a way’. Mai ales că, încă odată spun, nu e o chestiune de bani. Da, se poate negocia cu streamerii, dar ei trebuie chemați la negocieri… pentru că anul trecut când au venit li s-a dat cu flit, nu i-a ascultat nimeni. Se poate negocia cu ei astfel încât să contribuie la producția națională. Că e printr-o taxare a veniturilor lor care să intre în Fondul Cinematografic, că e printr-o cotă de produs românesc pe care să trebuiască să o difuzeze care e în concordanță cu directivele europene, că e o cotă de producție locală pe care trebuie să o facă, sunt „n” soluții… şi iată că Polonia care ne e aproape, vecină și prietenă, a reușit deja să facă asta.
Nu pot să nu mă gândesc şi la lipsa de reacţie a autorităţilor în ce priveşte fondul minimal de siguranță și prevenție, care implica puţini bani însă era destinat protejării sănătăţii oamenilor activi într-un sector cultural de interes economic.
Absolut. Absolut că da. Și mai mult decât atât, iarăși, cealaltă problemă, cea a contribuției de la operatorii de jocuri de noroc. OK, am înțeles că Ministerul de Finanțe nu elaborează metodologia și ține blocată o lege care este votată de Parlament și banii ăia nu vin la Fondul Cinematografic pentru că au descoperit că banii ăia, nefiind alocați la momentul respectiv, au fost cheltuiți în alte părți și nu mai există… dar nu poți să iei chiar totul de la cinematografie. Vorbim totuşi de, nu știu, doar 10 milioane de lei, nu e ceva ce dă peste cap bugetul de stat. Și bun, nu îi ai, să zicem, OK, găsește atunci un mecanism de împrumut – tu, statul – de la bancă, de la UE, de unde știi, și lasă-i pe ăștia să trăiască, ajută-i să trăiască. Nu mai zic că uitându-mă un pic pe discuțiile despre bugetele teatrelor, am aflat că nivelul subvenției de la stat pe care o primește Teatrul Național din București este undeva la nivelul unei sesiuni de concurs, dacă nu chiar la nivelul sprijinului pe care îl primesc filmele într-un an în toată România. Deci dacă pentru un teatru național se găsește bugetul ăsta, poate că s-o găsi și pentru cinematografie cumva a „n”-a parte.
Probabil s-a văzut că supraviețuim și fără filme în cinematografe. Nu sunt esenţiale.
Da dar pe de altă parte eu asta n-am să înțeleg niciodată de ce e OK ca teatrul să fie subvenționat dar nu e deloc OK ca producția cinematografică sau cinema-ul ca sală, ca loc de expunere a producției cinematografice, să nu fie subvenționată iar ei trebuie să trăiască numai din ce produc. Aici mie îmi dă cu virgulă și e o părere încetățenită și la nivel de public larg și constat cumva că și la nivel de autorități.
photo credit Silvie Ghetie
În acest context descurajator şi după un an un care ai înotat împotriva curentului, nu ţi s-a făcut lehamite, n-ai avut momente în care ţi-ai dorit să te oprești din făcut filme?
Cred că pentru mine munca și entuziasmul oamenilor din jurul meu și provocările pe care le-au presupus ducerea la capăt a proiectelor astea sau lansarea unor proiecte noi au fost vitaminele mele pentru a rămâne sănătoasă la cap. Citeam la un moment dat un material care spunea că pentru oamenii care se îmbolnăvesc de Covid e esențial să nu zacă în pat, că trebuie să se miște ca să nu lase virusul să se așeze. Cam așa e și la mine. Ca să nu mă cuprindă depresia și să nu se așeze culoarea neagră în capul meu trebuie să mă mișc, trebuie să fac. Cu mai mult sau mai puțin succes, mai profitabil sau mai puțin profitabil, important e să fac și să continui și să-mi țin, la rândul meu, rotițele în funcțiune, ca să nu ruginească.
Primăvara începe pentru tine la Berlinale cu „Babardeala cu bucluc” al lui Radu Jude. Întrebarea e însă ce-o să faci după aia, atâta vreme cât pe la noi nu se întrevăd schimbări în bine?
Îmi iau tolba în spinare, ca și până acum, și mă duc în lumea largă și bat la uși, unde, cel mai adesea, sunt mai ascultată decât la mine acasă. Doare? Evident că doare, dar nu văd altă soluție și atunci merg și mai învăț câte ceva și mai încerc să diversific. Și cum spuneam, entuziasmul și plăcerea de a lucra, de a găsi colaboratori noi, de a încerca și alte piste, e atât de mare încât rezist cumva, inclusiv când văd balanțele de cheltuieli, inclusiv când știu că am depășit bugetul, pentru că nu e tocmai ușor să acoperi din buzunarul propriu toate măsurile de protecție și toate testele pentru oameni la filmare. Nu e ușor dar, încă o dată spun, pentru mine, 2020 nu a fost un an greu, a fost un an intens. Pe de altă parte, norocul oamenilor din cinematografie este acela că, pe timp de pace sau pe timp de restriște ca acum, ei sunt puși întotdeauna în fața unor provocări și niciun proiect nu seamănă cu altul și nu există un mecanism în care funcționezi. Întotdeauna există o provocare, ceva neprevăzut care apare și noi suntem întotdeauna într-un soi de stare de alertă. Ei bine, acest exercițiu ne-a ajutat foarte tare ca să supraviețuim.
photo credit Vlad Basca
Ada, există ‚mai esențial’ sau ‚mai puțin esențial’?
Cred că în orice lucru pe lumea asta există nuanțe și că ele țin de o anume conjunctură, de o anume perspectivă, cred că nimic nu este absolut, poate doar nașterea și moartea. Deși nici acolo nu sunt noțiuni absolute, de fapt, pentru că poți să fii mort pe dinauntru și încă să viețuiești, după cum poți să fii mort fizic și să continui să fii prezent.
- Interviu de Ioan Big.
